In centrul orasului baietii cauta un restaurant iar eu decid sa iau un mic dejun low cost, cum nu mai am foarte multi Tenge Kazahi. La un non stop imi iau iaurt cu biscuiti si ma intorc la baieti care asteapta cu nerabdare carnea de vita prajita. Isi primesc portiile care sunt destul de bune, dar au o mare problema: sunt extrem de sarate. Liviu se preda undeva pe la jumatatea portiei. Ma decid sa il ajut dar este greu. Asa sarat nu am mancat in viata mea. Zici ca bucatareasa a scapat solnita in blid. Pescuiesc numai bucatile de carne care au ramas si plecam.

La iesirea din oras trecem pe langa trei echipe de Mongol Rally cu masini foarte decorate. Ii salutam din mers si continuam pe drumul valurit. Peisajul este unul plictisitor, de stepa continua si cate un deal apare din cand in cand. Facem pauze doar cat sa mergem la baie. Schimbam soferul si ajunge Luci in spate. Incepe sa se planga de lebenita primita la intrarea in Kyrgyzstan si cum din cauza ei nu isi poate intinde calumea piciorul cu probleme la genunchi. Cum nu l-am mancat pana acuma decidem sa o aruncam. Liviu trage pe treapta, Luci deschide portiera si intr-un mod aproape ritualic rostogoleste lebenita rotunda afara. Acesta prinde viteza si dispare spre fundul santului. Il privim razand si cand dispare plecam.

Trecem prin sate comuniste si cate un orasel din cand in cand. Monotonia parca ne amorteste. Vine randul meu la volan si conduc agale. Apare primul sat si reduc viteza. Vad si masina politiei asa ca o tin asa. Totusi, organul iese din masina si ne face semn. Atunci ma loveste problema: am uitat sa aprind farurile. Ma trece o transpiratie rece si ma pregatesc de o noua negociere. Tragem langa politist si aprind farul. Merge in fata masinii si se uita zambind la noi. Vine la mine si cere documentele. I le dau, se uita scurt peste ele si zice de ce am fost opriti. Ii explic ca nu pot tine farul aprins deoarece am probleme cu bateria si se descarca. Se scarpina la cascheta si nu stie ce sa faca cu noi. Incepem sa glumim cu el si ii aratam ce destinatie indepartata avem. Nu apucam sa zicem multe ca opreste un camion ce transporta cai. Se ia la vorba cu soferul si parca uita de noi. Dupa vreo zece minute revine si face ture in jurul masinii. Scot aparatul foto si il pozez langa Logan. Ii cer numarul de telefon sa i-l trimit pe WhatsApp. Zambeste bucuros si ne lasa sa plecam.

Aprindem farurile si disparem in stepa. Luci ma apostrofeaza bine ca nu am aprins farul si imi zice ca de acum la fiecare pornire ne va reaminti de asta. Continuam drumul si singurul lucru ce imi atrage atentia este un motociclist strain care isi repara roata din fata. Trecem pe langa el si ajungem la Qalbatau.

Facem plinul si pornim spre Semey, oprirea noastra pentru aceasta seara. La iesirea din oras, drumul valurit se transforma in macadam si viteza se reduce la 30 la ora. Din fericire nu dureaza mult si suntem salvati de un asfalt perfect. Dintr-o data sarim la 110. Nu o tinem mult asa ca incepem sa primim flashuri din sens opus. Reducem la 90 si in scurt timp apare un echipaj cu radar mobil, ce se ia dupa un gipan grabit. Soarele da sa apuna iar pe stanga drumului apare un cimitir foarte interesant, cum am mai vazut cateva pe drum. Mormintele arata ca niste mici casute si le-am vazut doar in Kazahstan. Tragem pe marginea drumului si inspectam mai de aproape. Majoritatea sunt ca niste mici gradini imprejmuite de un gardulet sau un perete. Cele mai mari sunt ca si o casa cu o camera. Le pozam in lumina portocalie a apusului si ne vedem de drum.

Ajungem in Semey pe inserate, ultimul oras mare din Kazahstan, la doar cateva zeci de kilometri de granita cu Rusia. Aici vom dormi in aceasta seara. Parcurgem bulevardul care duce spre centru si traversam un pod mare. Parcam intr-o zona in care ar trebui sa gasim hoteluri. Mergem la primul de pe lista insa este plin. La urmatorul, dupa canapeaua de piele din hol ne dam seama ca probabil ca e in afara bugetului, dar totusi intrebam. Raspunsul este un neverosimil 110 dolari si nu se poate mai ieftin. Iesim dezamagiti si incercam vis a vis unde e un hotel care insa nu mai functioneaza. Ne indreptam spre ce pare a fi centrul orasului si ca niste tantari suntem atrasi de tot ce este mai luminat, da de gasim o cazare ieftina.

Pe una din strazi, un tip ce umbla prin zona ne urmareste. Cand facem cale intoarsa ne intreaba: ”Baieti, pareti pierduti, va pot ajuta cu ceva?”. Zambesc si incep sa ii explic: “Ne uitam dupa un loc unde sa putem dormi dar pana acuma sau este ocupat sau costa ca in Las Vegas.”. Tipul zambeste si ne spune ca ne poate ajuta sa gasim ceva ieftin si bun. Cea mai buna varianta ar fi sa luam un apartament doar pentru noaptea aceea. Cunoaste pe cineva si da un telefon. Omul ii spune ca va reveni in cateva minute. Noi intre timp o luam pe jos catre centru. Facem cunostinta cu el mai bine si incepem sa povestim. Pare curios ca asa din senin s-a oprit pe strada si a ales sa ajute niste necunoscuti. Aflam rapid si motivul. Ne zice: “Musulmanii in ziua de azi au o imagine destul de proasta in media internationala asa ca eu incerc sa aduc o contributie mica si sa schimb aceasta imagine.”. Mie se pare foarte frumos gestul lui. Ne mai povesteste despre Semey, cum ca este un oras maricel si seara poate fi destul de periculos, cum sunt mai multe gasti care cauta scandalul. El ii denumeste “street fighters”. Discutam si despre religie. Tipul este un musulman ultra practicant, mergand la toate cele cinci rugaciuni ale zilei la una din moscheile din oras. Se trezeste zilnic la ora trei si programul lui pare sa fie de somn polifazic, adica doarme cate putin la intervale fixe, astfel reducand nevoia totala de somn zilnica. Tipul este foarte calm si ne raspunde cu rabdare cu toate intrebarile pe care i le adresam. Se rezolva si treaba cu apartamentul, dar trebuie sa asteptam aproximativ o ora pana vine doamna sa ne aduca cheia. Este vremea pentru rugaciunea de seara asa ca ne invita sa il insotim pana la moschee pana ce isi face treaba. Avem de ales sa il insotim inauntru sau sa mergem la magazinul de vis a vis. Baietii aleg magazinul iar eu confuz raman cu tipul. Imi spune sa il astept in curtea moscheii pana intra. Eu cred ca va reveni si ma va invita inauntru dar asta nu se intampla. Il astept vreo 20 de minute in curte, dupa care revine aproape deodata cu baietii.

