Spre seară ajungem în Bukhara, un oras-muzeu cu o istorie lungă şi tumultoasă. Orbecăim pe străzile vechi şi neiluminate printr-un întuneric dens. Îmi pornesc lanterna de pe telefon şi pot să văd umbra vampirică a câte unui trecător, proiectată pe pereţii vechi şi nisipii. La un moment dat, trecem pe lângă un stâlp de iluminat şi auzim o voce feminină din întuneric care ne cheamă:
– Hey guys! Where are you from?
Din întuneric păşeşte în lumina galbenă o siluetă tinerică, cam de vreo 25 de ani. Are un păr brunet ca abanosul şi o figură creionata cu trăsături fine, colorate într-un bronz perfect. E îmbrăcată în nişte pantaloni mulati trei-sferturi şi un tricou roşu de culoarea trandafirului aprins. Ne spune propunerea ei pe o voce dezinvoltă, cu accente uşor rusofone: un tur al Bukharei în care ne va prezenta istoria oraşului şi unele locuri doar de ea ştiute, foarte rar vizitate. Totul pentru doar 10 dolari de persoană pe oră.
Zâmbim cu neîncredere. Experienţa ne-a învăţat că tipele frumoase care vor bani de la prima întâlnire sunt de obicei animale otrăvitoare aşa că îi refuzăm politicos oferta. Ne cazăm într-un hostel bine camuflat printre casele vechi şi cădem obosiţi într-un somn lung ce se termină aproape de orele amiezii.

A doua zi ne plimbăm pe straziile oraşului ce duhneşte a vechi şi a istorie asemenea unui bătrân atins de decreptitudine. În creierul său, activitatea cerebrală se desfăşoară lent, încetinită de vârsta înaintată şi de o căldură ucigătoare. La peste 50 de grade limbile ceasurilor se topesc, timpul nu mai curge, viaţa se opreşte, străzile sunt pustii. Observ că suntem printre puţinii care s-au încumetat să iasă în focul amiezii să viziteze. Strălucim frumos, lubrifiaţi cu unt cremos de protecţie solară SPF 50+. Nu ajută prea mult la răcorire, fapt constatat prin cele trei dâre de ulei şi transpiraţie pe care le lăsăm pe pavajul prăfuit pana la Chor Minor – un monumet care dezamageste prin dimensiunile minore si prin comercialismul locului.

Comercianţii stau nemişcaţi ca nişte statui, adumbriţi de un copac sau de un zid, printre memoriile bătrânului de 26 de secole. La fiecare pas vezi câte o moschee, medresă sau minaret antic, cu ziduri din cărămidă arsă de culoarea nisipului. Te impresionează interiorul şi exteriorul lor prin simplitatea geometrică a structurilor, prin bogăţia decoraţiunilor exprimate în motive murale vegetale sau cu texte vechi. Toate se contopesc într-o armonie cromatică perfectă cu peisajul prăfos din jur şi simţi că te-ai întors în timp, că păşeşti printr-un oraş aşa cum era el acum o mie de ani.

Doar mărfurile “noi” de pe tarabele comercianţilor trădează antichitatea locului. Minciunile în schimb, au rămas aceleaşi. Trecem pe lângă un negustor meşteşugar care gravează atent detalii elaborate pe un taler metalic. Ne pofteşte să cumpărăm unul cu 200 de Euro şi e profund jignit de orice ofertă mai slabă, explicându-ne că durează 2 luni să finalizeze unul. După câteva ore, trecem pe lângă acelaşi artizan. Între timp a terminat un sfert din taler. Mai încolo, o vânzătoare se schimonoseşte urât când îi oferi mai puţin de 10 euro pe o şapcă tradiţională, motivându-şi preţul pe lucrătură manuală cu fir mătase. Aceeaşi şapcă “manual lucrată” o găseşti la 3 euro în altă piaţă.

