Pornim la drum si nu dureaza mult ca apare primul obstacol. Intr-un satuc podetul peste un parau este surpat si masinile trec greoi una cata una, fiind ghidate de localnici. Ne dam jos din masina sa mergem in recunoastere si problema pare sa fie o grinda rupta, ce a lasat loc unui gol mare, pe care satenii au incercat sa il astupe cu un bolovan. Liviu se urca la volan si il ghidam pe trasa ideala. Masina se lasa usor in groapa din pod, atinge betonul putin cu burta si trece pe partea cealalta. Mergem mai departe si peisajul este la fel de pitoresc ca si ieri. Parca prea mult pitoresc. Mai iau o pauza si ma afund o ora intr-o carte adusa de Luci.

Ma trezesc din citit cand valea iarasi se deschide si imi vine randul la condus. Aparent cand muntii se indeparteaza de apa, calitatea asfaltului creste. Probabil este mai usor de construit si sunt mai putine alunecari de teren. Ritmul creste treptat si inainte de Ishkashim ne trezim ca iarasi mergem cu 60 la ora.

Baietii adorm leganati de masina si se trezesc doar la iesirea in oras. Cum intram mai mult in vale cu atat devine mai spectaculoasa. Apa curge lent pe o suprafata vasta, formand mici insulite intr-o schimbare continua intre bratele sale. Soarele se ascunde incet incet intre nori si suntem martorii unui fenomen ciudat: valea incepe sa fie invaluita de un nor imens de praf ridicat de vantul puternic de afara. Ne oprim din cand in cand la poze, in timp ce eu la volan sunt mai mult interesat de peisaj decat de condus. Treptat drumul se inrautateste si ne trezim pe macadam din nou. Suntem toti trei uimiti de frumusetea locului dar vremea de afara nu ne prea imbie sa ne oprim. Trecem pe langa niste biciclisti care vin din sens opus. Vantul le bate din fata, sunt imbracati gros si avanseaza greu. Doar ii privim cum dispar in spatele nostru si suntem recunoscatori ca mergem in masina.

Oprim doar pentru pauze de toaleta, care devin si shootinguri foto a imprejurimilor. Faptul ca a trebuit sa facem aceasta ocolire nu e deloc rau. Peisajul face ca totul sa merite.

Mai sus pe vale incep sa apara mici satuce inconjurate de campuri cultivate iar vantul se mai domoleste. Oamenii se uita lung la masina noastra si vedem cum copiii ne fac cu mana si alearga spre noi. Pana la Yamchun de unde trebuie sa urcam la Bibi Fatima nu ne oprim. Odata ajunsi acolo vedem un semn scris de mana pe un copac ce ne indeamna sa o luam la stanga. Deja e spre cinci dupa-masa si ne dam seama ca aici va fi locul unde innoptam. Intram pe o alee intre case iar drumul incepe sa se incline puternic in defavoarea noastra. Liviu e la volan. Avanseaza incet , trece un podet si rampa prea inclinata de dupa ii omoara motorul. Privesc catre el si incurajator ii zic: “Trebuie sa turezi un pic mai tare motorul si sa patinezi ambreajul, sa o putem lua din loc.”. Liviu executa manevra, avansam vreo 40 de metri si de data asta din cauza aderentei scazute iarasi ne impotmolim. E o mixtura de nisip si bolovani ce formeaza drumul inclinat si pare destul de greu de urcat cu masina normala. Revenim cativa metri in spate si deliberam. Eu propun sa mergem pe jos pana la izvoare care sunt la vreo cinci kilometri distanta. Liviu e de acord dar Luci are alte planuri. Incurajat de un localnic ce trece cu masina mica zice ca vrea sa incerce. Il lasam singur in masina si cu motorul turat la maxim, aruncand nisip si pietre de sub roti, urca partea grea. Il prindem 100 de metri mai incolo de unde ne urcam in masina si facem o etapa de raliuri pana sus. Masina striga puternic de sub capota, Luci manevreaza cu maiestrie printre treptele unu si doi si mentine ritmul pana dam de bucati mai plate. Mai lovim cate un bolovan sau groapa, Loganul sarac zvacneste din bucsi si bielete iar Luci constata scurt: “Asa este cand urci pe drumuri proaste. Mai fortezi masina, ca altfel ramai impotmolit.”. Inghit un pic in sec, gandindu-ma la cat amar de drum mai avem dar nu zic nimic. Ajungem pe platoul de sus si ne oprim la guesthouse-ul ce ne apare pe gps. Intram in curtea omului, unde dintr-o coliba iese un batranel caruia ii explicam prin semne ce vrem. Intelege cu o mica intarziere si ne arata o casuta cu doua camere in care deja alti calatori localnici se relaxeaza. Ne bucuram de experienta autentica dar filmul se rupe cand ne zice pretul: 40 de dolari pentru toti trei. Incercam sa negociem dar batranul devine un catar incapatanat, ce nu vrea nicicum sa lase din pret. Iesim din casa mirati de insistenta omului si o luam spre izvoare.

Sus, unde se termina drumul gasim doua hoteluri si o cladire mica, in incinta careia sunt bazinele. In parcare gasim cateva Jeep-uri si masina localnicului care ne-a dat curaj mai devreme, insa pare sa fim singurii turisti straini pe acolo. Povestim cu niste baieti ce dau sa plece cu un jeep si ne pregatim costumele de baie pentru murat. Ajungem la cladirea cu bazine deodata cu niste localnici si suntem anuntati ca mai sunt zece minute pana inchid si nu ne mai lasa. Protestam impreuna cu ei si reusim sa obtinem jumatate de ora de baie. Intram intr-un vestiar unde vedem ca toti localnicii se dezbraca la pielea goala si foarte rusinati de prezenta noastra, cu mana pe comoara se indreapta catre bazine. Vazand care e costumul de baie pe aici, ne conformam si intram lejer si noi. Apa fierbinte e excelenta dupa o zi de condus si ne muram toti, uitand de toate grijile de pana atunci. Localnicii incearca sa discute cu noi dar abilitatile slabe de engleza nu ii ajuta in a ajunge prea departe. Timpul scurt alocat trece pe nesimtite si apare paznicul ce ne anunta ca trebuie sa plecam. Iesim toti din bazine si de data asta localnicii sunt si mai rusinati, cum noi aparem relaxati cu pitonul romanesc la vedere. Se imbraca repede si dispar unul cate unul inapoi la masina. Noi ne mai bibilim un pic pana ce ne uscam si strangem toate catrafusele.

Afara deja e aproape intuneric asa ca ne incercam norocul la cel mai apropiat hotel. Acolo fac cunostinta cu o tanara ce vorbeste engleza foarte bine ce ne anunta ca putem sta acolo cu zece dolari si ambele mese incluse in pret. Acceptam oferta buna si ne bucuram ca mai putem face o baie buna si maine dimineata. Ii anunt pe baieti si ne mutam rapid lucrurile in camera. Pe hol facem cunostinta cu alti musafiri ai hotelului, un grup de tinere pe la 14 ani care urmaresc cu mare interes o emisiune la televizor. Foamea ne indeamna sa mergem la masa, unde incet-incet ni se alatura si ceilalti. In timp ce mancam cea mai curajoasa dintre tinere vine la noi si ne cere sa facem o poza cu ea. Stam la o poveste scurta inainte sa se intoarca la masa. Fetele sunt aici pentru o saptamana de tratament la izvoarele termale, timp in care fac pauza de la scoala din Khorog unde invata. Bineinteles, visul lor este sa plece din Tadjikistan, preferabil in statele unite ale americii. Noi ii zicem povestea noastra iar drumul pana aici starneste din partea ei un wow. Se intoarce la prietenele si mama ei si chichotind le da mai departe ce a discutat cu noi. Atentia noastra se muta pe tanara care ne-a cazat, care acuma a luat postura de bucatareasca. Aflam de la ea ca lucreaza cot la cot cu mama ei in hotelul construit integral de tata. Acuma e in vacanta de vara de la facultatea la care studiaza in Dushanbe. Engleza ei foarte buna se datoreaza faptului ca pe asta s-a specializat si visul ei este sa ajunga la Londra sa faca un master. Pare foarte deschisa pana in momentul in care incepem sa glumim cu ea, moment in care se retrage crispata in cochilie, neintelegand ce vrem de la ea. Ne povesteste ca mai este un biciclist rus in hotel, care fiind foarte obosit s-a retras repede la somn si ne spune ca este un izvor secret, pe care il folosesc doar cei din zona, un pic mai sus de baile oficiale care sunt cu plata. Suntem incantati de acest lucru si horatam sa mergem la o baie de noapte.

Luam prosoapele din camera si urcam pe cursul paraului din spatele hotelului cu frontalele pe cap. Regret rapid decizia de a porni la urcat pe munte in slapi, chiar daca izvorul este la doar zece minute de mers. Baietii rad de mine ca reusesc sa dobor recordul manelistilor de pe valea Prahovei care urca in slapi la doar 2000 de metri. Cand verificam gps-ul, ne arata un ametitor 3050 de metri. Se si simte in aer, cum ramanem fara el destul de repede cand trebuie sa urcam o rampa mai serioasa. Taras grapis ajungem la izvor, care arata ca si un jacuzzi in aer liber. Apa curge dintr-o teava groasa intr-un mic bazin de piatra in care incap vreo sapte-opt persoane iar pe fund e o teava de evacuare ajustabila ce permite cresterea nivelului apei. In stil clasic Tadjik de dezbracam la fundul gol si ne muram in apa ce creste incet incet pana la nivelul buricului. Langa noi se aude cum curge paraul iar cerul senin ne prezinta stelele intr-un mod superb, cum numai in canionul Colca din Peru l-am vazut. Este o placere sa stai in apa aburinda privind calea lactee de o claritate cum numai in poze mai observi si povestind cu baietii. Trec doua ore si incepem sa fim deshidratati de la atata stat la caldura. Desi suntem inconjurati de apa simt ca gura mi se usca si ametesc un pic. Ies din apa, dar parca nu imi vine sa plec inapoi la hotel. Liviu spune ca el a terminat pe seara asta si se intoarce in camera dar imi vine ideea sa facem niste poze de noapte ca si la Portile Iadului in Turkmenistan. Revin in apa si il lasam pe Liviu sa plece dupa ceva de baut si aparatul foto. Parca trece o vesnicie pana cand revine, ce se intampla 40 de minute mai tarziu. Sarim pe sticla de apa minerala, pe care o topim in cateva minute. Incepe sedinta foto, pe care o facem la expunere lunga la lumina frontalelor. Trebuie sa stam nemiscati zeci de secunde pana aparatul “absoarbe” franturile de lumina din jur si ies niste poze nostime.

Eu cu Luci schimbam pozitia la fiecare cadru iar cand ne uitam la rezultat, in unele se vede pitonul romanesc. Luci e rusinat si vrea sa fie stearsa orice poza ce i-ar putea compromite o viitoare cariera politica. Incerc sa il conving sa le lase pentru efect comic dar cand nu sunt atent, pozele dispar. Mai stam cateva minute dupa care ne imbracam, facem cateva poze la bazinul gol si revenim la hotel. Apa a scos toata energia din mine si somnul vine aproape instant.

