Ajungem si parcam masina si intram in mall. La un moment dat baietii razand ma anunta: “Mai Lorand, toata lumea se uita la tine” la care eu “Deh, fiti seriosi, vi se pare voua” dar uitandu-ma mai atent, asa e. Barbatii se uita lung si incruntat iar femeile sunt amuzate si au un zambet tamp pe fata. Mergem repede sa schimbam bani si mistourile vin. “Vezi ca nu schimba pentru cei in pielea goala!”. Primim banii si deja baietii crapa de ras. Cireasa de pe tort vine in Carrefour, unde gagica de la care iau niste mancare calda, asteapta tacticos pana cand intorc spatele si plec, isi cheama o colega, ma arata cu degetul si incep amandoua sa chicoteasca precum niste scolarite. Incerc sa fiu relaxat si ajungem la masina unde pe capota in stil manelist mancam rapid si o luam la drum.

Iesim din stresul traficului de Teheran dupa doar cateva ambuteiaje mici si ne indreptam catre marea Caspica. La un moment dat autostrada se transforma in drum normal si dupa inca 20 de minute suntem pe serpentine. Mongolul gafaie greu ca un batran care urca scarile unui bloc de opt etaje. Urcam si tot urcam. Trecem prin tunele si ne ondulam pe curbe. Traficul e intens si nu e loc de depasire. Pe urcare Loganul nu trage si pe coborare toata lumea accelereaza nebuneste. Asa ramane! Avansam relaxati si ne oprim la o poza cand apare un varf cu un clop alb de zapada pe care il si imortalizam.

Suntem in coborare si lucrurile merg bine, pana cand mana lunga a legii, printr-un reprezentant al sau ne trage pe stanga. “Hello officer!” ii zicem noi. El nu prea are replica. Saracul este paralel si incearca sa arate ca e ceva problema. Nici cu limbajul semnelor nu se prea descurca. Pana la urma ne scoate din masina si protesteaza la caracterele latine de pe numarul nostru de inmatriculare. Stiam ca in trecut lumea primea un set de numere temporare cu caractere farsi in vama dar noi am fost trimisi la drum asa cum suntem. Bag mana in torpedou si scot actele vamale serioase pe care le avem. Ii arat CPD-ul (Carnet de Passage en Douane), unde am niste stampile oficiale si niste hieroglife farsi. Ii dau sa se descurce dar nu e convins. Insistam vreo 10 minute, Luci il serveste cu o tigara si suntem trimisi pe drumul nostru. In masina ne felicitam pentru talentul cu care am mai evitat o amenda.

Avansam usor spre Caspica si gradual peisajul se schimba. Usor, usor peisajul selenar ii face loc pajistilor verzi si mai apoi paduricilor de pe marginea drumului. Aici si vedem deja primii nori. Uite ce diferenta face ploaia. Muntii prin care am trecut opresc multi nori din a ajunge pe platoul iranian, astfel facand loc pentru piatra si nisip in loc de vegetatie.

Agale ajungem in Mahmoud Abad, locul recomandat de Amir. Locul nu inspira nici o incredere. Are iz de Eforie Nord darapanat. Si ne simtim ca intr-un loc dubios, unde cine stie ce se poate intampla. Gasim pe gps o straduta care sa ne duca mai aproape de plaja sa vedem si noi marea. Intram pe unde apucam si in capat vedem niste corturi puse, dar in loc de camping ne trece un sentiment de ghetou. Parcam masina cu frica in san sa nu fie sparta si plecam spre plaja dupa ce ne-am asigurat de doua ori ca toate usile sunt inchise. Pe plaja tristete. Avem un sentiment de delasare pe accente de litoral romanesc din mijlocul anilor 90. Avansam pe o poteca intre gunoaie si ajungem unde oamenii chiar stau la plaja. Apa nu ne imbie deloc spre o baie. Ne plimbam de-a lungul plajei sa vedem daca exista vreun hotel sau terasa mai de doamne ajuta. Din pacate nu se arata nimic.

Revenim la masina si decidem sa plecam in cautarea unui loc mai retras. Avem in cap idei romantice de a pune cortul pe plaja, sa avem in apropiere un bar unde sa bem o bere fara alcool si sa ascultam muzica cum apune soarele. Avansam pe coasta si urmarim gps-ul. La un moment dat gasim un drum si il urmarim pana la mare. E un loc mai retras, departe de oras ce are chiar si o mini bodega dar gunoaiele il strica de tot. Suntem la un punct de cumpana. Mie mi se pare convenabil si nu mai am chef sa caut dar baietii sunt scarbiti total de miros. Pana sa ne decidem nu mai rezist si ma pun la masa sa termin ce a mai ramas din puiul cu orez din Carrefour. Intre timp Luci prospecteaza terenul si revine cu aceeasi concluzie. “Mai Lorand, mie mi efectiv scarba sa stau aici!”. Cu burta plina altfel ma raportez si eu la situatie. Rezervorul de rabdare se umple si dupa un suc ii dam bataie mai departe. Ajungem pe ceva drum laturalnic unde toata lumea ne saluta, incercam sa convingem niste paznici de la un ansamblu rezidential de fite sa ne lase sa campam acolo dar nu avem succes. Mai gasim o plaja retrasa dar concluzia e aceeasi. Nu putem dormi undeva unde mormanul de gunoaie e in fata cortului. Ne intoarcem in Babolsar pe inserate unde ne plimbam un pic. Ne creste moralul putin cand vedem ca in sfarsit plaja e decenta, cu un nisip mai fin si fara gunoaie puturoase.