Blocul este la doar cinci minute de moschee. Aici primim un apartament de o camera comunist dar curat pentru 25 de dolari. Platim si mergem sa recuperam masina. Pe drum ne oprim la o casa de schimb valutar si obsevam ca s-a schimbat cursul drastic. Diferenta este undeva pe la 20 de procente. Ne miram si schimbam cativa dolari. Tipul ne spune ca a auzit de schimbare si ca stie ca se va devaloriza si mai mult. Politicienii smecheri fac ceva mismasuri dar nu ne poate explica exact ce si cum. Recuperam Loganul si il parcam in fata blocului unde niste baieti sorbesc cola cu vodca. Ne invita si pe noi si numai eu ma incumet sa degust din licoare. Cu bagajele aranjate, tipul ne duce la cel mai bun restaurant din oras. Ne lauda calitatea carnii din locul unde ne va duce. De-abia asteptam. Cand ajungem avem sub ochi un restaurant ce arata foarte comunist iar in sala principala se pare ca cineva isi serbeaza ziua de nastere, cu muzica Kazaha zgomotoasa. Ne retragem pe terasa si dam comanda: shashlik de oaie, specialitatea casei. Pana vine mancarea dezbatem o multitudine de subiecte. Tipul incepe sa vorbeasca despre minuni si mari descoperiri stiintifice care sunt descrise in Coran, printre care si procesul de desalinizare a apei, ceea ce ni se pare exagerat. Liviu chiar imi spune ca a vazut un documentar in care sunt demontate aceste afirmatii. Nu il provocam, cum nici noi nu avem argumentele tehnice necesare asa ca schimbam subiectul. Apare si discutia despre imbracamintele femeilor musulmane, cand argumenteaza foarte la sentiment intrebandu-ne daca ne-ar conveni ca prietenele si surorile s-ar imbraca provocator in fata altor barbati. Nu prea avem cu cine discuta cand ii spunem despre libertate si libera alegere, asa ca iarasi schimbam subiectul pe ceva si mai usor. Vine si mancarea. Intr-adevar, este cel mai bun shashlik ce l-am mancat in excursia asta. Pe cand terminam deja e aproape miezul noptii si o furtuna se apropie. Ii multumim omului ca ne-a ajutat si revenim la apartament.

Dimineata ne trezim pe la opt si asteptam proprietara sa ajunga. Ii predam cheia si mergem la mall-ul din apropiere sa luam mancare pentru drum. Gasesc niste shashlik la supermarket si ma pun sa mananc pe scarile de la intrare cu baietii, dar un agent de securitate ne trimite rapid la plimbare. Aterizam pe o bordura unde ne umplem stomacul. Iesim agale din Semey si vedem prima padure de multa vreme. E formata din pini. Apropierea de Rusia se simte. Cei aproximativ 100 de kilometri trec pe nesimtite. Ne trezim in vama unde depasim un motociclist. Tragem la bariera si vedem ca se plimba agale catre noi. Cand isi deschide gura ne intreaba: “Si voi sunteti romani?”. Zambim larg si ii confirmam. El este Mihai, un aventurier ca si noi din Constanta, care si-a dat demisia si calare pe un BMW F800GS vrea sa ajunga pana in Japonia. Nu apucam sa vorbim mult ca bariera se ridica si suntem poftiti inauntru. Controalele sunt de rutina si stampilele vin una dupa alta. Parcam in fata cladirii principale si intram pentru controlul final de acte. Ne punem la rand inauntru si ca intr-o comedie pentru prosti, fix atunci se ia curentul. Ne uitam confuzi in jur si nimeni nu stie ce se intampla. Dupa vreo zece minute un vames ne spune ca se va relua activitatea cand revine curentul. Ne asezam pe o banca si incepem sa povestim cu Mihai. Este motociclistul pe care l-am vazut ieri. Are probleme la roata din fata de cateva zile si tot trebuie sa se opreasca sa il umfle. De atunci avanseaza incet cu 50-60 la ora sa nu faca accident. Mai are probleme la discurile de la frana din fata si spera sa le rezolve pe toate in Rusia. Noi din pacate nu il putem ajuta cu nimic. Trecem la povestiri de pe drum si aflam ca a avut traseul aproximativ la fel cu noi. In Iran in Mashad, cel mai religios loc de acolo i s-a furat telefonul mobil, mai apoi in Uzbekistan a avut accident cand un sofer neatent a intors in fata lui si de atunci are dureri la mana stanga si probleme cu discul. Cel mai bine s-a distrat in Tadjikistan si Kyrgyzstan printre munti. In Mongolia el va merge pe ruta nordica asa ca nu vom merge impreuna. Il avertizam de raurile care se umfla dupa ploaie dar pare genul de om care se descurca in orice situatie.

Revine si curentul iar pasapoartele primesc cate o stampila. Iesim din cladire si lasam Kazahstanul in urma. Batem la portile mamei Rusii unde niste vamesi ne primesc zambind. Se uita aproximativ la masina si ne intreaba de indoitura din spate. Zambesc si ii zic: ”Bufff, parking, but no problem”. Rade si ne trimite in cladire. Aici sunt doua randuri asa ca ne impartim pe grupuri. Luci nimereste la cel care este deservit de o blonda cu ochi albastri. Zambeste tamp in timp ce fata cu o fata de pocher ii studiaza actele. Ii zice ceva in rusa si nu intelege. Incepe sa se enerveze si scuipa un cuvand in engleza: “Driver!”. Luci arata spre mine si tipa se calmeaza. Baietii de la ghiseul meu dau dovada de mai multa rabdare si ne rezolva in aproximativ zece minute. Toate stampilele sunt luate, primim niste foi de inregistrare, facem declaratia vamala si suntem gata de drum. Vamesul de afara ne saluta bucuros si intram in Rusia. Si pe mine ma trece un fior de bucurie. Suntem intr-un loc pe care doar in atlas l-am vazut si atat de legendar. Batem la portile Siberiei.

Ne pornim spre Barnaul. Asfaltul este perfect dar nu ne pierdem cu firea. Suntem invatati din Kazahstan ca viteza se plateste. Aplicam aceeasi tactica de lipit de localnici grabiti si totul este bine. Trecem pe langa niste echipaje de politie care nu ne baga in seama. Peisajul se schimba, locul stepei fiind luat de campii verzi presarate cu paduri.  Ajungem dupa-masa devreme la Barnaul ce pare imens. Ne ia vreo jumatate de ora sa ne apropiem de centru iar odata ajunsi acolo suntem loviti de modern. E la fel sau poate chiar mai bine decat la noi in Romania. Drumuri perfecte, cladiri moderne si noi mirati. Intram la o benzinarie sa alimentam si aici dam de modul rusesc de a face treaba. Nu e ca la noi ca faci plinul si platesti, ci ordinea e inversa. Aproximam cat avem nevoie, inmultim cu pretul la litru si Liviu pune cardul.

