Şi totuşi parcă lipseşte ceva. Din nou nu reuşesc să găsesc acel moment în care ajungi să te pierzi cu totul în peisaj. Când prezentul şi locul sunt aşa de perfecte încât din sinteza perfecţiunii lor ajungi să atingi transcendenta peisagistică. Îmi amintesc mult mai viu şi mai intens unele momente din turele făcute în România. De exemplu când am parcurs creasta Rodnei sau când am urcat prima dată pe dealurile de lângă Tarniţa. Ce lipseşte? E foarte greu de zis. Încă nu am identificat toate ingredientele reţetei de transcendenta peisagistică. Ea rămâne în continuare inefabilă. Însă, un contra-ingredient care strică în mod clar gustul momentului e efectul nefast al altitudinii şi condiţiile grele de trăi din munţii Pamir. E greu să consideri un moment perfect atunci când capul îţi pulsează de la altitudine gata să crape că o prună prea coaptă. Când pluteşti în semi-visare de la (ne)dormitul pe pietre şi beton mai multe zile. Când n-ai mâncat decât orez, conserve şi carne alterată de o săptămână. În tot răul există însă şi un câştig: noi perspective legate de lume, alte culturi, călătorie, aventură.

Încet, încet ne rostogolim spre baza munţilor Pamir şi intrăm în peisajul Kyrgyz. Acesta se aseamănă foarte mult prin munţi, întinderi înverzite şi păduri cu România. Doar lacurile de un albastru violent, iurtele nomazilor Kyrgizi şi turmele de cai liberi trădează etnicitatea diferită a locului. În timp ce coborâm din munţi spre altitudini joase efectele de rău dispar. Din discrepanta mare de stări percepi o stare de bine generalizată şi te apropii de perfecţiunea unui moment dar peisajul nu mai e demult perfect. Începi să vezi oraşe mici, răsfirate pe drumul asfaltat, şi ai impresia că tocmai coborî pe Transalpina înapoi în civilizaţie. Contopirea peisagistică ţi-a scăpat printre degete din nou. Nu-i nimic, mergem mai departe.
După o zi întreagă de condus ajungem spre seară într-un orăşel mic. Luăm masa la birtul satului care seamănă cu un fel de cămin cultural sătesc. E o cameră principală mare în care mesele sunt amplasate lângă pereţi lăsând un spaţiu de dans central. Lihniţi de foame ne punem să mâncăm şi, în timp ce stăm noi aşa în thina, se sting luminile şi se porneşte o discotecă în toată regula. Dintr-un separeu ies vreo 5-6 bătrânici pe la vreo 50 de ani. Încep să se mişte pe ritmuri de muzică de club occidentală, moment în care rămân blocat cu mâncarea în mână. Mă uit la Luci şi începem să râdem incontrolabil. La noi nu o să vezi niciodată aşa ceva. În schimb la ei am observat că e normalitatea şi e greu să nu râzi când vezi bătrânici “going low” pe ritmuri de muzică de club. După ce terminăm de mâncat ne distrăm şi noi o vreme, apoi o luăm spre hotel. Nu reuşim să ne punem la somn pentru că se aude o petrecere în parcul de lângă hotel. Mergem să investigăm şi ne împrietenim cu un grup de localnici veseli care ne fac turul oraşului. Are loc un schimb cultural în care localnicii interpretează câteva melodii la chitara iar noi facem o demonstraţie de judo în care Lorand-san ne proiectează cu tehnicile învăţate la dojo.

În următoarea zi ne pornim spre Osh, un oraş vestit pentru marele său bazar. Se dovedeşte a fi însă o mare dezamăgire. Locul seamănă cu o “piaţă rusească” de pe vremea comunismului – mizerabilă şi plină de chinezării inutile.

Dezamăgiţi încă o dată ne pornim spre Bishkek – capitala Kyrgiszstanului. Sunt slab impresionat de aceasta capitală care seamană mai mult cu un oraş gen Petrosani. Este o aşezare urbană  semi-moderna şi slab-iluminata care mă lasă rece prin lipsa de istorie. Două lucruri contribuie major la acest sentiment de apatie. Primul este faptul că Bishkek a fost înfiinţat în 1926 şi, fiind o capitală aşa de tânără, nu a reuşit să acumuleze prea multă istorie. Iar al doilea este faptul că se afla într-o ţară în care populaţia a fost multă vreme nomadă. Asta înseamnă că au preferat să se plimbe, de-a lungul secolelor, în loc să stea cuminţi într-o aşezare permanentă. Nu vreau să critic în vre-un fel acest mod liber de a trăi. Însă, consider că din acest motiv e greu să găseşti orice fel de vestigiu sau clădire istorică importanta. Oraşul nu excelează nici printr-o arhitectură modernă făcută cu bun gust ci îţi lăsa impresia că ai ajuns într-un oraş oarecare, fără un stil propriu bine definit. Pot să zic că dintre toate capitalele pe care le-am văzut până acum, capitala Kyrgisztanului m-a impresionat cel mai puţin.
În schimb, ţară e împânzită de peiasje naturale superbe, munţi multicolori impunători (vârful Lenin 7134m), şi lacuri de un albastru violent. Îmi pare rău că nu am reuşit să vedem mai mult din splendorile naturale ale acestei ţări în timp ce trecem graniţa spre următoarea destinaţie: Kazahstan.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Kyrgysztan – In cautarea sublimului peisagistic appeared first on Masters Of Adventure.