Dimineata ne trezim mangaiati pe fata de soarele stralucitor de afara. Sunt bucuros ca valea nu mai este acoperita de praful gros de ieri. Coboram la micul dejun unde deja lumea e la masa iar dupa ce terminam, eu cu Luci mergem la inca o baie. E mult mai usor de ajuns la izvor ziua, cand vezi totul si ai pantofi normali in picioare. Ne apropiem si cand ajungem auzim strigate. Ne uitam mai atent si vedem o femeie goala in bazinul de piatra ce isi ascunde partile intime. Zambim cu Luci si ne intoarcem. Femeia isi pescuieste hainele de pe mal si se imbraca rapid, dupa care ne face semn ca putem veni la baie. Cand ne apropiem, o recunosc ca fiind proprietara hotelului. Rad bine cu Luci si mergem la murat. Fara cer instelat deasupra noastra parca nu mai are atata farmec asa ca dupa doar jumatate de ora ma intorc la hotel. Pregatesc incet bagajele iar cand apare si Luci, ducem totul la Logan. Cum facem ultimele pregatiri, apare fata curajoasa din seara precedenta si imi inmana niste cadouri. Se pare ca un compliment razlet de-al meu de seara anterioara, cand i-am spus ca imi place tricoul ei si sosetele traditionale pe care le poarta, a avut un efect neasteptat. Fata, foarte draguta a aparut cu trei perechi de sosete si tricoul pe care il purtase cu o seara inainte. Am incercat sa ii explic ca nu pot accepta hainele de pe ea dar nu am avut cu cine discuta. M-a impresionat gestul ei asa ca m-am dus la rucsacul meu si am scos din ea camila cumparata din Turkmenistan. I-am inmanat-o si am vazut ca ii place ce a primit. Si Liviu a scos din arsenalul sau o palarie tipica moroseneasca ce a fost la fel de bine primita. Ne-am imbratisat si am plecat la drum.

Nici nu iesim bine din parcare, ca ne oprim iarasi la niste ruine pe care ieri nu aveam nici un chef sa le vizitam, cum deja era intuneric si tarziu. Pe un soare ce deja incepea sa arda la acea altitudine ne-am catarat pe zidurile vechi de unde am admirat si mai bine valea Wakhan cat si partea Afghana cu muntii sai acoperiti de zapada.

Luci si Liviu deliberau in tot acest timp despre oare cat de inalti sunt piscurile de dincolo. Usor ne intoarcem in masina si completam formalitatea coborarii in sat. Aici reluam drumul principal, care e in starea cu care deja suntem obisnuiti singurele dificultati fiind niste canale de scurgeri ce s-au surpat sub greutatea camioanelor ce tranziteaza aceast drum de cand M41 este blocat. Traversam sat dupa sat si ajungem pana la ultimul fara mari probleme. Aici un biciclist ne face cu mana. Oprim sa vedem care e problema. Un rus obosit ne spune un pic cam disperat ca este in intarziere cu pedalatul si ii cu viza pe expirate asa ca ar avea nevoie de a lua o masina. Ne uitam la Logan si nu este nicicum posibil sa luam cu noi un om si vreo 50 de kilograme de echipament. Ar fi loc sau de om sau de echipament, cum mai incape cineva in spate dar altceva nu. Ii sugerez sa ii luam numai echipamentul pana la urmatoarea oprire dar nu este de acord asa ca il lasam in cautarea altei solutii.

Iesim din sat si incep niste serpentine serioase. Luci iarasi intra in mod raliu si urca nebuneste, de parca ar fi posedat de spiritul lui Ayrton Senna. Masina se balanseaza violent, pietrele sunt scoase din locul lor si nisipul imprastiat in spatele nostru.

Drumul este o mixtura ciudata de pamant batut cu pietre si nisip fin afanat cu cate un bolovan enorm, cand te-ai astepta mai putin. Cand apare cate o portiune serioasa de nisip in fata noastra ma incordez. Stiu din Turkmenistan ca orice miscare gresita se va termina cu noi impotmoliti si sapand din nou in jurul rotilor. Luci tureaza motorul serios, isi ia avant si trece cu brio peste prima astfel de portiune. Ele se succed si avem din ce in ce mai multa experienta. Plutim cu 50 la ora peste nisipul fin si totul se intampla din reflex.

Ne speriem cand vedem cate un bolovan, care ar putea fi fatal baii de ulei sau cine mai stie ce parte sensibila de sub masina dar Luci e in forma azi. Evitam toate obstacolele serioase si zdranganitul sub masina e minimal. Insa si norocul nostru se termina la un moment dat, cand in mijlocul nisipului, pe la 50 la ora apare un sant de vreo 40 de centimetri adancime cu bolovan in el. Masina face un poc puternic, probabil cu scutul si la iesire musca cu bara din fata din buza de nisip. Luci se simte un pic vinovat si ne spune: “Ati vazut si voi, nu aveam ce face!”. Nu zicem nimic si il lasam sa isi faca treaba in continuare. Se termina partea grea si ajungem pe un platou pe care serpuim usor deasupra vaii din dreapta noastra.

Luci, probabil ca inca sub efectul adrenalinei de la urcare, “goneste” cu 50 la ora. Pietrele sar si lovesc masina din toate partile. Ii spun sa o lase mai moale, ca am scapat de partea grea si e mai importanta integritatea masinii, dar nu reactioneaza. Ma repet de cateva ori, punct in care reactioneaza transant, motivand ca trebuie sa mearga asa, ca nu se stie niciodata. Ma enervez un pic dar il las sa conduca cum vrea el. Si asa nu mai este mult din tura lui. Apar si primele camioane din sens opus si observand ca drumul iarasi nu este suficient de larg, tragem pe dreapta in asteptarea lor. Soferii trec voiosi, privindu-ne zambitori iar noi privim ingrijorati, nu cumva sa ne plece cu oglinda inapoi la Khorog.

Cu atata urcat ni se face foame asa ca parcam langa un parau. Gasim un loc mai ferit sub o piatra si atacam fiecare ce are.

Mananc doua conserve din Dushanbe fara prea mari probleme. Nu sunt ele de cea mai buna calitate, dar aluneca cumva. Liviu si Luci sunt mai sensibili si consuma continutul incalzit la primus cu o fata usor scarbita. Adaugand si oboseala cauzata de inaltimea de peste 3500 de metri, nu este deloc un mod placut de a lua pranzul. Trecem peste si pornim la drum. Peisajul in dreapta noastra e senzational. O vale de rau se ascunde undeva in adancuri, departe de noi si piscuri inzapezite stralucind in soare se ridica in zare. Urmaresc cu placere pana cand vine randul meu la condus. Apare un nou obstacol dar nu foarte mare. Un parau si-a format o albie in mijlocul drumuli, spaland pamantul si lasand doar bolovanii. Usor lasam Loganul sa isi muleze rotile intre ele, insa sunt prea mari si atingem de cateva ori cu burta cate un pietroi. Urmatorul hop il gasim intr-o curba unde pentru prima oara in cateva zile dam de aglomeratie. Parcam masina si coboram sa investigam. Aparent o remorca a cazut in prapastie si se fac lucrari intense pentru a o scoate la drum asa ca din ora in ora se inchide drumul pentru a continua munca. Asistam putin ingroziti la cum niste soferi fixeaza niste cabluri metalice foarte groase pe remorca si sapa in jurul ei pentru a o elibera.

La drum un buldozer sapa in coasta dealului pentru a spori locul de manevra. Dupa zece minute de privit ne plictisim si exploram zona. Gasim si cabina camionului, ce e un pic mototolita, dar nimic serios si mai luam cate un sofer la intrebari. Se lucreaza lent si dupa ce muta remorca inca un metru deschid inca o data drumul, sa putem toti trece. Luci insista sa faca o ultima poza pentru facebook de pe partea cealalta si se intoarce pe deal.

Suntem din nou pe drum si de data asta eu sunt cel care trebuie sa negociez portiunile de nisip. Ma duc incet la coborare si imi iau avant pe urcari iar cand sunt pe nisip accelerez la maxim, sa nu pierd inertia. Il vad in dreapta mea pe Luci cum se incoarda la fiecare bolovan ce apare in fata noastra, eu fac manevra de evitare si mai apoi il vad cum se relaxeaza din nou. E destul de dificil pe unele portiuni, deoarece camioanele au format doua santuri pe unde merg iar daca bag rotile Loganului acolo raschetez totul asa ca la fiecare astfel de portiune sunt atentionat sa pun rotile in lateral. Devine destul de agasant la un moment dat, dar stiu ca este spus cu bunavointa de baieti. Trecem segmentele cu nisip una dupa alta pana la nivelul la care sunt o formalitate. Incet incet si raul urca la nivelul nostru, trezindu-ne cu el curgand aproape de noi. E incredibil ca pe partea cealalta e Afghanistanul si tot ce ne desparte e un firicel de apa.

Rezistam tentatiei de a o traversa si ne multumim cu a alerga dupa primele marmote pe care le vedem in excursia asta si a poza niste camile ce rumega linistite iarba.

Urmatoarea oprire este la Khargush, o localitate fantoma unde avem parte de primul control al zilei. Un tanar sprinteaza dintr-o casuta aflata la vreo 100 de metri de drum si vine sa ne ia pasapoartele. Dureaza vreo 20 de minte treaba, timp in care un localnic ne arata ce probleme are la suspensie si vedem doi biciclisti foarte obositi tragand la o pauza. Cu datele pe caietul studentesc, ne indepartam de rau si ne indreptam spre pasul cu acelasi nume ca si orasul. Urcam constant si ne asteptam sa batem un nou record de inaltime. Soarele incet incet apune intre varfuri iar noi vedem in stanga noastra primul lac, ce pare sa fie sarat. Lumina este de un portocaliu senzational si ne bucuram iarasi de peisajul pitoresc, care este total diferit fata de ce am vazut zilele trecute. Parca din nicaieri apare si prima turma de iaci ce trece relaxata impreuna cu pastorul lor pe langa noi. Urmarim gps-ul sa vedem la cat ajungem azi si contorul se opreste la 4344 de metri, o inaltime extraordinara pentru a conduce o masina.

Kilometrii pana la M41 se imputineaza repede si asteptam primul fir de asfalt cu mare nerabdare. Un singur obstacol se iveste in fata noastra, cand dam de inca o portiune aglomerata, unde niste camioane stau impotmolite in nisip. Singura mea solutie este sa cobor pe o buza de nisip pana la marginea drumului dar Luci striga catre mine sa opresc, pentru ca e prea abrupta si nu cumva acum sa ne rasturnam. Ma execut. Coboram sa investigam, timp in care un localnic ne aduce o lopata, sa facem panta mai prietenoasa. Impingem nisipul la o parte si lasam Loganul sa alunece usor in afara drumului, de unde ocolim lejer turma de camioane. Inca o jumatate de ora si suntem la Autostrada Pamir din nou. Cobor si marchez evenimentul cu niste poze si oarecum ma bucur ca greul a trecut si putem rula si noi un pic mai repede. Statul acesta in masina si viteza melcului te poate afecta dupa atatea zile.