Din Barnaul am putea sa pornim direct spre Mongolia dar noi o luam la Nord catre Novosibirsk, cel mai mare oras din regiune, sa il luam pe Calin, un prieten bun din Berlin. Cu el si Luci am facut in urma cu un an turul Vietnamului pe motocicleta si in urma unei convorbiri telefonice am reusit sa il conving sa ni se alature doua saptamani pe partea Siberiano-Mongola a aventurii noastre. Cand am pornit credeam ca in seara asta trebuie sa il luam dar verificand calendarul mai cu atentie ne-am dat seama ca doar maine va ajunge. Numai bine, ne bucuram si noi de o zi de pauza in mama Rusie.

Iesim din Barnaul si iarasi ne miram cand ne trezim pe o autostrada nou nouta, ruland cu 130 la ora. Totusi, suntem readusi la realitate dupa aproximativ 50 de kilometri cand drumul se stramteaza si mergem pe doua benzi. Calitatea ramane la fel de buna dar condusul e un pic haotic. Avansam bine, insa suntem flancati din cand in cand de vitezomani locali. Pe margine suntem inconjurati de paduri dese, intrerupte din cand in cand de cate o localitate. Le recunosc din videourile de pe youtube ale participantilor din trafic de aici. Pe inserate incepe si ploaia ce face vizibilitatea destul de proasta. Ajungem pe la opt la Novosibirsk si ne dam seama cat de mare este cand inainte de centru cu 25 de kilometri deja apar primele cladiri. Gasim un hostel in buricul targului ce este atat ieftin cat si foarte frumos. Aici il cunoastem pe Alexey, un tip din Yacutia, cel mai frig loc din lume. Isi face studiile in Germania si se afla in Novosibirsk sa isi rezolve viza pentru anul scolar ce urmeaza. Pare genul mai tocilar dar are sufletul bun. Ne ajuta sa gasim un service pentru schimbul de ulei ce il avem programat si ne imprumuta laptopul sa postam poze pe facebook. Ne si satisfacem setea de internet dupa care iesim in oras sa mancam.

Gasim un restaurant dragut si pe strada unde tineretul se pregateste de petrecut in seara aceea. Mancam foarte bine si intre timp admiram frumoasele Rusoaice ce trec pe langa noi. Ni se face pofta de o bere si coboram intr-un club din vecini. Berea e ieftina dar atmosfera este slaba. Stam la povesti cu niste localnici care ne propun sa mergem intr-un bar unde se vinde bere artizanala. O luam la pas si pe drum suntem acostati de niste rusi ce sunt mirati de ce cauta turisti tocmai la Novosibirsk. Le place povestea noastra si ne imprietenim instant. Lui Luci ii place o tipa din grupul lor asa ca insista sa vina si ei cu noi.
Ajungem la berarie care este proaspat deschisa si bem o nefiltrata buna. Pretul este de Germania dar fiind bere artizanala, trecem peste. Luci incearca sa vrajeasca frumoasa inalta si cu caracteristici asiatice dar nu are succes asa ca ii zicem tipului sa ne duca intr-un club. Zis si facut si ajungem in cel mai popular loc din oras. Mentinem o fata impasibila in fata bodyguarzilor de la intrare in ciuda faptului ca suntem beti. Ei ne lasa sa trecem si intram in atmosfera incinsa de dinauntru. Rusii stiu sa se distreze. Se danseaza serios iar noi ne uitam cu ochi mari la miscarile provocatoare ale fetelor. E o schimbare binevenita dupa atatea tari musulmane. Berea curge, pasii de dans se leaga pe ritmul muzicii si ochii nostri fug dupa corpurile frumos sculptate. Iesim din club doar pe la sase dimineata cand e deja lumina afara. Luci mai tachineaza niste fete ce sunt la o tigara si cu greu reusesc sa il dezlipesc de ele. Suntem pierduti dar dupa ce consult gps-ul pe ultimele firimituri de baterie, gasesc drumul spre hostel. Aici suntem intampinati de o receptionera mai in varsta ce arata insa bine iar Luci incepe sa o imbratiseze iar ea nu intelege nimic. Ii explic situatia, totul se calmeaza iar noi ne punem la somn.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Kazahstan – musulmanul binevoitor si intrarea in Siberia appeared first on Masters Of Adventure.

Dupa aceasta problema rezolvata, ne gandim la o plimbare pe langa rau insa nu exista nici o poteca pe care sa putem urca. Ma multumesc cu explorarea campingului. Imi trece prin cap si o baie in rau insa apa rece de munte ce curge destul de repede ma face sa ma razgandesc. Ma las pagubas insa o vad pe Martina deja murata. Ma uit la fundul ei ce nu mai arata la fel de bine ca atunci cand am vazut-o pe hol si merg mai departe. Apare si Luci pe malul raului iar cand se uita la Martina, se lasa o tacere. Pare un pic incomoda situatia asa ca sparg gheata zicandu-le ca ar trebui sa plecam incet incet. Ne strangem lucrurile si incepem drumul catre masina. Soarele e deja sus pe cer si ne prajeste bine pe drumul de o ora pana la masina. Incerc sa prind fiecare bucata de umbra dar din pacate nu prea exista. Sunt batut bine de soare pe cand ajungem si de abia astept sa pornim aerul conditionat.

Drumul spre Almaty este fara evenimente. Conducem linistiti si politistii parca sunt inexistenti azi. Odata reveniti la hostel lasam masina in curte si ne ducem direct la restaurantul cu shashlik excelent unde iarasi luam o masa copioasa. Pe cand revenim gasim sapte masini de Mongol Rally pe care le studiez cu mare interes. Sunt curios sa vad cum s-au pregatit altii pentru o astfel de aventura. Din ce vad, noi castigam detasat la organizare si ordine in masina. O imbratisam pe Martina si ne luam la revedere. Pentru noi destinatia va fi Kapchagay, un mic orasel de pe malul lacului cu acelasi nume, recunoscut a fi un loc pe a carei maluri cei din Almaty isi petrec weekendurile.

Iesim din Almaty si dam de o dezordine totala. Pe margine tot felul de constructii presarate fara nici o logica iar drumul este o autostrada in contructie. Se circula incet doar pe una dintre directii sub stricta supraveghere a politiei, care mai opreste cate un sofer grabit pentru o spaga la fel de rapida. Important e ca noi scapam si ajungem neamendati la destinatie. In Kapchagay cautam pe harta zonele cu hoteluri. Ne indreptam spre nordul orasului unde incepem sa batem din poarta in poarta. Un loc e plin, altul dubios, urmatorul scump, pana ce ajungem intr-un camping, unde la receptie suntem intampinati de o fata micuta dar foarte draguta. Au casute de inchiriat insa pretul e undeva pe la 70 de dolari pe noapte. Este in afara bugetului asa ca incercam sa negociem. De cate ori spunem ce suma putem plati rade ca o veverita si ne repeta pretul real. Apare si prietenul ei, cu care Luci se imprieteneste instant. Stam la povesti aproximativ un sfert de ora si ajunge sa fie de acord pana la urma, cu conditia sa plecam pana la ora noua. Promitem ca asa vom face si ne gandim ca probabil atunci este ora la care vine seful ei iar banii pe care i-am platit vor ajunge in buzunarele iubaretilor. Partea buna este ca avem de ales intre doua casute, dintre care una este cea de lux, cu doua camere separate si dus. Bineinteles ca o luam pe cea mai buna iar cu cheile in mana, o luam spre oras pentru o bere.