Atragem atentia, fiind singurii turisti straini pe acolo. Ba mai mult un calaret apare langa noi. Stam la o poveste prin semne si ne ofera o tura cu calul. Suna tentant dar baietii refuza pe rand. Si eu urmez pasii lor. Ma gandesc ca pot cadea de pe cal si ar fi pacat sa imi continui excursia cu ceva rupt. Daca e sa rupem ceva, sa fie undeva mai incolo, in Kirgizstan sau Mongolia.

Ne asezam sa admiram apusul portocaliu si langa noi apar niste adolescente zambarete. Sunt genul carora nu le pasa de regulile islamice si se fataie lejer facandu-si selfie-uri. Cea blonda, sefa grupului vine la noi si ne ia cu tupeu la un selfie. Minioanele ei se uita chichotind la ce nivel de curaj a dat dovada si fata se intoarce cu poza, acest sfant graal, la prietenele ei. Distractia nu dureaza mult ca o duduie acoperita din cap pana in picoare vine si incepe sa strige la blonda. Aia mica nu se lasa si ii intoarce cateva vorbe. Se lasa cu scandal. Incepe batrana cu amenintarile si tinerele cedeaza. Dispar repede intre cladiri, sa nu vina patrula Sharia peste ele.

Facem cateva poze si ne uitam de cazare dar sub 50$ nimic. E peste buget deci ramane cortul sau boschetareala. E foarte interesant ca in Iran este permis prin lege sa pui cortul in orice parc public. Ne mai invartim pe plaja si intrebam totusi un politist daca nu cumva am putea pune un cort acolo. Acesta confirma ca nu si ne indruma catre un parc din oras. Problema cu parcul este ca ii taiat de bulevardul principal al orasului asa ca de somn nu prea poate fi vorba. Ne miram destul de tare cand ajungem acolo ca Iranienii care sunt in vacanta low cost nu sunt asa de mofturosi ca si noi. Vedem corturi ridicate si saltele intinse chiar si pe trotuar. Familiile stau in cerc pe o patura la povesti iar unii deja dorm nederanjati de trafic sau de pietonii care trec la cativa pasi de capul lor.

Nu ne convine in continuare si vedem un parc pe gps. Ne indreptam agale in directia acestuia cu telefonul in mana, poate-poate pe drum gasim un wifi neparolat. Nu avem noroc nici cu wireless-ul nici cu parcul. Acesta in realitate este o groapa acoperita de stufaris. Nici intr-un caz nu vom dormi acolo si sa fim cina tantarilor ce isi cresc familiile prin verdeata. Ne intoarcem pe plaja, unde intr-un final reusim sa gasim o bodega cu internet si coacem o solutie de avarie. Asteptam pana se face mai tarziu si asa semi-romantic ne vom pune saltelele pe plaja si vom dormi acolo ca tot e cald. Zis si facut. Ne pierdem vremea pe net citind vrute si nevrute si comunicand cu cei de acasa pe putinele cai pe care guvernul Iranian nu le-a taiat. Facem consumatie de inghetata pe zapuseala ce pare sa fie peste tot.

Pe la 10 ni se face somn si cu saltelele la subbrat ne retragem intr-un colt mai intunecat al plajei. Iau cu mine un prosop pe post de perna si eventual in caz ca se raceste. Ne intindem pe nisip si incet incet pe linistea de mormand adormim. Nu trec bine doua ore si deja mi frig. Prosopul este prea mic sa ma acopere si ma strang ca un fat ca sa pot acoperi cat mai mult. E mai ok asa si adorm inca o ora. Ma trezesc din nou tot de la frig dar de data asta constat cu stupoare ca un fel de roua de la umiditatea din aer s-a depus pe suprafata de plastic al saltelei. Si colac peste pupaza, vantul ce adie a adus un strat fin de nisip pe saltelele noastre. Orice miscare imi este penalizata cu lipirea nisipului ud pe piele. Incerc sa adorm la loc dar chiar si dupa un sfert de ora de chinuiala nu reusesc. Cu jena ca trebuie sa il trezesc, ii cer lui Liviu cheia. Spre mirarea mea, raspunde aproape instant. Aparent nu sunt singurul cu insomnii. Iau cheia si imi anunt capitularea. Invit si alti doritori la o continuare relaxanta a somnului in Loganul nostru incapator, dar baietii incearca sa reziste eroic. O iau la pas spre masina si constat ca am mers ceva. Ma plimb pe stradute, unde la un moment dat un nebun trece cu masina turata la maxim pe langa mine. Ce-o fi in capul lui facand asta la o ora asa de tarzie. Urma sa aflu in trei minute. La 200 metri de Logan, pe strazile ce inconjoara o parcare mare, tipul vine din nou din fata mea. Are de luat o curba de 90 de grade si goneste ca un nebun. Eu sunt pe trotuarul opus interiorului curbei. Nu incetineste si incepe sa alunece. Se indreapta fix catre mine si pare ca a pierdut controlul. Cu reflex de felina sar spre un boschet de pe marginea trotuarului in timp ce tipul in ultima secunda struneste masina si isi continua drumul. Il injur copios in romaneste si cu adrenalina in vene ma retrag in coconul protector al Mongolului nostru. Fix de ce nu aveam nevoie. Inainte sa ma culc la loc o injectie de adrenalina. Imi ia aproximativ un sfert de ora sa ma calmez, timp in care mai vad nebunul trecand de vreo doua ori prin zona si sunt inapoi pe taramul viselor.