Liviu preia fraiele Loganului si ne duce pe apus pana la Alichur, un oras fantoma undeva pe drum. Gps-ul ne spune de un hotel, care defapt este o cladire demult abandonata asa ca dupa ce dam o tura prin tot satul gasim un guesthouse cu numele Marco Polo. Tragem masina in curte unde suntem intampinati de un localnic cu sapca Kyrgyza in cap ce ne pofteste inauntru. Pretul e convenabil si cerem rapid ceva de mancare. Inaltimea este undeva pe la 4000 de metri iar asta ma face usor ametit si foarte obosit. Cuvintele imi ies greu din gura insa curiozitatea mi starnita de cuplul de italieni care stau in acelasi loc. In timp ce fiica gazdei gateste, noi stam la povesti, incalzindu-ne cu un ceai fierbinte. Italienii fac traseul nostru in sens opus, cu un jeep inchiriat cu tot cu sofer. Amandoi sunt profesori universitari si e o placere sa ii asculti ce au de zis despre calatorii. Ii si las mai mult sa vorbeasca, deoarece ei par a fi deja aclimatizati iar eu sunt mult prea obosit sa ma mai gandesc. Primim si mancarea, care consta din macaroane cu niste carne cauciucata dar e bun deoarece e cald. Stam inca un pic si deja pe la noua suntem in camera noastra impachetati in saci de dormit gata de somnul care iarasi e instant.

Dimineata ne trezim dupa 12 ore bune de somn pe o temperatura destul de scazuta. A fost cea mai rece noapte de cand suntem pe drum si se intelege de ce, cand vedem 3865 de metri elevatie pe gps. Baietii se plang de frigul de peste noapte si imi spun ca s-au trezit de cateva ori sa mai ia ceva pe ei dar eu dau doar din umeri, neavand nici o problema. Luci chiar a avut frisoane si a dormit prost iar Liviu e apasat de o durere de cap si senzatie de rau.

Ies afara si constat ca italienii deja au plecat. Ma plimb in jurul casei si doar acuma incep sa simt efectul altitudinii. De cate ori iutesc pasul simt ca ametesc. Trebuie sa ma misc mai incet asta facand ca totul sa para a fi in reluare. Revin in casa si ne punem la micul dejun. Observ ca focul se face cu radacini si balega de iac. Peisajul e foarte dezolant prin zona, fiind constituit in majoritate din pamant si pietre. Motivul este vantul puternic si temperaturile foarte scazute iarna. Tot proprietarul ne mai povesteste ca mai exista cate o pajiste in jurul catorva lacuri dar ele sunt proprietate privata.

Luam micul dejun si suntem gata de drum. Inainte sa pornim verificam efectele drumului salbatic din ultimele zile asupra Loganului. Desfacem capacul motorului si eliberam filtrul de aer. Este neasteptat de curat si pare ca va rezista si pe Mongolia asa ca il punem la loc. La motor toate lichidele par la un nivel decent, uleiul e la maxim, doar praful s-a depus in cateva locuri. Ultima chestie ce o verificam este filtrul de habitaclu. Ma uit pe langa torpedou dar nu il gasesc. Scot trusa de scule si il anunt pe Luci ca trebuie sa demontam torpedoul, deoarece asa am vazut pe youtube. Luci incepe sa rada isteric si ma ia la misto ca vreau sa descfac toata masina ca sa scot un filtru. Il privesc sceptic si il pun pe el sa il dibuiasca daca stie mai bine. Se baga cu capul adanc si incerc sa ii tin frontala sa vada ce face. Il gaseste, trage, dar nu iese. Se misca partea de jos numai ca ramane prinsa sus. Deja ma gandesc ca probabil ca din cauza torpedoului nu poate fi scos. Luci se plictiseste asa ca ma pun eu la tras. Studiez problema, trag de un capat, imping ceva inauntru si surpriza, filtrul se elibereaza. Acesta nu mai este asa curat ca si cel de aer asa ca  il batem bine de niste pietre din ograda gazdei noastre. Ies niste nori de praf. Din pacate la asta nu avem rezerva, asa ca se intoarce la locul lui.

Ne luam la revedere de la kyrgyzul nostru si pornim la drum. Pe asfalt este alta viata. Avansam constant cu 60 la ora si doar din cand in cand trebuie sa franam la cate o serie de gropi micute in drum. Suntem pe un platou de 3800 de metri dar in masina asta nu se prea simte. Dealurile si varfurile din jurul nostru nu ai zice ca sunt de peste 4000 de metri. Singurele chestii ce sugereaza altitudinea sunt blanile groase ale iacilor si peisajul selenar din jurul nostru.

Se termina tura lui Liviu si ne rotim toti in masina. Luci se pune la volan iar eu ma tolanesc in spate. La un moment dat ma satur de peisajul din jur ce parca se repeta constant si ma intind sa citesc. Nu ma asez bine ca masina ma salta serios, cu tableta aproape zburand din mana. Ma reculeg si nu zic nimic. Peste doua minute la fel. De data asta ma ridic si imi explic din prima de ce. Acul vitezometrului poposeste la 80 la ora. Il rog pe Luci sa incetineasca. Lasa viteza dar peste trei minute iarasi sunt saltat. Il rog din nou dar imi spune ca nu este vina lui, deoarece drumul este bun iar pe unele portiuni pur si simplu sunt hopuri. Ii zic ca atunci ar trebui sa o lase constant mai incet, sa nu mai avem surprize din astea neplacute. Luci auzind asta incepe sa se enerveze si dupa cateva minute iarasi este la 80 cand incep sa fiu saltat din nou. Trag niste injuraturi la hopurile mai mari si incep sa ma enervez si eu. Pentru a treia oara ii zic sa incetineasca, si iese un scandal monstru. Luci se enerveaza tare, doarece imi permit sa ii spun cum sa conduca. Explicatiile mele logice legate de faptul ca avem putini kilometri de facut azi si ar trebui toti sa ne simtim bine nu au nici un efect. Dupa o tirada de 20 de minute, masina cade intr-o tacere totala.  Se aude doar torsul motorului de Logan de sub capota si niste muzica in surdina.

La orizont apare Murghab-ul, ultimul oras din Tadjikistan pana la granita cu Kyrgyzstanul. Coboram un deal si cu cativa kilometri inainte de oras la o bariera iarasi ne lasam datele din pasaport. Afara iarasi se simte lipsa de oxigen din aer la fiecare inspiratie iar miscarile sunt parca mai lente. Iese soarele scurt dar fiind la asa o altitudine, simtim ca suntem prajiti asa ca ne ascundem rapid de el. Linistea persista si Luci e nervos in continuare. Nici macar Liviu nu sparge tacerea. Ajungem in Murghab cu o pofta serioasa de mancare si parcam in fata hotelului din centru. Nici nu apucam sa oprim bine motorul ca un motociclist este deja la geamul nostru. Coboram si tipul cu ochii mari ne spune povestea lui. Sunt un grup de vreo 15 calareti din Cehia si Slovacia ce fac Pamirul si din cauza drumului surpat benzina nu mai ajunge aici de la Khorog asa ca toti sunt blocati aici deoarece nu isi pot alimenta caii. Ne-au vazut cu canistre deasupra masinii si spera ca ii putem ajuta cu niste benzina. Ne uitam la el, ne uitam la computerul de bord din Logan si da cu 50 de kilometri in minus. Pe de o parte rasuflam usurati ca am fost suficient de inspirati sa umplem canistrele in Khorog, pe de alta parte ne pare rau pentru toti motociclistii prinsi la mijloc. Il anuntam pe tip ca si noi avem nevoie de benzina si ca din pacate nu il putem ajuta. Adevarul e ca probabil o canistra ii puteam da, insa per total pentru grupul enorm era cat o picatura si in rest nu aveam chef sa ne complicam sa dezlegam si sa dam jos de pe masina canistra si sa ne murdarim cu praful adunat de pana acum, iar afaceri la suprapret nu ne doream deasemenea. Tipul ne zice ca e un localnic ce le poate aduce undeva in jur de 100 de litri la suprapret intr-un jeep dar nu se stie cand. Dam din umeri si intram cu un pic de paranoia in hotel sa cautam restaurantul. Linistea dintre noi e sparta de Liviu cand zice: “Baieti, suntem obositi si infometati si probabil asta ne face mai nervosi. Hai sa mancam bine, sa ne calmam si sa revenim la normal. Nu are rost sa ne certam aiurea, indiferent cine are dreptate.”. Vorbele nu au mare efect si inauntru pluteste atmosfera de suparare. Langa noi se aseaza un cuplu de americani, care mai anima atmosfera intrebandu-ne de povestea noastra. Ei calatoresc prin Asia de mult mai multa vreme, o buna parte pe motocicleta insa masinaria tipei s-a stricat in urma cu cateva saptamani si neputand sa o repare a vandut-o in Kyrgyzstan. Povestind cu ei ne mai revenim si cat timp asteptam mancarea ne facem scenarii de groaza, cu motociclisti disperati devastand Loganul si batandu-se pentru cateva picaturi de benzina. Rad bine ca la cat de bine sunt legate cu tot felul de chingi, e o sarcina destul de grea sa dai jos canistrele. Vine si mancarea, care de data asta este decenta si putem manca si carnea, nu doar garnitura, ca si acum doua zile. Cu stomacul plin totul e mai roz. Iesim afara si gasim Loganul la fel asteptandu-ne sigur pe el printre motociclistii suparati care misuna in toate directiile. La supermarket nu se gaseste nici macar o sticla de apa minerala asa ca decidem sa luam desertul. Pentru apa ne punem in masina si mergem la piata centrala, poate cea mai ciudata de pana acuma. Serpuim pe niste stradute prafuite si aproximativ 600 de metri mai incolo gasim un palc de containere. Fiecare dintre ele este o pravalie. Ne apucam de cautat apa si la a cincea incercare si gasim. Luam doua baxuri iar dupa ce le punem in masina Liviu se uita dupa niste suveniruri. Gasim ceva intr-un container care are de toate inauntru: de la bormasina la papusi si palarii kyrgyze. Cu palaria in cap ne pornim din nou la drum. Cum treci de centru nu mai este nici o miscare printre casele dezolante ale localnicilor. Nu poate fi deloc usoara viata aici. Nici macar agricultura de subzistenta nu este o optine la asa o inaltime.

Parasim Murghabul printre niste mormane de gunoaie fumegande si suntem din nou pe drum. Imi dau seama ca Luci este calm cand acul vitezometrului sta linistit la 50 la ora asa ca ne apucam sa povestim. Liviu vine cu niste amintiri de la viata de la tara si le compara cu ceea ce am vazut in ultimele zile. Nici nu apucam sa intram bine in subiect ca ajungem la raul de care ne-a avertizat italianul in urma cu doua zile ca ar fi greu de traversat. Coboram de pe drum si mergem pe urmele de roti ce ne duc la un firicel de apa. Ma face sa zambesc debitul minuscul a ce trebuia sa fie ceva serios dar totusi il rog pe Luci sa opreasca, cat sa pregatesc camera pentru filmare. Trecem lejer prin apa care nu cred ca ajunge nici macar pana la usa si revenim pe asfalt.