Viata Kapchagay-ului se desfasoara de-a lungul unui bulevard principal, care de o parte are apartamente comuniste cu magazine la parter iar de partea cealalta un parc imens, recent amenajat. Parcam Loganul si facem o tura in parc. Este foarte linistit totul, doar cu niste copii si cupluri iesiti la plimbare. Facem o tura iar la un moment dat auzim muzica. Ne apropiem de sursa si vedem niste baieti care fac scheme cu rolele. Dezamagiti ca nu am dat de petrecere mergem mai departe. La platoul de la intrarea principala din parc, baietii smecheri isi dau intalnire si isi etaleaza masinile tunate. BMW, Opel si Volkswagen din anii 90. Cand trecem pe langa ei, ritmul ce se aude dintr-un Opel mi se pare foarte cunoscut. Ma apropiu si recunosc instant piesa. Este o manea de-a maestrului Guta, ce se numeste Toate pozele cu tine. O stiu deoarece era maneaua preferata a primei mele prietene. Mi-a trimis-o in primele luni de relatie si era singura manea din playlistul meu. Cu amintirea acelor momente ma duc la baieti si incep sa gesticulez: Me – Romania, this song – Romania, Romanian party music si imi ridic mainile in aer. Baiatul se simte onorat si se apleaca in masina ca sa dea muzica mai tare. Ascultam piesa, dam noroc si mergem mai departe. Radem bine cu baietii ca artistii romani sunt bine reprezentati in Asia centrala, dupa Inna in Iran, il gasim pe Guta intr-un playlist in Kazahstan.

De aici mergem la terasa pe care am vazut-o cand veneam catre parc. Locul seamana cu un birt mai bun de pe sate, cu totul renovat la buget. Afara mesele se impart in doua categorii. Mese de plastic inconjurate de scaune asemanatoare care se indoaie sub greutatea noastra si unele mai mari, de tip festival de bere cu banci lungi pe ambele parti. Ne asezam la una de plastic si comandam un rand de beri. In jurul nostru trei mese sunt ocupate de localnici. Berile curg si nu se intampla mare lucru. Suntem luati prin surprindere cand muzica incepe sa bubuie de la etaj. Mergem sa investigam si se pare ca a deschis discoteca. Mutam berile acolo printre localnici ne distram un pic. Dansam, bem si mai dansam un pic. Pe Liviu il ia somnul asa ca ii predam cheile si ne intoarcem la camping unde ne asteapta camera de lux.

Dimineata la 8:30 baiatul bate la usa ca trebuie sa plecam. Dupa noaptea lunga de ieri nu avem nici un chef. Mai vrem sa dormim un pic, inca 10-20 de minute care se transforma in 40. Pe cand suntem gata este 10 fara 10. Predam cheia si mergem agale la masina. Cand dam sa plecam apare la usa masinii un domn pe la 40 de ani si ne spune ceva in kazaha. Nu intelegem si dam din umeri. Gesticuleaza si ne gandim ca probabil ca este proprietarul campingului, care se pare ca i-a prins pe angajatii buclucasi, cum noi nu am eliberat casuta din timp. Noi jucam acelasi rol de oameni care nu inteleg si plecam cu speranta ca nu au fost consecinte serioase pentru cei doi.

Iesim din Kapchagay si ne intoarcem pe santierul care e drumul spre granita cu Rusia. Partile bune alterneaza cu cele rele si e plin de politie, mai ales unde se poate merge cu viteza. Limitele de viteza sunt ridicole. Unde drumul se deschide suntem intampinati de table cu 50 scrise pe ele iar mai apoi echipaje de politisti sau camere fixe. Frustrati adoptam tactica scutului local, mergand in spatele soferilor care au curajul sa mearga peste limita. Scapam neamendati de portiunea buna si intram pe un santier continuu. Aici calitatea drumului ne limiteaza viteza. Expira timpul de condus al lui Luci si ma anunta ca trebuie sa schimbam. Insist ca daca opreste ar fi bine sa o faca intr-o parcare, nu aici in plin santier. Zice ok si ne continuam drumul. Trec zece minute si nu mai are rabdare. In mijlocul unui camp trage pe marginea drumului si opreste motorul. Sunt intins pe bancheta din spate cu tableta in mana citind. Il opresc si dau sa ma ridic, moment in care masina este zguduita puternic. Pe cand ma apuc sa ma dezmeticesc il vad pe Luci cu casetofonul in mana. Incep sa rad si il intreb: “Ce pana mea faci cu casetofonul in mana? Ce s-a intamplat?”. Raspunsul vine neverosimil: “Ne-a lovit unul din spate! Sa-mi bag piciorul!”. Nu imi vine sa cred si incep sa ma stresez. Singura chestie ce imi trece in minte e ca nu cumva sa nu ne putem continua drumul.

Ne dam jos din masina sa evaluam pagubele. Din prima masina celuia care a intrat in noi nu arata prea bine.Ne ducem in spate unde pagubele sunt doar pe partea stanga, insa ne ingrijoram deoarece curge ceva. Din masina care ne-a lovit coboara o tipa draguta ce pare destul de cutremurata de eveniment. Cu vocea tremuranda ne intreaba ce cautam in mijlocul drumului. Luci o repezeste din prima asa ca se lasa pagubasa. Se da jos si sotul ei dar nu vorbeste engleza. Identificam doar cuvinte cheie cum ar fi “bulyet”, “suka” si “pizdetz”.

Trecem la evaluatul pagubelor. Pe partea noastra bara e indoita bine, impreuna cu partea de caroserie ce o sustine iar portbagajul este indoit suficient cat sa se vada inauntru, dar macar se mai inchide. Lucrurile din interior sunt intacte iar lichidul ce l-am depistat este doar antigel din sticla de rezerva a carui dop a sarit de la impact. La masina vinovatilor este mult mai nasol. Bara din fata e sarita, un far e spart si lucrurile par deplasate la roata dreapta fata, dar din fericire mecanica si radiatorul par intacte. Rusul nu sta mult pe ganduri si rapid isi scoate sculele sa faca niste ordine. Incepe sa mestereasca si da jos farul, scoate plasticele ce blocheaza roata, terminand cu indreptatul partilor metalice.