Se face ora 7 dimineaţa. Soarele ne alarmează natural că ar fi cazul să ne trezim. Hăituiţi de lumină, ieşim din bârlogul nostru de nylon, mormăind ca nişte urşi morocănoşi. Lângă noi, Loganul şi Land Cruiseru stau sfătoşi şi se uită la apele salmastre ale lacului Karakul. În lumina dimineţii, cele două maşini se aseamănă cu doi bătrâni ce s-au întâlnit pentru prima dată şi acum îşi povestesc întreaga viaţă. Curios din fire, trag puţin cu urechea la conversaţia lor. Asist la o oră întreagă de discuţii plictisitoare. Fiecare maşina îşi povesteşte viaţa la modul biografic: de la naşterea în fabrica până în prezent. Povestesc despre cel mai prost şofer, cea mai mare groapa, cel mai fain drum şi multe alte banalităţi. La un moment dat se plictisesc şi conversaţia se mută pe originile lacului albastru, pe malul căruia stau parcate.
Se presupune că, în urmă cu câteva milioane de ani, un meteorit a lovit violent peisajul. În locul impactului s-a format un lac albastru, endoreic, de forma unui plămân uman.
Îmi pot imagina că Loganul nostru, cu simţul fin al unui critic de artă românesc, probabil îi explică Land-Cruiserului că e impresionat de minimalismul estetic al peisajului. Că îl asociază cu un sânge albastru de homar scurs pe o uniformă militărească kaki. Că homarul e sugrumat cu sălbăticie de către soldatul Pamirian, s.a.m.d.
Land-Cruiserul, aristocrat excentric, vine cu o contra-replica. Îi spune că pentru el, Karakul reprezintă expresia avangardist-minimalista a pictorului francez Yves Klein, din tabloul IKB 191. Că e doar o expresie a minimalismului albastru.

Între timp noi ne strângem lucrurile, mai puţin impresionaţi artistic de peisaj decât par a fi maşinile. Mă târăsc în patru labe afară din cort şi mă aşez pe saltea după o noapte de zvârcoleala şi nesomn. Îmi desfac o conservă şi-mi pot imagina cum fantomele peştilor, eliberate din sicriul metalic, înoată spre raiul albastru de lângă noi. În timp ce îmi iau micul dejun îi întreb pe băieţi ce impresii le-a lăsat acest lac montan superb, aşezat la 4000 de metri. Lorand îmi povesteşte că a dârdâit de frig toată noaptea, afară fiind 5 grade. Luci, cu simptome de febră şi o stare generalizată de rău, îmi zice că nu a închis un ochi toată noaptea. De pe feţele lor pot citi că sublimul romantic al peisajului nu ameliorează efectele îngrozitoare ale altitudinii şi frigului. Ce vreau să spun e că, din spatele monitorului, fotografii superbe ne amăgesc şi ne iluzionează cu posibilitatea unui moment perfect într-un peisaj perfect. Cum adesea se întâmplă în viaţă, sublimul e greu de atins. La Karakul peisajul e perfect, momentul lasa de dorit.
După micul dejun, ne luăm rămas bun de la prietenii noştri Cornel şi Crinu, şi ne pornim spre Kyrgyzstan. Circumstanţele întâlnirii noastre neaşteptate cu ei vi le vom povesti în postarea despre Tadjikistan.

Pe drumul spre vamă, întâlnim o maşină răpciugoasă în jurul cărora stau adunaţi nişte localnici.

Unul din ei ne face semne energice să oprim. Ne uităm şi noi puţin sub capota lor dar nu prea avem cu ce să-i ajutăm. Cel mai apropiat service e la sute de kilometri distanţă şi, punându-ne în postura lor dificilă, ne decidem să-i tractam până în vamă. Foarte recunoscători, ne oferă un pepene verde uriaş şi doisprezece biluţe de iaurt uscat numit Kurut. E o gustare tradiţională Kyrgyza delicioasă pentru orice amator de brânzeturi.
Trecem uşor de vamă şi dupa ce salutam capra de munte monument avem parte de o surpriză. Ne întâlnim cu Radu Diaconescu, un călător roman plecat cu bicicletă din Kyrgysztan spre meleagurile natale. La scurt timp după, ne ajung din urmă şi prietenii noştri Cornel şi Crinu cu Land Cruiseru. Bucuroşi de această întâlnire cu adevărat neaşteptată, celebrăm în stil tradiţional cu o slănină şi cu o ţuică. Ei au fost singurii călători romani pe care i-am întâlnit în această excursie de 69 de zile. Genul acesta de coincidenţe te frapează şi te fac să te întrebi: care’s şansele să găseşti alţi romani pe vârful muntelui în Kyrgysztan/Tajikistan? Întrebare la care voi da non-raspunsul obişnuit: “E mică lumea”.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Kyrgysztan – Prolog appeared first on Masters Of Adventure.