In calmul instalat in masina revenim la povesti. Dezbatem ce cariere alternative puteam sa avem, daca nu ajungeam programatori. Luci spune ca pentru el s-ar fi potrivit foarte bine cariera de pilot, cum ii plac senzatiile tari, vede foarte bine si sta excelent la partea de reflexe insa obtinerea brevetelor necesare este exorbitant ca si pret si mai ales acuma deja e prea tarziu pentru asa ceva. Eu ma gandesc ca sigur ar fi un domeniu tehnic cel in care as activa. Probabil ceva legat de fizica sau electronica, undeva unde as putea sa lucrez cu tot felul de aparaturi si sa le pun cap la cap. Datorita pragmatismului meu, imi plac lucrurile concrete asa ca este foarte posibil ca in disciplinele umane sa nu ma simt in largul meu desi daca stau sa ma gandesc mai adanc, am ajuns la nivelul la care orice arta poti sa o descompui in niste tehnici, pe care daca ajungi sa le stapanesti prin repetitie, poti crea o lucrare de o valoare decenta. Cateodata chiar si scrisul acestei carti ma duce cu gandul la aceasta idee, avand in vedere ca in scoala nu aratam nici o inclinatie spre acest domeniu. Cititul extensiv si mai apoi scrisul constant cred ca te poate duce la un nivel bun. Acuma nu vorbim de nivelul lui Plesu sau Cartarescu ci de unul suficient de bun, prin care poti sa iti transmiti clar si succint ideea. Asa ca da, probabil ca as fi mers pe un alt domeniu tehnic, in lipsa programarii. Parca ma si vad jucandu-ma intr-un laborator cu piese de televizor sau cine stie ce bucati dintr-un sistem militar. Liviu e in ton cu mine si este si el legat de partea tehnica. Gandul ce ii da tarcoale este daca oare i s-ar fi potrivit o cariera in analiza tehnica a creierului uman: psihologia. Deja pe drum am avut multe discutii in care am incercat sa explicam anumite comportamente sau ne intrebam de ce unii au reactionat intr-un anumit fel si mereu ajungeam pe acest taram fascinant. Erau niste discutii pe care le aveam cu mare placere insa oare i se potrivea lui Liviu munca in acest domeniu? Probabil ca nu vom afla niciodata. Luci isi mai aminteste de o intamplare din liceu. In clasa a 12-a cand trebuia sa aleaga o facultate la care sa se inscrie, a cochetat cu ideea de a da la arhitectura, considerand placerea lui de a construi si a proiecta lucruri. Aripile ideeii au fost rapid frante de catre paritni care au considerat ca este prea tarziu sa inceapa pregatirea atunci, astfel sansele de admitere fiind minime. Luci se uita inapoi asupra acelui moment cu regret parca, imaginandu-si viata ca arhitect. Probabil ar fi fost o alegere care cerea multe sacrificii. Petrecerile cu prietenii, fetele si bautura trebuiau lasate pentru ore lungi de pregatire pentru examenul de admitere si nu stie daca ar fi avut disciplina necesara pentru asta. Astfel intre majorate, i-a venit ideea de a da la poli, avand in vedere inclinatia pentru tehnic.

Avansam tranchil prin peisajul selenar invaluit in discutii ce usor se muta spre amintirile din liceu. Discam cu ochi mai maturi interactiunile noastre cu profesorii de la clasa si facem lista celor care ne-au lasat cea mai puternica amintire. Facem topuri, ne amintim faze memorabile si radem cu pofta. In gandul meu sunt bucuros ca atmosfera ostila ce a culminat cu cearta de la pranz s-a transformat intr-o experienta de deschidere si apropiere intre noi. Sunt mandru ca Luci a putut lasa de la el si sa renunte la incapatanarea ce il caracterizeaza de multe ori. Sunt curios ce gandea el in acele momente. Oare a invatat ceva din situatia de azi?

Incet incet drumul o ia inca o data in sus si suntem pe serpentine. Avansam incet in timp ce masina gafaie. Nu dureaza mult si in fata noastra apare unul din cele mai ravnite locuri din aceasta excursie: Pasul Ak Baital. Inainte de varf ne asteapta o tabla care ne face un compliment atat noua cat si Loganului nostru: suntem la 4655 de metri, o inaltime comparabila cu cea a Mount Blanc-ului.

Ne felicitam ca am ajuns pana aici si incepe sedinta foto. Ne aliniem pentru o poza de grup si tot schimbam pozitia ba a noastra, ba a camerei. Data fiind inaltimea, deplasarea este destul de grea. Cum incerc sa topai un pic, cum incep sa ametesc. Mut aparatul cu tot cu trepied pe un mic damb de langa drum. Ii incadrez pe baieti, pregatesc timer-ul de pe aparat si ii dau drumul. Cele 15 secunde trec fulgerator in comparatie cu ritmul in care ma misc spre pozitia din care trebuie sa fiu importalizat. Mai incerc odata insa aproximativ acelasi rezultat.

Nu reusesc sa fug suficient de repede incat sa ma prinda aparatul asa cum vreau eu. Luci se ofera sa incerce si el alergatul la 4600 de metri. Ne pozitionam pentru poza si Luci isi porneste sprintul de 20 de metri. Coboara repede de pe deal dar urcarea de pe marginea drumului il termina. La al doilea pas aluneca si cade pe umar in privirile noastre ingrozite. Se ridica repede, se curata de praf, dar umarul si-l resimte destul de tare. Decid ca am incercat destule alergari si lasam pozele pentru moment.

Cum stam acolo si admiram peisajul, apare un punct alb in orizon, ce pare sa fie un jeep. Ma gandesc ca o fi vreun localnic, ce duce turisti, ca si italienii de noaptea trecuta insa raman cu gura cascata, cand se apropie si are numere de Sibiu. Ma bucur sa ii vad si ma gandesc ce mica este lumea. Tocmai la cel mai inalt punct al excursiei sa intalnim primii romani de cand am plecat din tara. Din masina coboara doi tipi, Cornel si Crinu, doi bucuresteni pasionati de offroad. Toata lumea este incantata si incepem sa povestim. Ne studiem masinile, cu noi uitandu-ne admirativ la masivul Toyota Land Cruiser ultra pregatit pentru aceasta expeditie iar ei la micutul nostru Logan, care spre mirarea tuturor rezista atat de bine tuturor obstacolelor ce ii sunt puse in cale. Aflam rapid ca si in continuare vom avea cam acelasi traseu insa nu in acelasi ritm. Noi mai avem inca in jur de 40 de zile pana ne intoarcem iar ei cu vreo 20 mai putine. Ne povestesc despre drumul lor de pana aici. Ei nu au venit prin Iran ci au ales Giorgia si Kazahstanul, unde au infruntat pericolul de a fi atacati de niste sateni nervosi, dar spre fericirea tuturor au scapat teferi iar aici in Pamir au ales o ruta alternativa coridorului Wakhan venind pe un drum si mai prost, despre care ni se zice ca nu era suficient de bun ca Loganul sa treaca. Aflam ca Crinu este manager la o firma de asigurari din Bucuresti si cel care a venit cu ideea expeditiei. Si masina este a lui, totul pornind de la un Land Cruiser second hand cumparat cu 8000 de euro reconstruit la starea in care o vedem in fata noastra, tot proiectul situandu-se undeva pe la 40000. Ma mai ia odata cu ameteala cand aud de aceasta suma, cand ma gandesc ca Loganul nostru a costat 3120 cu toate reparatiile pe care le-am facut inainte de a porni. Cornel este mecanic ca si profesie si are mai multe aventuri extreme sub centura. Ne povesteste ca a fost cu un Aro pana la Magadan in 2012, expeditie a carei video de pe youtube am vazut-o cu cateva luni in urma iar in 2015 au fost cu trei jeep-uri pana la Tiksi, un orasel situat pe malul Oceanului Arctic, undeva ascuns in nordul Siberiei. Imi scot palaria in fata acestor reusite si nici nu stiu care sa fie urmatoarea intrebare din toate ce imi vin in minte. Ne intelegem ca vom campa impreuna in seara asta pe malul lacului Karakul iar acolo la o palinca vom povesti mai multe. Baietii pleaca dupa ce ne facem o poza de grup iar noi mai zabovim un pic in acest loc extraordinar.

Ne urnim si noi incet si ajungem in varful trecatorii unde gps-ul ne confirma inaltimea ametitoare la care suntem.

Partea cealalta ne dezvaluie un loc si mai spectaculos decat cea de dinainte asa ca ne oprim la inca un shooting foto. In fata noastra se deschide valea larga a unui parau, prin care Autostrada Pamir se pierde in orizont. In spatele nostru gasim niste varfuri inzapezite foarte fotogenice. Le si pozam repede, impreuna cu noi, Loganul si tabla ce confirma cei 4655 de metri.

Cum ne prostim noi pe acolo, de dupa niste pietre apar doua marmote. Liviu nu le poate rezista si porneste in urmarire. Sunt destul de prietenoase si il lasa sa se apropie la cativa metri de ele. Sunt pozate si Liviu ne face semn sa venim si noi. Incercam sa ne apropiem dar o miscare gresita a noastra le face sa fuga si sa se ascunda intr-o grota.

Ne punem in miscare si in dreapta noastra apare un gard de sarma ghimpata lung cat vezi cu ochii. Liviu isi deschide cartile si se documenteaza despre el. Pe harta granita apare la cativa kilometri de drum, undeva dupa dealurile din zona insa gardul este la aproximativ 100 de metri de noi. Se pare ca atunci cand Tadjikistanul si-a castigat independenta fata de URSS portiuni din granita cu China nu au fost definite. Se pare ca aceasta portiune a fost trasata in urma unor intelegeri in 2002, cand tadjicii au cedat 1000 de km2 din muntii Pamir chinezilor in schimbul renuntarii lor la 28000 de km2 de pamant tadjik. Ne facem filme cu politicieni corupti si chinezi ce vaneaza resurse pretioase in subsol in timp ce ne minunam de cat de aproape suntem de a intra in China.

Cum avansam observam cate o poarta deschisa cu urme de masina trecand prin ele asa ca este destul de clar ca nu este o granita foarte stricta. Nu ratam ocazia si la una dintre ele ne aventuram de partea cealalta a gardului, unde ne imaginam ca suntem in China pentru cateva minute.

Facem si cateva poze dupa care pe un apus portocaliu, ne intoarcem la masina.

In stanga noastra apare lacul Karakul iar dupa cateva minute vedem Land Cruiser-ul alb de unde ne face cineva semne cu o lanterna. Iesim de pe carosabil si dupa ce saltam Loganul peste un hop mai serios suntem reuniti cu baietii care ne asteapta cu un pahar de palinca. Punem rapid cortul si ne asezam la povesti.

Crinu ne arata minunatiile tehnice ale masinii lui, ce este dotat cu tot ce e necesar pentru expeditii serioase. De la tracker prin satelit pana la rezervor suplimentar de 150 de litri, totul este acolo. Il acaparam pe Cornel si incepem sa povestim despre aventurile lui. Ne spune despre condusul pana la Magadan, cat de salbatica este Siberia si ce pregatiri serioase a trebuit sa faca inainte sa puna roata pe Drumul Oaselor. Aro-ului i s-au pus geamuri duble si cauciucuri speciale pentru temperaturile de -50 de grade de acolo. Masinile puteau fi lasate numai in garaje incalzite ca altfel nu le mai porneai pana la primavara. Insa lucrurile se schimba incet incet. Cornel ne spune ca infrastructura este refacuta in zona aia intr-un ritm ametitor. Crede ca deja se poate ajunge chiar si cu Loganul nostru pana acolo fara prea mari probleme. Mutam povestea spre Tiksi 2015, unde ne povesteste ca era sa moara cand au urcat pe gheata oceanului arctic, fix intr-un moment in care a venit un curent cald ce a slabit gheata. Spune ca a trecut prin momente de groaza cand gheata a inceput sa paraie sub ei. In rest s-a tras asupra lor de catre localnici beti, i s-a oferit spre cumparare un kilogram de aur la pret de nimic de catre un localnic, mare parte a drumului l-a parcurs pe rauri inghetate cu traseele gps primite de la soferi rusi de camioane si a trebuit sa faca cheta la motorina intr-un sat izolat deoarece aproape ca ramasesera fara. Fiecare poveste ne impresioneaza si il ascultam admirativ. Racoarea incepe sa fie din ce in ce mai resimtita iar palinca nu mai tine pasul cu gradele ce incep sa scada. Apar si niste tantari enormi care cat timp nu aprindem nici o lumina, ne evita. Cand nu mai pot de frig pregatesc cortul, si ma echipez cu toate hainele calduroase pe care le am. Trag in picioare pana si sosetele de lana primite cadou acum doua zile de la adolescentele de la Bibi Fatima. Ma cuibaresc in sacul de dormit dar 40 de minute trec fara sa reusesc sa ma incalzesc complet. Baietii par sa doarma, insa in conditiile astea, desi sunt obosit, nu pot adormi. Dupa inca un sfert de ora ma dau batut. Dupa inca un sfert de ora ma dau batut si ies din cort sa imi incerc norocul in masina. Parca e ceva mai bine iar dupa ce ma fac comod simt cum incep sa ma incalzesc. Inca un sfert de ora si sunt pe taramul viselor.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Tadjikistan – La mare inaltime appeared first on Masters Of Adventure.