In tot acest timp stam de povesti cu sotia lui. Este speriata asa ca incercam sa o calmam. Probabil ca se gandeste la consecintele nasoale si amenda mare pe care o vor primi de la politia kazaha. Seamana cu o fetita cuminte care a facut o boacana si nu stie cum sa se scoata din situatie. Ca si cadou de imprietenire ne aduce niste mere. Povestim in timp ce le mancam si ne dam seama ca este o fata foarte buna la suflet. Incearca sa medieze situatia si pe cat se poate sa isi calmeze sotul. Dupa masina lor aruncam o privire asupra Loganului. Din fericire metalul indoit nu a ajuns la roata iar la o balansare violenta ramane la fel de departe. Puntea, suspensia si amortizorul au scapat toate asa ca se pare ca daunele sunt pur cosmetice. Bara o prindem la loc cu propriul sau surub iar farul, desi crapat, functioneaza bine. Ne intelegem ca mergem la primul oras care este la 50 de kilometri departare sa evaluam daunele.

Ma pun la volan putin ingrijorat, dar masina se comporta bine. Totul este ca si inainte, doar ca acuma are o cicatrice pe fund. Drumul se imbunatateste, dar o tinem constant cu 50-60 la ora, deoarece masina rusilor e destul de afectata. Ii urmaresc in oglinda, sa verific ca nu incearca sa ne lase balta. Tot drumul pana in oras Luci isi face procese de constiinta deoarece a oprit in drum, contrar a ceea ce i-am spus eu. Incerc sa il calmez impreuna cu Liviu, spunandu-i ca vina este a rusului ca a intrat in noi, nu al lui, asa ca sa stea linistit. In realitate m-a deranjat un pic ca nu m-a ascultat si iarasi a fost incapatanat, dar acum, cu faptul implinit nu are nici un rost sa ne certam sau sa aruncam vina pe el. Este foarte clar ca si-a invatat lectia si ce trebuie sa facem e sa privim inainte cu mintea clara, sa nu se mai repete astfel de intamplari iar excursia sa o continuam in tonul de pana acum.

In oras gaseste rusul un service mare dar foarte dezordonat. Vorbeste cu baietii de acolo dar sunt foarte ocupati. Nu se pot ocupa pe loc de reparatii, ci doar de constatarea daunelor. Ne pregatim sa punem Loganul pe elevator dar suntem anuntati ca s-a luat curentul. Putem face operatiunea numai dupa o jumatate de ora. Cand ne uitam sub masina, totul pare in regula. Se confirma ca dauna este pur cosmetica. Sunt bucuros ca asta inseamna ca ne putem continua drumul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Acuma urmeaza negocierea pentru reparatia daunei produse. Scoatem totul din portbagaj sa se uite un mecanic de acolo la paguba. Da jos farul sa vada cat de indoita e tabla si ne spune ca ar fi 250 de dolari si cam trei zile de asteptat. Cand aude asta, rusul ii zice ceva in limba lor, dupa care pretul scade la 150. Zambim si ii spunem ca din pacate nu putem astepta atat de mult. Facem calculele noastre. Ma sfatuiesc cu Luci pe tinichigerie, vopsit si piese. Ne da undeva pe la 450 de euro, dar scadem pretul la 420 sa fie mai usor pentru ei. Cand le zicem cat, sotului tipei nu ii prea convine. Isi scoate telefonul si incepe sa caute pe net pretul pieselor aftermarket. Nu suntem de acord cu el cand ne arata preturi derizorii la piese aftermarket. Suntem de acord sa scadem suma la 400 de dolari. Cuplul se sfatuieste si se intrezareste un conflict. Tipa, mai sensibila si mai buna la suflet vrea sa ne dea banii dar sotul ei nu e de acord. Pe fata lui se citesc nervii iar pe fata ei frica si supararea. Dupa cateva minute de deliberat se intoarce tipa la noi si spune ca vor sa ne dea asigurarea si sa ne descurcam cu ea. Ne asteptam la asta si avem deja raspunsul pregatit. Ne-am gandit pragmatic la toata situatia. Stiam ca pentru ei implicarea politiei ar fi o afacere foarte scumpa, ce se poate solda cu multi bani si poate chiar si cu retinerea permisului. Pe de alta parte noua nici macar financiar nu ni se merita sa ramanem si sa reparam masina, atata timp cat putem continua drumul cu ea asa, astfel interesul nostru era sa maximizam banii luati pentru reparatia masinii, in limita bunului simt, iar in caz de forta majora sa plecam fara sa luam nici un ban. Cand a venit tipa cu ideea folosirii asigurarii, Luci devine foarte dur. O priveste adanc in ochi si ii spune: “Uite, nu este vina noastra ca ati intrat in noi. Accidentul s-a intamplat si trebuie sa va asumati greseala. Important este ca toti suntem sanatosi si doar metalul s-a indoit. Acuma cel mai cinstit fata de noi, pagubitii, este sa va platiti greseala. Daca vreti facem cum vreti voi, adica sa ne folosim de asigurare dar asta inseamna sa implicam politia. Eu daca as fi in locul vostru m-as gandi de doua ori daca as face asta, cu coruptii din Kazahstan. S-ar putea sa iasa mult mai scump decat va cerem noi. Dar daca ramane asa, hai sa ne intoarcem la locul accidentului si sa facem actele.”. Ma uit la Luci, dupa care ma uit la tipa. Stiu ca Luci blufeaza maxim si imi vine sa zambesc ca un jucator incepator de poker cand are o mana buna. Imi mentin fata serioasa si asteptam replica tipei. Saraca este infranta. Aproape ca plange. Cu o voce tremuranda ne spune ca se intoarce la sotul ei. Mi atat de mila de ea incat mi se rupe inima. Cand revine ne spune ca nu ne poate da atatia bani. Suntem ok cu asta asa ca o intrebam care este suma pe care o au. Raspunsul e 25000 de ruble, adica 384 de dolari. Cand aud asta sunt foarte multumit. Acceptam oferta, dar in continuare mi foarte mila de ea, mai ales cand adauga ca asta inseamna ca nu isi va moderniza bucataria anul acesta.

Ne punem in masini si plecam spre centru sa scoata bani de pe card. Ei sunt cu Lexusul unui tip de la service care conduce ca si un nebun. Trebuie sa ma folosesc de fiecare strop de putere al Loganului sa ma tin dupa el. Serpuim pe strazi si ajungem la un bancomat. Nu da ruble asa ca mai facem un raliu pana la urmatorul. Nici aici nu avem noroc. Ajungem in centru unde pana la urma scoate Tenge Kazah si le schimba in ruble. Sotul ne inmana suparat banii. De aici revenim la service unde ne luam la revedere. Tipa iarasi e aproape de plans si nu mai stiu cum sa o incurajez. Ii spun sa se bucure ca nu ni s-a intamplat niciunuia nimic si sa nu se uite la bani, ca aia trec si vin. Se va uita inapoi la ziua de azi candva si va zambi doar la patania pe care a avut-o in Kazahstan. O imbratisez si ne pupam, dupa care o vad ca deja lacrimeaza. Sunt impresionat de puritatea ei copilareasca. Cu sotul ei strangem mana, dupa care ne punem in masina si plecam.

