Samarkand monument
Samarkand monument

În Samarkand, un alt oraş la fel de vechi, stăteam şi povesteam cu un tânăr liceean uzbek despre dinamica relaţiilor cu sexul opus. Mi-a explicat că e perfect acceptabil să ai prietenă câtă vreme eşti foarte discret. Însă nu e normal să o săruţi în public sau doamne fereşte să faci sex premarital. În timp ce îmi relata cu seninătate normalitatea lui, îmi aminteam povesti similare din tinereţea bunicii sau mamei mele. Simţeam ca în Uzbekistan am păşit într-o realitate paralelă în care satul bunicii a fost tehnologizat şi modernizat însă mentalitatea oamenilor nu. Şi întrebarea care mi-o pun e cum ajunge mentalitatea oamenilor să se schimbe şi care e rolul tehnologiei în schimbarea ei? E o întrebare complexa şi ar fi multe de zis, dar iese din scopul articolului.

Mai povestesc puţin cu tânărul liceean uzbek despre vacanţe de vară, despre visele şi aspiraţiile lui. Îmi povesteşte că nu-i place programul naţional de cules bumbac deoarece în vacanţele de vară tinerii sunt trimişi obligatoriu pe plantaţie în timpul recoltării. În rest, e convins de  superioritatea modelului existenţial propus de ţările dezvoltate şi îşi îndreaptă privirea şi visele spre alt continent. Vrea să scape în lume, să plece la studii în SUA şi acolo să trăiască… mai bine. Îi dau câteva sfaturi şi apoi ne despărţim pe străzile Samarkandului.

Samarkand e unul din cele mai vechi oraşe din Uzbekistan si seamănă mult cu un oraş românesc de talie medie gen Baia-Mare. Plimbându-te pe bulevarde şi printre blocuri de beton descoperi vestigii monumentale antice. Însă, la fel ca orice alt oraş modern, nu îţi trezeşte nici un simţ istoric. E greu să simţi că stai la casă atunci când eşti înconjurat de un cartier întreg de blocuri. La fel de greu e să simţi istoria în mijlocul straturilor de beton şi a modernismelor.

Samarkand monument
Samarkand monument
Registanul din Samarkand merita vazut
Registanul din Samarkand merita vazut

În schimb oraşul e mai animat decât Bukhara. Plimbându-te seara pe trotuarele Samarkandului simţi cum oraşul vibrează calm a mişcare. Vezi cum oamenii se dispersează peste tot în căutarea relaxării, precum furnicile ieşite din muşuroi în căutarea zahărului. Se adună pe lângă monumente sau în jurul fântânilor muzicale policrome ce ţâşnesc apă roz, turcoaz sau azur pe ritmuri locale. Îşi povestesc nimicurile cotidiene, bucurându-se de răcoarea serii după o zi caniculara. Copiii curioşi vin la tine şi te întreabă cu o dezinvoltură lor specifică vârstei: “Hello! What is your name?” Ne amestecăm şi noi cu ei într-o vâltoare umană şi încet încet, explorând oraşul în mişcări circulare ample ne trezim traşi spre miezul vârtejului. Ajunşi în epicentrul oraşului ne centrifugam fiinţele în veselia circulară a localnicilor la o petrecere de nuntă. Aici lumea vestimentata în culori dansează animat, râde şi aruncă cu teancuri de bani în aer pe care copiii sar repede şi îi culeg. Şi în vârtejul de culoare şi sunet uiţi de tot răul din jur, de nivelul de trai redus, de corupţia omniprezentă, de sistemul sanitar precar, de educaţia deficitară, de rigorile musulmane, de drumurile bombardate cu gropi. Uiţi de tot şi pentru un moment trăieşti în prezent. 