Dimineata ne trezim pe la opt fara un sfert si pe cand iesim din camera constatam ca suntem singurii calatori ramasi in casa. Sotia proprietarului deja ne asteapta cu micul dejun si ne punem sa mancam cu multa pofta. Este mult mai buna mancarea decat ne asteptam dar suntem si mai tare surprinsi cand vine nota de plata: 50 de somoni, adica mai putin de opt dolari pentru tot.

Impachetam lucrurile ne salutam si suntem din nou pe drum. Azi am zis ca pornim mai repede, vazand ieri ca se avanseaza foarte incet prin muntii Pamir. Nici azi nu pare sa fie mai bine. Cum traversam podul inapoi pe drumul principal suntem scuturati din nou de valurile “Autostrazii Pamir”.

Sunt la volan si prospetimea data de somn ma face sa ma concentrez la maxim si sa imi croiez drum cat se poate de repede printre hartoape. Trecem de o portiune spalata de apa si apare un fir de asfalt. Imi creste moralul si apas puternic acceleratia. Zburam cu 60 la ora pe langa niste localnici care ne fac cu mana, parca facandu-ne semn ca e drumul gresit. Trecem pe langa ei fara sa-i bagam de seama. Cum se poate ca asfaltul asta bun sa nu fie drumul principal? Se termina si acesta brusc si incep sa urc un deal. Deja incepe sa para un drum de caruta cand opresc si ii zic lui Liviu: “Nu te uiti pe gps sa vezi unde suntem? Ceva nu pare in regula cu drumul acesta.”. Liviu se cauta de telefon si din nefericire confirma banuielile. In ultima localitate, adica acum jumatate de ora trebuia sa o luam peste un pod la dreapta. Injur in minte in timp ce intorc masina si o iau in jos spre vale. Trecem pe langa localnicii care ne-au facut cu mana, care se uita intelegand ce se intampla la noi si pe bucata buna de asfalt zbor, de data asta mai calm, catre pod. Ajungem la trecerea de rau cu pricina si reluam traseul cel bun. Fix dupa localitate suntem opriti la inca un punct de control unde ne sunt notate datele pe caietul studentesc. Dureaza parca o vesnicie, timp in care invidiez niste localnici care trec pe langa bariera fara sa fie intrebati nimic.

Cu pasapoartele din nou in buzunare revenim la drum, care pare sa fi fost serios afectat de inundatii. O buna parte a fost luata de ape si recent reconstruita. Asternem tiptil rotile Loganului pe pamantul abia batatorit si schimbam din nou valea. Lasam raul lat in urma si avansam pe malul unui fir de apa, mai dregraba un parau de munte. Rapid drumul incepe sa urce abrupt si lasam totul in urma. La inaltime ne intalnim iarasi cu paraul si il traversam pe un pod vechi. Oprim pentru o pauza si vedem doua biciclete singuratice pe marginea drumului. Nu apucam nici sa investigam, ca un cuplu german iese de sub pod. Baietii incep sa rada si se intreaba, oare ce faceau astia? Raspunsul vine chiar de la ei, se relaxau la umbra dupa cateva ore de pedalat. Se pare ca au un program mult mai strict ca si al nostru asa ca pleaca in fiecare zi pe la sase dimineata. Ii lasam sa se relaxeze iar noi incepem sa urcam din ce in ce mai mult. Ne oprim la o pauza de fotografiat intr-un punct in care valea de pe care venim se vede foarte frumos.

Drumul nu se opreste din urcat si in cateva minute ne trezim intr-o zona de pasuni alpine. Liviu e cu mana pe gps si ne anunta ca suntem la 2800 de metri si avem in fata o trecatoare de peste 3000. Sunt incantat ca suntem cu masina la o inaltime mai mare decat maxima de la noi din tara si numaram cu nerabdare ultimii metri pana la 3000. Il bifam destul de rapid si suntem in extaz. Peisajul e fantastic, asemanator cu cel din reclamele Milka, insa mult mai salbatic. Soarele se retrage in nori și temperatura scade brusc. Dăm jos geamul și constatăm cât de mult. Îl ridicăm repede la loc si ne lasam protejati de aerul cald din Logan.

Apar si primele turme de oi si capre. Mai mare ne este surprinderea, cand de dupa o turma mica apar doi copii. Liviu il roaga pe Luci sa opreasca, isi introduce mana repede in ghiozdan sa scoata niste baloane. Fiecare primim cate unul pentru umflat. Pline de aer zboara pe geam in bratele copiilor care par super incantati de cadoul simplu si colorat. Suntem in continua urcare si parca dupa fiecare curba vrem sa ne oprim pentru poze. Totusi continuam si facem pauza doar pentru toaleta. Cat timp stam acolo si mai facem cateva poze, apare inca un copil. Liviu apare din nou cu un balon si face pustanul fericit. Apare si tatal sau bunicul, nu imi dau seama si ne cheama la masina lor. Ne apropiem si iese cu un plic in mana. Ni-l inmana si incepe sa explice ceva in Tadjika. Suntem un pic perplecsi si nu vrem sa ne asumam responsabilitatea de a livra corespondenta cuiva in cine stie ce catuna prin Muntii Pamir, dar omul nostru nu accepta “NU” ca si un raspuns. Insista puternic si continua sa ne explice. In refuzurile lui Luci, clarifica situatia, ca vrea doar sa ducem la sectia de politie din urmatorul oras si de acolo plicul isi va gasi drumul catre destinatar. Acceptam pana la urma si pornim la drum.

Ajungem in varful trecatorii la 3258 de metri. Aici ne intalnim cu niste britanici, care au facut lucrurile pe dos: au zburat in Mongolia, si-au cumparat acolo o masina si au luat-o spre Marea Britanie. Dam sa coboram si Tadjikistanul isi arata pentru prima data fata urata. Marginea drumului este impanzita cu banda din plastic si semne ce atentioneaza ca este o zona minata.

Minele sunt o reminiscenta a razboiului civil ce a mistuit tara prin anii 90. Intr-un mod tragic, anual mor oameni si copii, probabil precum cei pe care i-am vazut la urcare, in timp ce ies cu animalele la pascut. Zona este in plin proces de “curatare”, insa mai exista suprafete mari care nu au fost dezafectate. Un pic cutremurati ne vedem de drumul spectaculos si suntem rapid acompaniati de un alt parau. Serpuim pana intr-o vale, unde acesta se varsa intr-un rau mai mare.

Aici ne asteapta un alt punct de control, unde niste pustani imbracati ca si soldati ne iau datele. Unul din ei noteaza totul cu viteza melcului in caietul studentesc in timp ce noi ne prostim cu camerele. Liviu filmeaza iar eu cu Luci ne pozam in grup. Incercam sa il convingem sa ne dea si Kalashnikov-ul pentru shooting dar nu avem succes. Mai mult de atat, de cate ori ii chemam la poze, armele sunt lasate in afara cadrului.

Trecem si de baieti si apare din nou asfaltul. Trecem de viteza medie de 20 de kilometri pe ora si intram cu 50 in Kalaikhum, cu o foame de zile mari in stomac. Lasam scrisoarea la sectia de politie si cu greu gasim un restaurant unde au doar doua feluri de mancare: cu carne sau fara carne. Faptul ca bucatarul pronunta cotlet ne ridica moralul insa cand ajunge farfuria in fata noastra constatam cu stupoare ca defapt este carne tocata. Liviu isi aminteste ca in limba rusa intr-adevar asa se numeste carnea tocata si il apostrofam bine ca nu ne-a zis. Gustam din ea, insa pare sa fie de anul trecut asa ca nu ne ramane decat sa curatam garnitura de orez, paste si cus-cus de langa. Dupa fiasco-ul de la restaurant dam iama la supermarket, unde reusim sa gasim macar niste nuci si seminte. Radem bine cand la plecare prindem culoarea rosie la singurul semafor din orasel, desi nu este deloc trafic. E un punct interesant acest orasel in aventura noastra. Incepand de aici, vom merge doua zile pe granita cu Afghanistanul, despartiti doar de un rau. Afghanistanul cel infricosator despre care am auzit atatea rele la televizor. Oare se va intampla ceva pe aceasta etapa? Vor veni talibanii sa ne rapeasca? Urma sa aflam.

Iesim din oras si nici nu apucam sa ne obisnuim cu mersul ca iarasi suntem intr-un punct de control. Trecerea in caietul studentesc al datelor merge ca pe roate dar de data asta altceva ne da de furca. In punct sta un politist ce pare sa fie pus pe distractie. Vine la noi foarte bucuros dar intr-un mod zgomotos si intra in discutie. Ne pune intrebarile standard si ii raspundem zambareti. Dintr-o data, fara nici o invitatie se pune la volanul masinii. Studiaza atent detaliile si vrea sa dea o tura. Il refuz politicos dar insista. Incerc cat se poate de calm sa ii zic ca nu se poate pe drumul asta prost. Vede ca nu ii dau cheia, asa ca se apuca de inspectat ce jucarii mai sunt in masina. Trage de cabluri si vede ca unul este de Iphone vechi. Isi scoate telefonul si il pune la incarcat. Deja incepe sa ma enerveze si ii spun ca trebuie sa plecam ca imediat se intuneca, dar nu am cu cine. Insista sa il las sa ajunga macar la zece procente. Nu imi convine dar Luci imi spune sa il las, sa nu ne faca probleme. Ne arata poze cu familia lui si iesirile la gratar cu prietenii. Tipul e mare amator de bere la pet, ce avem impresia ca deja a consumat destula pe ziua de azi. Ne uitam la telefon si e la opt procente. Hai, inca un pic! Se termina pozele si incepe sa cotrobaie iar. Scoate o punga de fistic luat de la magazinul din orasel si il desface. Ma uit la el perplex si nici nu stiu ce sa zic. Ia un pumn de fistic din punga si fara sa il decojeasca il baga in gura. Incepe sa croncane totul si se vede pe fata lui ca ceva nu e ok. Ne uitam unul la celalalt cu zambetele pana la ureche, incercand sa ne abtinem din a pufni in ras. Politistului i se face un nod in gat, lasa punga jos si ne cere niste apa sa isi desfunde instalatia. Zambind il servim. Telefonul e la 11 procente si putem pleca. Facem cativa metri si izbucnim in hohote de ras. Glumim mult pe seama saracului politist, in timp ce ne afundam in noapte.