Adeseori stau şi mă întreb cum se auto-justifica un eu care se scaldă zi de zi în noroiul minciunilor. Şi mai ales, ce efecte are această blazare zilnică a conştiinţei şi a eticii personale pe nicovala mercantilismului? Oare îi toceşte şi maleaza rotiţele conştiinţei pe dinăuntru până când se opresc, până când îndoirea adevărului în orice circumstanţă nu mai doare? Sau e doar un rol duplicitar pe care şi-l asuma sub justificarea externă a nevoilor primare. Iar când ziua de lucru s-a terminat apasa pe un buton imaginar care îi reporneşte rotiţele conştiinţei. Cu mecanismul eticii pornit se învârte printre cei dragi, fiind recunoscut drept om cinstit în viaţa personală.
Un lucru e cert – o lume în care toţi am minţi cu nonşalanţă artizanului de talere, ar fi o lume în care viaţa nu s-ar putea desfăşura.
Ce mă surprinde e că nici transparenta absolută nu ar funcţiona în societatea curentă. Stăteam şi povesteam cu băieţii, în sutele de ore petrecute în Logan, de o lume în care fiecare om ar putea să vadă viaţa oricărui om din orice moment, o lume în care ai avea transparenţa totală. Intr-un astfel de loc, corupţia şi faptele reprobabile ar tinde spre zero. Însă nimeni nu vrea asta. Nu o vor milioanele de oameni corupţi, nici milioanele de oameni care îşi înşeală nevestele, nici milioanele de oameni cu o etică relaxată a muncii. Culmea, nu o vor nici măcar oamenii sinceri pe motiv că le încălca intimitatea personală. Mulţi sunt complet împăcaţi cu ideea că o fiinţă superioară, gen înger sau Dumnezeu, să le vadă toate acţiunile. Însă cine eşti tu un simplu muritor, ca să te las să vezi ce fac şi apoi să mă judeci?
Si atunci, daca nu e posibil ca lumea sa functioneze la extremele transparentei ,unde ar trebui plasat optim un indice de transparenta? Cred că sunt prea multe variabile şi situaţii pentru a da un răspuns în câteva cuvinte.
Un sfat punctual care vi-l pot da legat de transparentă e că veţi întâlniţi mulţi oamenii nesinceri în Uzbekistan. In special când vine vorba de bani, ţara are o economie foarte ciudată. Cursul oficial de pe site-uri e la jumătate din cât e cursul real. Asta înseamnă că dacă oficial cursul e 1$ = 2000 som, o să poţi să schimbi pe piaţa neagră 1$ = 4000 som. Nu există case de schimb valutar şi nimeni nu schimba la banca din cauza discrepantei uriaşe de curs. Toată lumea din ţară pare să se îndeletnicească cu schimbatul banilor, inclusiv vânzătorul de la oricare tarabă sau magazin. Noi ne-am luat o ţeapă pe fază asta deci vă recomand să nu schimbaţi nimic până nu întrebaţi care e cursul în mai multe locuri. Optim ar fi să schimbaţi la recepţia unui hotel mai mare.

Dar revenind cu gândurile la Bukhara, de-a lungul zilei trecem de mai multe ori pe lângă fata în roşu, mai sus mentionata, şi încet încet ne împrietenim cu ea. Mai schimbăm un “Ce faci?”, o mai tachinam să ne mai lase din preţ, o mai provocam la o ieşire. Ne răspunde mereu pe o voce îmbărbătata de accentul englez rusificat:
– I will drink you under the table. Uzbek women are strong women.
Bineînţeles, sunt doar vorbe goale când e pusă faţă în faţă cu realitatea provocării. Dârzenia şi îndrăzneală din vorbele ei doar îmbraca o mentalitate seculară şi foarte conservatoare în ce priveşte interacţiunile cu sexul opus. Regulile nescrise ale societăţii uzbeke contemporane derivă din regulile antice ale islamului. Câteva decenii de ocupaţie rusă şi de timpuri moderne au reuşit reuşit să mai şteargă din ele. Unele însă subzista în memoria comunităţii precum gândurile unui bătrân milenar.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.