În dimineaţa următoare, la hostel, încercam să ne revitalizam la micul dejun cu o pâine cu gem, spălată cu inghitiuri mici de cafea sau suc de portocale. Facem un recensământ al banilor cheltuiţi şi râdem bine când Luci pune suta de dolari pe care o am în plus pe seama “reglajului din pita”. Se aşează lângă noi un cuplu de olandezi de vreo 30 de ani care călătoresc în jurul lumii şi încep să ne povestească de un prieten de-a lor care şi-a schimbat viaţa cu ayahuasca. Este vorba despre o substanţă psihoactiva entheogenica despre care se susţine că are proprietatea de a-ţi induce iluminarea spirituală, dacă e consumată “corect” în cadrul unui ritual shamanic. Am tot auzit în ultima vreme testimoniale legate de spiritualitatea indusă de drogul acesta. Nu pot decât să remarc cu o oarecare ironie că s-au dus vremurile în care te refugiai în practici spirituale ani de zile. Vremuri în care reţeta prescrisă de societate celor care căutau răspunsuri metafizice era o viaţă întreagă de studiu, practică şi reflecţie. Trăim într-un secol al vitezei unde spiritualitatea a ajuns să se vândă la plic. Presimt că în curând o să văd la televizor un shaman peruvian, învârtind într-o oală ayahuaska şi alte ierburi din jungla amazoniană. Cu o voce seriosa îmi va spune că străvechea băutura psihoactiva mă poate vindeca de incertitudine existentiala şi îmi poate revela secretele universului într-un ritual de transcendenta metempsihotica acorporala. Totul pentru doar 99 de dolari şi 99 de cenţi. Pentru informaţii suplimentare adresaţi-vă vraciului sau farmacistului de junglă sau uitati-va la documentarul de mai jos.

Drinking The Jungle – Extended Version from Andrea Gilbert on Vimeo.

Mă uit pe geam în timp ce părăsim Samarkandul gândindu-mă ce ironic ar fi ca “Dumnezeu” să fi ascuns transcendenta în ayahuaska. Ne ducem cu paşi repezi spre următoarea tara, animaţi că vom vedea în curând autostrada Pamir, cea mai înaltă autostrada din Asia centrală (peste 4500 de metri). Drumul e cel mai dezastruos drum asfaltat ce l-am văzut vreodată. Un drum bombardat cu cratere în care parcurgi uneori 20 de kilometri în câteva ore. Pe marginea drumului mai vezi benzină cu cifra octanica 85 în pet-uri de 5 litri şi oameni care îţi fac semn să opreşti să o cumperi. Pentru cei care vor să meargă vreodată în ţara asta e bine de ţinut minte  că nu au benzină la pompa. Există doar cea din pet-uri, slab calitativa si vândută la negru deoarece toţi localnicii folosesc GPL. Recomand umplerea unor canistre in Turkmenistan, tara precedenta.

Trecem pe lângă nişte mongolioti panicaţi că nu le mai trage maşina cu motor de 1.0L după ce au băgat benzina de 85.  Trecem prin câteva zeci de puncte de control. În fiecare mai încerci să faci câte o glumă de vama cu poliţiştii în timp ce îţi trec în baza de date – caietul studenţesc, datele din paşaport, numărul de înmatriculare şi ora la care ai trecut.

Ajungem în miez de noapte în vamă. În întunericul nopţii duc o muncă grea de convingere cu vameşii uzbeci că eu sunt persoana de pe paşaport. După o lună de excursie seamăn mai mult cu talibanii de pe panoul vamal cu “oameni căutaţi” decât cu poza din paşaport. Le arăt şi buletinul unde am un pic de barbă şi se lasa înduplecaţi. Urmează iarăşi şarada căutării de pornografie. Un vameş, trezit de pe somn, reuşeşte să găsească pe tableta lui Lorand o scenă mai pasională dintr-un film cu vampiri şi celebrează dând muzică la maxim în Loganul nostru. Merge să îşi cheme colegii, să le arate şi lor, dar in afonia lui tehnica uita la ce minut era şi stă încă 15 minute să o regăsească. În paralel, mă cert cu un alt vameş uzbek pe o hârtie care mi-a fost înmânată la intrare în ţară si nu o mai gasesc. Vameşul un pic nervos, probabil pentru că l-am trezit de pe somn, incepe sa urle: “What did you do with it? Did you wipe your ass with it?” Încep să râd de la oboseală şi scormonesc prin bagaje după hârtie. Între timp se uită la filmele şi pozele de pe cardurile mele SD căutând obscenitati. În oboseala şi neatenţia mea îmi fură două carduri microSD, deci mare atenţie la ei. Unii sunt fără scrupule.

Extenuaţi după 2 ore de percheziţii vamale trecem în vamă tajika unde un poliţist doarme în izmene pe un scaun. Încercam să-l trezim fără folos. Vama e închisă. Punem cortul şi Luci frustrat de situaţie îşi întinde hamacul la uşa vămii legănându-se într-un somn din care sper că ne vom trezi mâine într-un loc mai frumos.

Luci doarme pe  hamac in vama
Luci doarme pe hamac in vama

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>