Suntem intr-un satuc, cand constatam ca deja e bezna in jurul nostru. Mergem totusi pana la capatul asezarii unde ne dam seama ca e prea rau drumul ca sa mai avansam in siguranta asa ca revenim in centru, unde o batranica ne ghideaza spre o familie care ajuta calatorii. Ne spun ca putem dormi la ei si o sa avem si mic dejun. Suna excelent asa ca tragem masina in curte pentru seara. Curtea e strabatuta de un parau ce curge repede, astfel impartind-o in doua. Paraul se varsa in spatele caselor, la doar cativa metri, in raul Pyandzh, ce reprezinta granita cu Afghanistanul si tot la cativa metri, dar in fata caselor este “Autostrada Pamir”, drumul principal. Pe o parte este Loganul nostru parcat iar de cealalta casa proprietarilor si doua containere de marfa, transformate in incaperi pentru calatori. Ziua sunt folosite ca si restaurant iar seara ca si camere de dormit. Ni se astern intr-una dintre ele pe jos, trei saltele care vor fi paturile noastre pentru seara asta. E prea devreme insa, asa ca iesim afara sa bem un ceai pe o platforma amenajata special deasupra paraului zgomotos. Ne tolanim toti trei si ne simtim ca niste printi. Ne vine ceaiul si din nou parca suntem intr-un moment idilic, cand totul este atat de zen in jurul tau. Apa curge sub noi si arunca cate un strop din cand in cand. Pe partea cealalta a raului se ridica un munte imens, pe care flicaresc niste luminite Afgane si ne miram cat de tranchil este acest loc. Razboaiele si teroristii de la stiri par imposibili in acest context.

Terminam ceaiul si greu ne dezlipim de platforma. Vreau sa citesc o carte afara, dar mustele care se strang la lumina ma alunga repede in container. Imi pregatesc hainele de dormit, cand vad pe salteaua mea ditamai gandacul de bucatarie. Nu il speriu, ma aplec incet dupa un slap de la intrare si cu o lovitura bine plasata il trimit pe lumea cealalta. Liviu tresare si ma intreaba ce s-a intamplat. Zambind victorios ii prezint victima luptei. Ii socat si dezgustat in acelasi timp si zice ca este timpul sa isi scoata husa ce il are ca si captuseala la sacul de dormit, pe post de protectie anti gandaci ca sa poata dormi cat de cat linistit. Eu nu-s asa de ingrijorat de musafiri nepoftiti asa ca raman neprotejat. Luci face la fel. Ne punem pe saltele, stingem lumina si intram pe taramul viselor.

Dimineata ne trezim dupa un somn mai putin bun. Eu cu Luci numaram muscaturile pe care le avem pe corp, in timp ce Liviu rade de noi. Luci gaseste doua iar eu trei muscaturi destul de mari. Nu par a fi mare lucru asa ca nu ne ingrijoram. A fost o noapte ciudata. M-am trezit de cateva ori din somn, insa una dintre ele mi-a ramas in minte. In general cand dorm ma misc destul de mult si in noaptea asta am reusit sa ma dau jos de pe saltea si am aterizat cu fata pe covor. Aici am fost trezit de mirosul puternic de picoare impregnat in acestea. Nu a fost deloc placut si nu mi-am putut imagina vreodata ca pot fi trezit de putoare. Repede mi-am repozitionat capul pe perna si am incercat sa dorm cat mai nemiscat, ca si o mumie, pana dimineata. Am reusit, probabil prea scarbit in subconstient de eveniment.

Iesim cu bagajele din container parca bucurosi ca am scapat si luam micul dejun pe malul paraului. Liviu protesteaza cu amintirea goangelor din seara trecuta inca foarte proaspete in mintea lui si decide sa nu manance nimic din ce e preparat de gazdele noastre. Nota de plata iarasi este sub asteptari, batand locul de ieri. Doar patru dolari. Pornim pe drumul cel prafuit spre urmatoarea destinatie pe azi, ce este Khorog-ul. Facem o pauza dupa aproximativ o ora si langa noi se opreste un motociclist italian cu sotia in spatele lui. Il chestionam despre aventura lui, insa omul pare sa fie mai comod, aducandu-si motocicleta cu camionul pana in Kyrgizstan, face turul Pamirului si il expediaza la final inapoi. Ii un pic stresat deoarece are probleme la amortizorul din spate. Noi il chestionam legat de starea drumului si ne sperie un pic, cand ne spune ca vom avea un rau de traversat, ce a fost destul de adanc cand a fost el acolo. Ne mai spune ca este o portiune proasta dupa Khorog, unde trebuie sa fim atenti dar in principiu ar trebui sa ne descurcam fara probleme.

Am aflat de la atotstiutor in Turkmenistan ca “Autostrada Pamir” e blocata cam la 100 de kilometri dupa Khorog din cauza unei alunecari de teren ce a creat un lac si a inundat soseaua. Asta inseamna ca va trebui sa mergem roata, pe un drum mai prost dar mult mai spectaculos numit Coridorul Wakhan. Mi-am descarcat niste articole scrise de un motociclist olandez, care l-a parcurs si am fost impresionat de peisajele din zona. Singura problema ar fi ca zona este putin mai periculoasa din cauza traficului de droguri si au mai fost niste mici incidente in trecut, insa motociclistul scria ca totul era tranchil cand a trecut el.

Ii salutam pe italieni si ne continuam drumul si oazele alterneaza pe cele doua parti ale raului. Ba suntem noi printre copaci, ba vedem casele de piatra Afghane printre campuri verzi pe partea cealalta. Tot acest peisaj este imbratisati de munti ce se ridica sute de metri deasupra noastra iar in vale raul curge din ce in ce mai nervos, izbindu-se violent de stancile din albie. Cum avansam suntem din ce in ce mai uimiti acest sentiment transformandu-se in multe pauze de poze. Trece pe langa noi un grup de motociclisti care fac cu mana camerei dar nu opresc sa impartasim povesti.

Drumul incepe sa se ingusteze, semnaland o alunecare de teren recenta iar in fata noastra apare un camion cu remorca. Nu avem cum sa incapem amandoi asa ca decidem sa acordam prioritate de marime. Dam in spate si tragem Loganul intr-o alveola, dar nu prea in lateral, deoarece raul nu pare un loc primitor pentru masina. Asteptam camionul sa apara de dupa curba iar eu ma retrag pentru o poza. Luci e si el afara din masina si priveste uimit cum trece dihania la cativa centimetri de micutul nostru Logan.

In urmatorul sat suntem primiti de un alai de copii in pielea goala care de-abia asteapta sa primeasca ceva. Unchiul Liviu este cu mana pe baloane si ne da fiecaruia una sa umflam si sa cadorisim. Nu se opreste aici si scoate si o minge pe care o umfla cu o pompa speciala. Sare mingea din masina si copii sunt in extaz. Unul pune mana pe ea si o arunca mai departe. Toti incep sa fuga in directia ei si vedem cum nu mai suntem bagati in seama. Pornim si noi si vedem in olginzi cum pustanii goi dispar pe ulitele satului.

Ajungem la inca o confluenta de rauri unde drumul nostru iarasi coteste la dreapta. Pe marginea drumului un tanc sta parcat amenintator, de parca in orice moment ar putea incepe un mic razboi. Dam si de o bucata de asfalt asa ca profitam de ea si disparem rapid din zona. Nu tine prea mult si in curand suntem inapoi pe drumul prafuit si plin de gropi.

Loganul ne anunta ca nu mai are benzina asa ca tragem pe dreapta intr-un loc umbrit si golim canistrele in rezervorul sau. Apar doi copii care primesc baloanele din partea casei si suntem depasiti de niste biciclisti voiosi ce se bucura de putina panta in jos care e pe portiunea asta de drum. Drumul continua la fel pana la Rushan unde spre marea noastra bucurie, drumul devine o fasie de asfalt decenta. Raul din dreapta noastra incetineste, facand loc campiilor cultivate la milimetru pe ambele parti si valea se deschide.

Muntii semeti se indeparteaza un pic de noi dar nu ne prea putem bucura de peisaj, deoarece un nor ciudat de praf invaluie valea. Avansam in ritm neobisnuit de bun spre Khorog. Viteza este constant pe la 60-70 la ora si singurul element care ne perturba este inca un control cu trecut in caietul studentesc. Ajungem in Khorog cu usurinta unde ne simtim parca reveniti la civilizatie. Chiar trecem pe langa aeroportul orasului si radem bine cand vedem vacile plimbandu-se pe pista de aterizare fara nici un stres. Ne si imaginam un zbor intarziat deoarece trebuie stranse vacile de pe pista. In oras totul pare presarat intr-o dezordine totala de-a lungul drumului principal. Este un amalgam de contructii noi carpite si cladriti patratoase comuniste. Cu greu gasim un restaurant decent la subsolul unei cladiri si mancam prima bucata de carne intreaga de dupa Dushanbe.

Pe cand terminam deja se apropie seara asa ca ne grabim sa gasim o cazare. Luam la rand bodegile de la drumul principal. Primul loc unde intru este destul de ciudat. Sunt intampinat de un mosulet simpatic ce este extrem de bucuros sa ma vada. Are o basca prafuita in cap si mustata stufoasa. E un pic mai mic de statura asa ca ii pun porecla de Super Mario. Repede apuca un manunchi de chei si imi face turul de onoare. Pare o cladire carpita, cu holul construit pe ce ar fi trebuit sa fie balconul iar cand mi se arata camera imi cam trece cheful de stat acolo. Firele atarna din televizor, baia e plina de mucegai iar usa are un lacat prins in cuie care probabil ca nu rezista nici la un part. Zic pas pentru moment si mai cautam. Ajungem la locul cel mai bun, dupa ghidul Lonely Planet unde suntem loviti de un pret de 20 de dolari de persoana. Nici macar loc de negociere nu e dar macar au wifi si o gradina super misto. Mai verificam si la hotelul central, tipic comunist, dar care este plin. Concluzionam ca am putea sa dormim si noi mai scump dupa ce am fost low cost doua zile si ne indreptam catre al doilea hotel. Il convingem pe receptioner sa ne lase camera la 50 de dolari, insa afacerea cade cand ne duce intr-o camera darapanata care mai are si un motociclist in ea. Initial mi ok ideea dar cand ma si loveste putoarea de la cizmele lui, ne luam la revedere si ne intoarcem la mosul simpatic, ce este in al noualea cer cand aude ca vom sta la el. Isi muta Lada ca sa ne dea Loganului cel mai bun loc de parcare si ne pofteste in camera. Pana la urma imi dau seama ca este mult mai ok decat credeam initial.
Avem chef de o bere si il intrebam pe batran unde am putea merge. Auzind asta, i se aprind ochii si ne spune ca stie el cea mai buna solutie. Intra in camaruta lui si se intoarce cu trei flacoane de plastic si mi le planteaza in brate. Ne explica ca stie cel mai ok bar din sat si mergem acolo sa cumparam bere la draft. Zis si facut si suntem jos in Lada lui. Ne afundam in scaunele moi ale masinii si o luam catre carciuma. Masina trozneste din toate incheieturile dar ne duce pana la destinatie saltand curajoasa peste gropi. La carciuma este plin de fete dubioase dar intram curajosi intr-o incapere mica, unde proprietara manuieste sigura pe ea maneta de la draft. Intra langa noi un localnic care cere o realimentare la halba lui. Il asteptam cu rabdare, ca mai apoi Mario al nostru sa ii prezinte pet-urile. Se umple un lighean mic cu bere din care printr-o palnie ajunge licoarea in flacoanele noastre. Platim si ne intoarcem in Lada care ne duce inapoi la hotel. Luam un pet cu noi si facem o plimbare prin centru. Nu este mare lucru de vazut in afara de un parc ce pare sa fie reabilitat cu ajutorul unor fonduri straine, unde ne asezam pe o banca si savuram berea. Numai semintele lipsesc sa fie imaginea completa. Incet incet lumea incepe sa dispara din jurul nostru asa ca luam ultimele guri de bere si ne retragem si noi.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Tadjikistan – privelisti spre Afghanistan appeared first on Masters Of Adventure.