Oprim intr-o benzinarie din centrul orasului unde facem plinul. Din nou liniste, dar parca ma invaluie o oboseala crunta. Hranim masina si cumparam niste inghetata. Un localnic vine la noi si incepe sa ne intrebe de masina. Liviu povesteste cu el si se intoarce cu un caiet in care omul si-a trecut adresa de mail. Zambim si mergem mai departe. Incet se insereaza si toti suntem storsi. Il complimentez pe Luci: “Ai fost magistral. Nu ma asteptam sa scoti banii de la ei.”. Zambeste si in stilul lui imi zice: “Asa ma stii pe mine? Stii ca ma pricep la negocieri si persuasiune.”. Dezbatem bunatatea tipei si duritatea sotului ei. Tot Luci pune punctul pe i: “Parca tot timpul tipele astea sufletiste isi gasesc niste fraieri ca asta.”.
Se intuneca complet si suntem pe drumul spre destinatia zilei, Usharal. Drumul este plin de hopuri, ceea ce ne limiteaza la 90 la ora. Depasesc un autobuz care ne urmareste pana la momentul schimbului de soferi. Cand trag pe dreapta Luci ma avertizeaza sa nu o fac pe marginea drumului. Am impresia ca niciodata in viata lui nu va mai face chestia asta. Dupa ce predau fraiele masinii, condusul lui Liviu combinat cu hopurile Kazahe ma leagana spre taramul viselor. Ma trezesc numai cand ajungem la intrarea in Usharal. Luci ma trezeste sa ajut cu navigatia. Usor morocanos pun mana pe telefon. Ajungem in centru unde niste localnici dubiosi par sa petreaca in fata unei carciumi. Ies baietii sa discute cu ei si primim ajutor. Doi baieti sar intr-o masina si ne duc la hotelul oraselului. Totul pare inchis dar asta nu ii demoralizeaza. Camasa se incoarda pe unul din ei si din doua miscari sare gardul. Deschide poarta din interior si tragem Loganul in curte. Celalalt merge si cauta receptionera. Cu cinci minute inainte de miezul noptii suntem in fata receptiei si iarasi ne trezim in situatia de a negocia camera de la 60 de dolari la 30, cu conditii similare ca si noaptea anterioara: pana la noua trebuie sa disparem. Acceptam si in schimb primim cel mai mare apartament pe care il au. Fiecare isi alege un pat imens si ne punem la somn.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Kazahstan – marele accident si negocierile rusesti appeared first on Masters Of Adventure.

De partea cealalta urmez ce fac localnicii. Toti se inghesuie la un ghiseu, unde il rog pe unul dintre ei sa imi completeze si mie foaia. Primesc stampila si merg in fata unde pare sa fie ultimul hop. Acolo sunt intampinat de un baiat tanar cu o fata tampa: “Where are you from?”. “Romania!” ii zic eu zambitor. “Welcome to Saint Tropez!”, vine el cu replica, facand referire la hitul din urma cu cateva veri. Il intreb ce trebuie sa fac. “Welcome to Saint Tropez!” este raspunsul lui. Ii arat hartia si in timp ce arata catre ghiseu imi mai zice o data “Welcome to Saint Tropez!”. Bine frate, ma duc la Saint Tropez-ul de la ghiseu. Tipul de acolo ma trimite inapoi, dar insist ca baiatul cu citatul nu ma ajuta deloc. Ma intorc la el si deja incepe sa se enerveze. Ca noroc ca vine seful lui ce imi arata locul unde trebuie sa ajung. Este un drum separat pe margine, pe unde o iau masinile straine. Fac manevrele necesare sa ma intorc, in timp ce idiotul tot tipa “Welcome to Saint Tropez!”. Deja e ridicola faza si reuseste sa ma enerveze cand loveste masina cu mana. Ma abtin din a-i zice ceva si intru pe drumul corect.  Acolo ma intalnesc cu englezii si apuc sa imi fac hartiile in fata lor. Mai primesc ceva stampile, mi se face o poza cu webcam-ul si pot pleca, dar nu ma lasa sa ies cu masina acolo. Trebuie sa ma intorc la nervosul de la bariera cealalta. La masina il gasesc din nou pe taranoiul care nu stie prea multe si desi ii arat hartia, nu vrea sa ma lase sa trec. Ca noroc, seful lui revine si dupa o verificare din priviri ma lasa sa intru in Kazakhstan. Welcome to Saint Tropez!

Pe Liviu si Luci ii gasesc in magazinul de la iesirea din vama. Ma asteapta de aproape o ora. Le povestesc patania cu idiotul vamii si pornim la drum. Serpuim printre dealuri cand dam de un punct de control de politie. Nu avem noroc si suntem trasi pe dreapta. Ne este greu sa intelegem ce este problema cand mergeam atat de incet. Actele sunt in regula si sunt trimis la biroul din cladire. Acolo un gras la calculator imi arata pe monitor ca nu aveam farurile aprinse. Ii spun ca pana acuma nu trebuiau folosite dar simt ca nu o sa tina aceasta explicatie. Scoate omul din birou un tabel si imi arata cat este amenda. Fac transformarea in dolari si imi da 100. Mai sa nu lesin cand vad cat costa neaprinderea farurilor. Ii zic omului ca nu se poate sa fie atat de mult si ca nu pot da atat dar nu am cu cine. Ies afara dupa intariri. Deschid usa de la masina si spun baietilor ca am nevoie de ei inauntru la negociere. Am fost avertizati de Cornel si Crinu ca politistii kazahi sunt rai si ca trebuie sa negociezi tare cu ei. Intram in birou si incepe tambalaul. Insistam ca nu avem bani de mancare si cazare daca ne ia 100 de dolari. Luci joaca tare si ii spune ca lasam actele si mergem la ambasada Romaniei din Almaty. Parca nu ii surade politistului aceasta idee. Liviu scoate portofelul si ii arata cardul bancar. Spune ca platim cu aia daca au pos. Greseala in aceasta abordare este faptul ca politistul vede niste bancnote verzi in pormoneu si arata direct spre ele. Sunt 20 de dolari si niste Tenge, moneda locala in valoare de inca 10. Omul spune ca s-ar multumi cu aceasta suma. Ne uitam urat la Liviu si incepe sa gesticuleze ca aia sunt banii lui de mancare si cazare si nu ii poate da. Luci insista pe ambasada si lasatul documentelor la ei. Este o larma serioasa in birou si politistul incepe sa se sature. Se enerveaza si ii zice lui Luci sa iasa afara ca vrea sa discute doar cu oameni calmi. Nu se intampla. Scot patru dolari marunti pe care ii aveam si ii zic ca astia sunt banii pe care ii pot da. Nervos si satul de scandal accepta si ne arunca actele. Plecam cat putem de repede, pana nu se razgandeste. Aprindem farurile si plecam in tromba.