Drumul catre Dushanbe este excelent dar ne abtinem din a calca acceleratia prea tare ca sunt numai 60 de kilometri. Ne si este rasplatita rabdarea cum rapid vedem primul echipaj de politie care opreste un localnic grabit. Inainte de de capitala suntem totusi opriti pentru un control de rutina. Nici macar nu ne cer actele si doar vor sa vada Mongolul cel rosu. Intram in Dushanbe si gps-ul ne arata un hostel aproape, unde de-abia asteptam sa punem capul pe o perna. E destul de greu de gasit deoarece este ascuns intre niste blocuri comuniste. Pana la urma un copil ne indruma spre etajul 6 al uneia dintre scari, unde gasim un apartament neasteptat de modern. Tipa de la receptie ne face turul si ne alegem camera. Pana ne inregistreaza, citim regulamentul, ce pare destul de strict. Coboram dupa bagaje si bani iar cum mesterim in jurul Loganului, din spatele nostru se aude o explozie. Ne intoarcem toti trei deodata ca si intr-un film de actiune exact in momentul in care o ciuperca de foc se risipeste deasupra noastra. Welcome to Dushanbe! Se calmeaza un pic lucrurile, facem cativa pasi in directia exploziei si constatam cu stupoare ca transformatorul cartierului e tandari si totul arde in jurul lui. E clar, in urmatoarele zile aici nu o sa fie electricitate. Nici nu ne mai sinchisim sa ne luam bagajele si intram in bloc unde bineinteles totul este mort. Liftul cu care am coborat in urma cu cateva minute nu mai functioneaza. Urcam pe scari pana la etajul sase unde o anuntam pe receptionera ca nu putem sta in conditiile astea.

Coboram, ne suim repede in Logan si ne caram de acolo in mare tromba. Cum iesim la strada principala, masina de pompieri invechita trece vajaind pe langa noi. Inainte sa o luam la celalalt hostel care e in capatul opus al orasului decidem sa schimbam niste bani si sa mancam. Gasim un gang cu schimburi valutare, unde Liviu si Luci au noroc. Schimba la un domn simpatic, care le ofera un curs mai bun decat cel afisat. Cautam un restaurant dar primul in care intram nu pare sa aiba nimic bun. Gasim o alta bomba de cartier unde un mosulet mananca grabit o ciorba si ni se promite ca au pui, dar mai mult nu putem intelege. Supa este buna, insa cand vine felul principal, avem o surpriza. Aparent, prin pui doamna de la restaurant a inteles unul intreg la rotisor. Ne trezim fiecare cu ditai puiul cu putina salata pe langa si o paine intreaga. Primele bucati aluneca cumva dar este parca cel mai uscat pui din viata mea. Cumva mai indes cateva bucati cu salata si inca putin cu paine. Baiteii s-au dat batuti demult. Recunoastem la unison ca e cea mai proasta masa din excursie, platim rapid nota care macar e mica si dam buzna in supermarket sa reglam din ceva. Eu cu Luci ne indopam cu inghetata iar Liviu bea un suc natural.

O luam pe langa un parc imens unde flutura un steag Tadjik in departare si ajungem in centru. Bulevardul principal este umbrit de niste copaci enormi sub care soferi nebuni fac zig-zag. Ba unul iese in fata noastra, ba un taximetrist opreste in plina intersectie sa ia un client, autobuze opresc din senin sa lase pasagerii sau majoritatea parcheaza cum le pofteste inima, transformand cele trei benzi intr-una singura. Ajungem la al doilea hostel, ce este ascuns pe niste stradute linistite, departe de traficul de la drumul principal. Ne dam jos din masina si vedem copii jucand in strada, exact ca noi in copilarie.

Intram in curtea hostelului, care spre surprinderea noastra este o vila foarte misto. Holul principal, unde este biroul receptionerului arata ca in filme. Spatiul este larg, podeaua acoperita cu covoare pufoase si totul este completat de o canapea enorma cu un lcd pe masura. Deja ne place si ma felicit in sinea mea ca nu am stat in blocul comunist din cealalta parte a orasului. Apare si receptionerul ce ne da vestea cea proasta. Nu are decat un singur loc in pat, restul fiind toate luate. Asa este in plin sezon. Locul pare sa fie punctul final sau locul de pornire a biciclistilor care traverseaza muntii Pamir, dupa cate bicilete numar in curte. Ne place prea mult locul si nu mai vrem sa plecam. Vorbim cu receptionerul, care chiar vrea sa ne ajute. Se gandeste un pic si spune ca este loc in beci si ca putem sta acolo. Cand auzim asta, ne cam trece cheful de vila si incepem sa ne gandim la variante. Totusi tipul insista si ne roaga sa ne decidem dupa ce vedem beciul. Intr-adevar are dreptate, e mai mult vorba despre un demisol foarte curat, podeaua fiind acoperita integral cu mocheta cu niste saltele si cutii depozitate foarte ordonat intr-un colt. Suntem de acord sa ramanem. Aducem bagajele de la Logan, cand tipul iarasi are o oferta. Doua paturi sunt libere intr-o camera de zece la etaj. Parca suna mai bine decat saltea la demisol asa ca eu cu Luci mergem sa investigam. Urcam scarile si intram in camera unde, dupa ce suntem loviti de un miros puternic de picioare si haine nespalate, gasim o dezordine mai rea decat in anul intai la camin. Pe langa fiecare pat se afla fie un morman de haine, fie coburile de la bicileta iar paturile ocupate prezinta si ele un mix de haine, gadgeturi si genti invelite in lenjeria de pat. Vad pe fata lui Luci ca nu e ce si-a imaginat si incep sa rad. La inceputul aventurii am avut discutii cu el despre a fi ordonat si l-a si apostrofat pe Liviu cand si-a lasat patul nefacut sau total dezordonat. Acuma un pic de dezordine nu ma deranjeaza dar cand lucrurile sunt ca la balamuc este destul de neplacut. Parca nu iti mai vine sa stai in locul respectiv iar in cazul de fata mirosul pune capac. Suntem deja intelesi din priviri. Demisolul nostru ii da clasa atat olfactiv cat si vizual, asa ca ne retragem zambind spunandu-i tipului ca totusi vom ramane jos. Ne asezam rucsacurile langa saltelele din demisol si ne putem relaxa.

Cu paturile rezolvate ne relaxam la umbra in curte. Este plin de biciclete si stapanii lor pleaca si vin. Sunt un pic intrigat de faptul ca majoritatea bicicletelor nu au suspensii pe fata, ce trebuie sa fie foarte incomfortabil. Il iau la povesti pe in sloven, care imi explica ca este vorba de mentenanta. Cele fara suspensie nu se strica asa ca poti merge linistit cu ele fara le faci revizie, iar pe drumurile din Pamir este un lucru bun. Din raspunsurile scurte pe care le primesc deduc ca nu prea are chef de discutii, asa ca ma retrag la baieti.

Suntem destul de obositi si nu avem nici un chef sa viziam Dushanbe-ul pe caldura. Ma duc pana la magazin, unde se pare ca e criza de bere rece. Cum sa nu ai asa o comoara pe canicula de afara? Trebuie sa merg pe jos vreo 10 minute pana cand in magazinul unui tanar gasesc licoarea magica intr-un frigider vechi. Iau patru si ma intorc la vila. Acolo Liviu deja povesteste cu un elvetian, care vine din directia opusa. Imi place foarte mult povestea lui. A zburat in China, unde si-a cumparat o motocicleta noua si a mers pe ea pana la granita cu Kyrgizstan, peste patru mii de kilometri. De acolo a schimbat modul de transport pe autobuze si acuma uite-l la capatul muntilor Pamir. Ne povesteste despre aventurile avute in China, unde a mers intr-o furtuna de nisip si a incercat sa pacaleasca politia si sa intre in Tibet. Auzim despre drumurile lungi cu busul in Asia Centrala si ce urmeaza sa ne astepte pe Autostrada Pamir. Berea curge incet in timp ce oboseala apasa din ce in ce mai puternic pe pleoapele mele. Ma retrag in demisol unde Liviu deja doarme. In cinci minute deja si eu sunt pe urmele lui catre taramul viselor.

Peste doua ore suntem treji si gata de vizitat. Cautam pe internet ce este de vazut in Dushanbe insa lista este foarte scurta. Pana si steagul pe langa care am trecut la inceputul zilei este acolo si aparent a doua ca si inaltime din lume. In rest niste parcuri, un muzeu ce se inchide in curand si strada cea umbrita de copaci. Decidem sa iesim la o plimbare pe bulevard si sa gasim un restaurant bun unde sa mancam. Ajungem rapid prin traficul usor de seara si iesim la promenada. Imi da impresia ca sunt acasa la Sighetu Marmatiei intr-o seara de vara. Lumea misuna pe trotuare dar nu este aglomeratie. Unii stau in statii de autobuz, altii par sa iasa de la servici si putini doar se plimba relaxati. Ne atrage atentia faptul ca toti barbatii sunt imbracati la fel. Pantaloni de postav, curea neagra si camasa cu maneca scurta. Foarte putin tineri se abat de la acest costum traditional, purtand blugi cu tricou. Repede ajungem in fata operei nationale, unde cu o inghetata in mana ne asezam pe marginea unei fantani arteziene muzicale. Este fantana cea mai frumoasa din excursia asta iar din difozoare rasuna muzica clasica. Apa tasneste ritmat iar culorile se schimba pe toate nuantele curcubeului.

Spectacolul se termina la scurt timp dupa ce ajungem noi asa ca nu ne ramane decat sa ne bucuram de inghetata. Asta nu ne face decat sa ne vina si mai bine pofta de mancare. Intr-un parc alaturat gasim o terasa plina ochi de lume insa mirosul de prajeala ca la cantina nu ne ademeneste sa ne asezam.