Mergem cuminti pana in Almaty. La intrarea in oras traficul iarasi o ia razna. Stam in ambuteiaj si incet avansam spre centru. Este cu totul alta mancare de peste fata de Bishkek. Almaty a fost multa vreme capitala Kazakhstanului, pana ce aceasta s-a mutat la Astana iar acest lucru se vede. Drumurile sunt mult mai bune, centura fiind asemanatoare cu cea a oricarui mare oras european iar viata pare sa se desfasoare in acelasi ritm. Magazine, cladiri de apartament, monumente se aliniaza de ambele parti ale drumului. Parcurgem jumatate de oras asa, pana ajungem la hostelul pe care il cautam. Cand ajungem, spre surprinderea noastra dam de un hotel la un pret foarte decent. De mult nu am mai stat intr-o camera atat de faina. Wi-fi-ul este singurul lucru ce lipseste insa il inlocuim repede cu povestile cu alti calatori din curte. Vad o motocicleta enduro si incep sa povestesc cu proprietarul acestuia. Este un australian pe la 50 de ani, ce a inceput sa calatoreasca de plictiseala. Imi spune ca locuieste in Japonia, unde sotia lui este invatatoare si l-a lasat sa plece cateva luni. Inca nu stie unde va ajunge asa ca ii povestim despre traseul nostru de pana acuma. El ne povesteste despre Mongolia si aventurile lui de acolo. Ne avertizeaza ca ruta nordica, cea pe care a venit el este foarte dificila de facut cu masina, deoarece raurile se pot umfla destul de tare de la cateva ploi si peste noapte te trezesti ca nu poti traversa si ai ramas blocat intre doua. A si intalnit niste masini de Mongol Rally si doar le-a urat mult succes. Omul incepe sa devina destul de vehement cand ne povesteste despre copiii din Mongolia, care i se par ca cersesc prea mult si in disperarea lor sar in fata motocicletei. Este intr-adevar trist insa nu este vina lor acest fapt. El isi varsa nervii si devine agitat. De aici incepe sa se planga de tot felul de prostii asa ca decidem sa il lasam in pace si mergem in camera sa ne pregatim de o iesire in oras.

Cand iesim din camera avem surpriza ca in acelasi timp din cea de vis a vis sa iasa o tipa. Este voluptoasa cu o rochie lejera pe ea ce este usor transparenta. Ochii mei si ai lui Luci fug spre fundul ei unde vedem o pereche de chiloti tanga negri ce se pierd usor. Incepem sa ne dam coate ca niste scolari de gimnaziu si radem pana la coborare. Mergem la receptie unde intrebam de restaurante bune, cand tipa intra in vorba cu noi. Ne povesteste de o strada pe care a fost zilele trecute unde ar fi cateva restaurante bune. Zice ca si ea vrea sa manance ceva si daca vrem, putem merge impreuna. Suna bine asa ca iesim afara. In curte intre timp mai apar trei masini de Mongol Rally, prilej bun pentru a-i saluta si a schimba cateva intamplari scurte. Un tip imi arata niste filmari slow motion pe care le-a facut in Tadjikistan si ma lasa cu gura cascata. Nu pot sa stau mult ca lumea e la poarta deja.

Incepem o plimbare lunga spre centru, timp in care povestim mult cu Martina. Este foarte relaxata si deschisa. Aflam ca este Cehoaica si se afla in Almaty pentru o expozitie pe care o tine. Suntem mirati cum a reusit sa ajunga tocmai din Cehia sa tina o expozitie in Kazakhstan. Ne spune ca uneori viata iti ofera oportunitati neasteptate si asta a fost una dintre ele. E genul de persoana care accepta noul in viata ei si uite-o in Almaty. Ne povesteste ca a studiat artele in facultate si s-a specializat pe pictura si pe langa asta canta intr-o trupa de jazz. Din pacate nu se poate sustine din acestea asa ca in timpul anului scolar preda engleza si ceha in Praga. Acuma profita de vacanta de vara si se ocupa mai mult de partea artistica. Ne povesteste cum chiar in aceasta zi a dat un interviu unei televiziuni locale si cum s-a simtit ciudat cand pe 35 de grade a trebuit sa ia peste rochita un jerseu sa isi acopere umerii, deoarece majoritatea populatiei este musulmana. Agale ajungem pe strada cu multe restaurante si avem probleme in a ne decide ce sa alegem. Dintre toate restaurantele ne asezam la unul Japonez si ne comandam ramen. Feelingul este ca de Bucuresti, cu multe terase, magazine luminoase si masini moderne pe strazi. Preturile sunt peste media excursiei, poate putin mai scump decat in Romania. Dupa ramen ne plantam la un bar plin de localnici, unde berea curge non stop. Aici ii povestim Martinei planul nostru pe ziua urmatoare, adica cea de a merge la canyonul Charyn si aproape instant se decide sa ni se alature. Avea de ales intre a vizita muntii din imprejurimi singura sau sa vina cu noi. Odata iesiti din bar, nu mai avem chef de mers cei sase kilometri pe jos. Martina ne explica mersul lucrurilor in Almaty. Aici oricine este taximetrist. Te pui pe marginea strazii si faci semn masinilor ce trec. Zis si facut si in doua minute avem un om oprit langa noi. Stabilim pretul la un dolar kilometrul si in zece minute suntem inapoi la hostel. Ne punem la somn, ca maine avem din nou roadtrip.

Ziua urmatoare ne trezim tarziu si suntem foarte lenesi. Iesim sa luam micul dejun undeva pe la ora 11. O luam pe Martina si plimbandu-ne pe strada gasim un loc unde au shashlik. Ne comandam fiecare frigaruile magice si ne vin niste portii extraordinare de carne care ti se topesc in gura. Cu burta plina pornim la drum. Ne minunam iarasi de atmosfera europeana al orasului dar nu dureaza mult, deoarece odata aflati la periferie iarasi dam de ambuteaj si peisaj de anii 90. Cu cat ne indepartam de Almaty cu atat se reduce traficul mai mult. Avem tendinta sa acceleram cand drumul se deschide dar patania de ieri ne taie elanul. Nu dureaza mult ca trecem pe langa primul echipaj de politie, de langa care un purtator de cascheta ne urmareste cu un binoclu ce are radar incorporat. Este destul de stresant condusul in acest mod. Cu un ochi trebuie sa fiu mereu atent la marginea drumului, nu cumva sa se schimbe brusc limitarea de viteza, cu celalalt la vitezometru sa respect viteza iar cu ce ramane la trafic si drum. Satele prafuite de campie se succed una dupa alta. Atmosfera este animata doar de conversatiile cu Martina. Ne pune muzica facuta de trupa ei si povestim. Ne explica ce inseamna sa urmezi o facultate de arta. Aflam ca pictatul se poate descompune in niste tehnici pe care aproape oricine le poate stapani cu suficient exercitiu. Se contureaza ideea ca daca muncesti suficient de mult, aproape orice este posibil. Observam un mod interesant in care isi exercita talentul artistic. Are la ea o carte, in care deseneaza schite cu privelistile care i-au placut, pe paginile ce au fost deja citite. Ne place cum i-au iesit si o complimentam. Ne spune ca nu e mare lucru, a aplicat doar ce a invatat la facultate. Sunt niste lucruri ce plac ochiului uman iar ea stie cum sa le puna pe hartie.

Ajungem intr-o zona cu drumul in lucru unde vedem o autostrada in devenire. Speculam ca este drumul prin care kazahii se vor lega de vecinii lor Chinezi. Urmarim cativa kilometri santierul, dupa care o luam la dreapta si peisajul incepe sa se schimbe. Intram intre niste dealuri si parca din nou avem un feeling de Capadoccia. In masina Liviu si Martina dezbat ceva intens in spate in timp ce eu cu Luci admiram peisajul si ne bucuram de curbele de pe drum. La un popas facem o pauza de inghetata. Ma uit lung la harburile ce trec pe langa noi si sunt recunoscator ca avem Loganul, care pana acuma s-a dovedit o masina excelenta.

Ne apropiem de canion si ca sa ajungem la intrarea parcului national trebuie sa ne dam jos de pe drum. Din nou ne intoarcem pe o poteca de pietris ce ne zguduie bine. Principala cauza sunt niste cute ce se formeaza perpendicular pe sensul de mers. E ca si cum am avea sute de mini-santuri ce ne stau in cale. Cum acceleram peste 20 de kilometri pe ora, cum ne zguduie masina serios. Le-am vazut in filmuletele celor care conduceau in Mongolia si sunt foarte neplacute.

Ajungem la bariera unde platim taxa si intram in parc. In cateva sute de metri apare in fata noastra minunea: un canion portocaliu asemanator cu Marele Canion din Statele Unite ale Americii. Lumina este perfecta, cum soarele este aproape de a apune in spatele nostru. Parcam masina si incepem sa ne plimbam printre pietroacele de deasupra canionului. Facem poze, ne cataram pe bolovani si exploram crevasele. Pana la urma gasim o bucata de pe care totul se vede excelent. Observ ca jos in vale este un drum care duce spre un camping de unde vine muzica. Un tip cu atv se indreapta spre iesire. Se pare ca am gasit locul in care vom innopta. Liviu face poze iar Martina se plimba printre pietre in timp ce eu si Luci ne intindem pe o piatra inca calda ca niste motani lenesi. Apare si Martina dar ii este foarte frica de inaltimi. Duc munca de convingere timp de cinci minute pana accepta macar sa incerce. La primul hop o trag de mana si e sus. Urmatorul este unul mai mare si nu se descurca singura. Isi ia avant dar nu are forta sa se traga pe piatra. Prind momentul si cu mainile pe fundul ei o imping langa Luci. Apare si Liviu zambind si imi paseaza aparatul. A prins momentul exact cand eram cu ambele maini pe fundul fetei. Fac baietii misto de mine in razele portocalii a soarelui ce apune intre dealuri. Cand incepe sa se intunece, revenim la masina si studiem drumul ce coboara spre camping. Ajungem la intrare insa este mult prea abrupt pentru Loganul nostru. Chiar nimerim niste tineri ce se chinuie sa se urce cu un jeep mare. Parca imi pare cunoscut acest drum insa nu stiu de unde. Urma sa imi amintesc mai tarziu ca este poteca pe care coboara cei doi motociclisti din documentarul “Long way round” cand viziteaza canionul in 2004. Lasam Loganul unde sunt parcate mai multe masini si o luam pe jos cu tot echipamentul de camping la subbrat.

Incet se intuneca si ies stelele. Pe cand ajungem la camping este bezna complet. Locul arata bine, cu mici cabane de lemn si iurte. Mergem la bar si ne comandam rapid o bere. In afara de noi mai sunt doua familii cu copii mici. Ii salutam si repede ne dam seama ca sunt si ei cehi. Radem inca o data bine de cat de mica este lumea. Dupa ce termina de mancat, ne punem cu ei la masa si incepem sa povestim cu unul din tipi. Ne zice ca a ajuns sa lucreze in Kazahstan printr-o multinationala si ca este o tara foarte buna de castigat bani pentru un expat dar este destul de deranjat de calitatea vietii in rest. Politia e corupta, e greu de gasit scoala pentru copii si pentru a trai ca si in occident, trebuie sa platesti serios. Radem bine de patania noastra cu politistul din birou si ne zice ca si el e patit. Auzim ca un post in politie costa in jur de 50.000 de dolari si odata inrolati in sistem, politistii incearca sa isi scoata investitia cat mai repede. Se pare ca am contribuit si noi cu patru dolari la investitia unuia din ei. Mai apoi e plin de politisti boschetari, care incearca toate tertipurile ca sa scoata bani din tine. Stau in locuri unde este prost semnalizat sau foarte liber drumul si iti sar in fata cand te astepti mai putin. El din aceasta cauza umbla cu copii legalizate ale documentelor, ca astfel ii inmana politistului ceva fara valoare. De altfel daca amenzile s-ar da pe bune, porcesul birocratic este atat de prost incat probabil ca te-ai trezi cu actul pierdut. Nu poti plati amenda la politist asa ca trebuie sa mergi la prima banca sau posta si sa revii cu dovada platii, ce uneori inseamna cateva sute de kilometri. A doua varianta e sa iti lasi actele si sa te bazezi pe posta kazaha, care are o rata de livrare undeva la 50%. Probabil ca exagereaza cehul insa prindem ideea. Asa ca toata lumea accepta sa plateasca o spaga ce reprezinta o bucata din amenda normala si a scapat de tot. In rest omul este deranjat de faptul ca expatii sunt vanati de catre politisti, deoarece se stie ca fac multi bani in orase ca si Almaty sau Astana. Ma mai duc sa iau o bere, timp in care deja Martina vorbeste in ceha cu conationalii ei. Noi stam la bere si ne relaxam pe cantecul raului ce curge in imprejurimi.
Revine cehul sa povesteasca cu noi si ne spune cat de prost e serviciul aici la bar. Cand au ajuns cu copii infometati, angajatii de acolo nu vroiau sa le dea de mancare. A trebuit sa faca un scandal serios pana cand s-au urnit sa le prepare ceva. Ii abordam si noi sa vedem cat costa cazarea, sa nu trebuiasca sa montam cortul. Ne spun niste sume ridicole: 100 de dolari iurta si 60 casuta de camping. Le spunem ca nu dam atat si preferam sa dormim la cort. Oferta noastra finala este de 10 dolari pe persoana si este acceptata pana la urma. Mai stam la povesti dar pe mine ma ia oboseala destul de repede asa ca ma duc la casuta si ma bag in patul calduros.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Kazahstan – incetisor prin stepa appeared first on Masters Of Adventure.