Conving baietii infometati sa mergem pana la un restaurant Georgian despre care am citit la hostel. Serpuim pe niste stradute din apropiere si pana la urma la demisolul unei cladiri gasim un mic restaurant proaspat renovat ce arata foarte bine. Luam loc intr-un separeu unde ni se inmana niste meniuri mari. Mancarurile nu ne sunt deloc cunoscute asa ca fac o lista de vreo trei chestii si astept chelnerita. Vine repede si pana la urma ne intelegem asupra carnii de miel preparata intr-un vas de lut ce este specialitate giorgiana si ar trebui sa fie foarte bun. Sunt un pic mirat ca restaurantul este aproape gol. In coltul opus mesei noastre niste oameni de afaceri mananca cu pofta mancarea abia adusa printre pahare de vodka dar in rest nimic. Ma mir cu atat mai mult ca preturile din meniu pareau foarte decente. Pana vine mancarea ne delectam cu televiziune georgiana dar ne plictiseste. Supa aluneca repede si e vremea pentru miel. Este excelent, fiert, cu garnitura de legume. Toti suntem fericiti cu ce ne-am comandat insa inainte sa plecam Luci si Liviu decid sa se indulceasca. Zis si facut, arata cu degetul catre o prajitura din meniu. Din pacate chelnerita ii anunta ca nu este nimic din meniu, doar un tiramisu special. Baietii sunt de acord si li se pune in fata un pahar destul de mic cu prajitura buna in ea. Luci se plange ca ar mai fi putut manca inca vreo trei dar asta e. Apare si nota, cand baietii mai sa nu lesine. Mancarea a fost undeva pe la sase dolari de persoana iar tiramisu-ul a costat undeva spre cinci. Chiar ca a fost special. Luci cere socoteala, dar chelnerita il executa transant: “It was special tiramisu. That is the price!”. Ma distrez un pic pe seama baietilor care platesc cu un nod in gat si iesim afara. Luci remarca totusi ca prajitura a fost buna si ca nu ii pare rau ca l-a comandat. Incercam sa cautam o terasa unde sa bem o bere dar nu gasim nimic asa ca revenim la masina, ce ne duce agale inapoi la vila noastra. Obositi ne trantim pe saltelele din demisol, unde observam ca ni s-a mai alaturat un calator si intram rapid pe taramul viselor.

Dimineata ne trezim relaxati si suntem gata sa dam piept cu Muntii Pamir. Facem un dus, strangem hainele de pe sfoara si sarim in masina. O luam catre centru sa ne facem aprovizionarea pentru lunga Autostrada Pamir. Pe urmatoarele 1600 de kilometri nu se stie ce vom gasi asa ca ar fi bine sa fim pregatiti. Deliberam in magazin ce ar trebui luat. Liviu e avocatul semintelor iar eu imi fac plinul de conserve. Baietii nu sunt convinsi, deoarece conservele sunt pline cu tot felul de conservanti insa totusi trec peste asta ca si cum m-as pregati pentru o situatie de surpravieturie. Ne ia vreo jumatate de ora sa ne facem proviziile si ne intalnim afara, unde pe scarile din fata supermarketului luam micul dejun. Ma rasfat cu niste prajituri foarte bune de fructe si o sticla mare de iaurt. Terminam repede si cautam niste magazine de echipament sportiv. Eu imi cumpar o saltea de izopren iar Luci cauta un polar ce sa-i inlocuiasca haina pierduta in Capadoccia. Nu are noroc asa ca ii promit ca-i imprumut polarul meu de rezerva.

Ne simtim pregatiti si o luam la drum. Ultima oprire la iesirea din Dushanbe este la benzinarie, unde umplem canistrele cu benzina de calitate, deoarece nu se stie cand mai pupa Loganul benzina de 95. Iesirea este rapida si fara trafic. Mergem agale cu ritmul localnicilor iar in departare vedem primii munti. Emotiile cresc si ele odata cu aparitia primelor curbe. Luci e la volan si se simte bine. Tasneste de dupa un localnic lent si mana Loganul sigur pe el pe primele serpentine. Ma distrez si ma las pe curbele crosetate pe coastele unui deal. Ca de obicei, cand te simti mai bine, cineva trebuie sa vina sa iti strice buna dispozitie si de data asta e politia. Nu intelegem de ce suntem opriti, cum curbele nu lasau cei 90 de cai ai Loganului sa zburde in voie iar cele trei case rasfirate de pe marginea drumului sigur nu constituie un sat. Zambim frumos in timp ce organul se apropie de masina. De data asta avem unul complet afon la limbi straine. Ne spune ceva in tadjuka ce se termina in document. Bine domnule, document sa fie. Ii pasez actele lui Luci, el isi pune si carnetul si totul merge mai departe la politist. Acesta se retrage la masina. Ma uit la Luci si ii zic: “Doar nu il lasi sa iti scrie amenda, nu?”. “Lasa-l sa scrie ca ii zic sa mi-l trimita in Romania!” Raspunde sec. Il conving sa mergem totusi sa vedem despre ce e vorba. Bine ca ajungem, ca politistul e deja cu procesul verbal in mana si cu pixul incalzit in mana. Ne anunta ca am avut 72 in localitate, unde limita e 60. Atata ii trebuie lui Luci ca se si aprinde. “Unde e localitate aici? Noi nu am vazut nici o tabla! Unde e indicatorul?”. Politistul nu intelege nimic. Luci nu are rabdare cu el, ii ia pixul din mana si incepe sa ii deseneze pe caietul folosit ca si suport pentru procesul verbal. Pe mine ma plezneste rasul cand vad pe Luci desenand harta romaniei si un indicator de 70. Politistul nu este impresionat si e gata sa ne scrie o amenda de aproximativ 80 de dolari. Luci nu se lasa si negocierea incepe. Noi oferim cinci dar e inacceptabil. Politistul scade la 40 iar noi urcam la 8. Ajunge la 20 si noi la 10. Deja au trecut vreo 10 minute si omul legii nu mai are rabdare. Il ameninta pe Luci ca ii ia carnetul si va trebui sa il recupereze din capitala. Luci nu se lasa si ii zice ca ok. Asteptam cateva minute parand resemnati in fata masinii, cand apare politistul nervos, ii ia din mana echivalentul celor zece dolari si primim actele la schimb. Bucurosi fugim la masina si demaram in tromba. Ii povestim lui Liviu desfasurarea evenimentelor si radem bine de intamplare.

Suntem atenti la viteza dar nu e prea mare nevoie, deoarece drumul se termina brusc. Suntem la o bifurcatie iar drumul care are petice de asfalt coboara intr-o cariera, pe cand Autostrada Pamir serpuieste spre stanga, urcand dealul.

O luam pe drumul de pamant care incepe sa ne scuture. Daca apas mai agresiv pe acceleratie, totul incepe sa tremure asa ca sunt nevoit sa o las mai moale. Apar in fata noastra primii motociclisti prafuiti si deja ne simtim si noi adevarati aventurieri. Dupa cativa kilometri vedem un camion rasturnat in santul de pe marginea drumului ce parca vrea sa ne aminteasca la ce ne bagam. Nu dureaza mult ca peisajul incepe sa fie din ce in ce mai pitoresc. Intram pe valea unui rau ce curge involburat sub noi. Apa de o culoare gri inchis loveste agresiv bolovanii din apa. Ne oprim de mai multe ori sa facem poze.

E ceva foarte diferit fata de orice am vazut pana acum. Avansam incet pe drumul prost iar prapastia se adanceste sub noi din ce in ce mai mult. La un moment dat il aud pe Liviu: “Lorand, te rog du-te mai spre mijlocul drumului. Mi se pare ca suntem prea aproape de buza prapastiei.”. Zambesc usor si ma conformez. La un moment dat coboram in vale spre malul raului iar situatia se inverseaza.

In stanga noastra se inalta falnic un perete de stanca iar in dreapta la cativa metri de noi curge nervos raul, traversat de un pod ciudat, pe care culmea, il si recunosc din videourile de pe youtube ale unor calatori care au pasit pe aici. E un pod suspendat, facut intergral din metal, ce are o singura banda.

Ne aventuram pe jos pana pe partea cealalta si admiram uimire si frica cum apa se scurge nemiloasa sub noi. Iau niste bucatele de lemn de pe mal si le arunc in apa. Sunt inghitite instant si le pierd urma pentru totdeauna. Nu stiu daca as putea scapa daca as cadea in rau.

Revenim pe mal unde imi murez picioarele in apa gri. E foarte rece dar placut pe caldura de afara.

O luam din nou la drum si dupa o ora de condus incet ajungem la primul punct de control. Ne dam jos din masina si judecand dupa baraca soldatului, deja suntem departe de civilizatie. Vad doar o masa acoperita cu un linoleu murdar pe care se afla vesnicul caiet studentesc si un radio. Nici patul din coltul opus nu pare mai primitor. O sarma improvizata aduce curentul in incinta dand voce radioului. Suntem trecuti pe caiet si trimisi in drumul nostru. Poteca pe care conducem devine parca si mai rea. Traversam raul cel mare si continuam drumul pe valea unui afluent mai mic. Aici mi se arata ceva incredibil. Ma simt ca si intr-o reclama Milka, insa nu vacile sunt mov ci tot muntele. Avansam cu gura cascata neputandu-ne explica aceasta culoare senzationala ce nu am mai intalnit-o pana acum. Valea serpuieste printre stanci si noi prindem din ce in ce mai multa altitudine. La un moment dat suntem atat de sus incat nu se mai vede firul de apa.

Nu dureaza mult ca revenim din nou intr-un punct in care totul se desface si nu mai suntem sufocati de peretii de stanca.

Aici, intre case vedem primii ciclisti. Par fericiti sa vada alti calatori si oprim scurt sa ii salutam si ne confirma ca drumul e la fel de prost mult si bine. Intram intr-o monotonie a drumului de munte si a Loganului ce ne leagana usor. Traficul e ca si inexistent, fiind mai mult ocupati in a alege trasa optima printre hartoape, care desi avem cele mai bune intentii, nu ne prea iese. La un moment dat ma satur de centura de siguranta care ma jeneaza de la atata leganat si il dau jos. Liviu nu e de acord dar il ignor. Cum mergem agale, suntem depasiti de un localnic, ce pare sa ruleze cu vreo 50 la ora. Nu dureaza mult ca il depasim noi, insa nu deoarece a fost oprit de politie, ci nevestei soferului i s-a facut rau si sta sprijinita in pozitie aplecata langa o piatra.
Incet incet soarele se ascunde dupa munti si pe ultimele firicele de lumina ajungem in Tavildara, singura localitate care pare sa aiba cazare in zona asta.

Lasam datele noastre la punctul de control de pe marginea raului mai apoi traversam un pod care duce in sat.

Suntem surprinsi ca gasim nu una ci trei magazine in centru iar un pic mai incolo, sub forma unui camin cultural un fel de hotel. Camera este surprinzator de decenta, exista dus iar in pretul cazarii avem doua mese incluse. Ne facem comozi si luam cina, ce consta dintr-o bucata de carne ce seamana mai degraba cu o talpa de bocanc si o zeama ce macar e gustoasa. Bem lichidul si lasam talpa in bol iar in camera compensam cu niste dulciuri spatiul gol din stomac. Simt totusi impreuna cu Luci ca nu e de ajuns asa ca o luam catre magazinele din sat sa luam o bere. Constatam cu stupoare ca magazinele s-au inchis intre timp si am ramas fara bautura pentru seara. Ne intoarcem dezamagiti la hotel unde ii povestim proprietarului ce napasta ne-a lovit. Vazandu-ne afectati omul se pune in miscare si in cinci minute revine zambind. Victorios ne anunta ca varu-sau, care cunoaste proprietarul unui magazin ne rezolva. Peste inca cinci minute apare la gard un baiat cu o bere la pet in mana ce ne este inmanat printre gratiile metalice. Proprietarul ne aduce o masa, pe care il aseaza sub un copac in curte, il acopera tacticos cu o fata de masa si flancheaza petul de bere cu doua pahare vechi de sticla. Eu cu Luci ne asezam pe scaunele de plastic aduse din bucatarie si putem fi zen. Ne trece o senzatie foarte frumoasa, cum patesc acasa la munte, departe de lume. In departare se aude apa involburata dar in rest nu se intampla nimic. Nici macar luminile nu mai ard. Stau cu Luci la o poveste pana cand pahar cu pahar terminam berea. Ne retragem in camera unde somnul vine aproape instant.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Tadjikistan, sa inceapa spectacolul appeared first on Masters Of Adventure.