Nu apuc sa dorm prea mult nici de data asta, deoarece baietii apar infranti de frigul de afara dupa aproximativ o ora. Luci injura nervos si zice ca el isi baga picioarele. Mai bine conduce acuma doua-trei ore si dupa aia se muta in spate la dormit. Ii dam drumul de acolo si o luam catre parcul national Golestan. Nu iesim bine din parcare si la o intoarcere la stanga Mongolul incepe sa ne vorbeasca urat. E un clancanit metalic ce pare sa vina de la roata fata-dreapta. Scormonim cu Luci la cunostintele mecanice ascunse undeva pe un raft prafuit al creierelor si ajungem la consensul ca trebuie sa fie de la planetara. Inca nu pare grav. La curbele normale de pe sosea nu zice nici mac. Doar cand intoarcem serios, cel putin 90 de grade face scandal. Luci isi aminteste de problemele Daciei lui taica-sau si ne afundam intr-o discutie tehnica despre cum erau masinile astea pe vremuri.

Soarele rasare incet incet si avansam pe niste drumuri goale. Peisajul este de campie si ne simtim ca in Romania anilor 90. Asfalt usor valurit pe alocuri, campii cat vezi cu ochii si multe cladiri prost intretinute. Facem pauza de cafea pe la opt pe marginea drumului si bagam niste biscuiti. Lumea incepe sa se trezeasca si intrunim consiliul de urgenta. Ce ne facem cu clancanitul asta? Luci se baga sub masina si trage concluzia. Se confirma ipoteza cu planetara. E plin cu vaselina improscata in jurul rotii, deci poate fi un singur vinovat. S-a rupt burduful si nu mai este bine unsa ceva piesa ce se roteste odata cu roata. Clar trebuie remediata problema. Scoatem gps-ul si vedem ca sunt doar doua orase mari pana in Turkmenistan si ne aflam intr-una din ele. Pana sa oprim la cafea am si vazut cateva service-uri pe marginea drumului asa ca decidem sa nu mai riscam sa se strice si mai tare planetara si sa rezolvam cat mai repede problema. In Iran chiar exista Loganuri pe drumuri, doar ca sunt comercializate sub sigla Renault si poarta numele de Tondar asa ca piesele ar trebui sa fie relativ usor de gasit, nu ca si in tarile cu stan.

Intoarcem masina si tragem la primul service ce arata decent si are si loc pentru noi. Intru, scot mainile din buzunar si incep sa ii gesticulez mecanicului in timp ce pe gura imi iese Problem! Problem! Il conduc cu privirea catre interiorul rotii fata dreapta si ii arat urmele de vaselina. Se prinde repede ce e baiul si in zece minute deja avem o planetara demontata pe masa de lucru.

Se vede mica ruptura din burduf pe langa care scapa vaselina. No fir-ar. Noi asa ceva din pacate nu am pus de rezerva desi avem atatea in portbagaj asa ca mergem in magazinu de piese din vecini. De acolo se intoarce mecanicul nostru cu un tub de vaselina si un burduf cu sigla renault pe el. Il scoate din punga omul nostru si sa vezi ca e aproape jumatate cat piesa originala. Luci sare ca ars si imi zice ca nu va functiona. Se va desprinde si ramanem iarasi in drum. Mecanicul incearca sa ne convinga prin semne ca va fi ok dar Luci e de neclintit. Trebuie sa gasim burduful potrivit. Facem semn catre motocicleta parcata langa masina noastra sa plecam in vanatoare de burduf de Logan. Insistenta lui Luci da roade si ma convinge si pe mine sa il insotesc, “ca eu stiu mai bine sa ii explic”. Nu zic nu la o tura gratis cu motorul si ii dam drumul in safari de piese auto. Magazin dupa magazin incercam sa gasim piesa dar nimic. Ajungem la cateva dezmembrari si nimic. Gasim si singurul atelier unde se reconditioneaza planetare in Gorgan si nimic. Mama ei de burduf. Ajungem la un magazin, unde tipul are doar planetara intreaga si mi-l inmana. Ma uit la el, il studiez bine si vad ca intr-adevar, modelul de planetara de aici are acel burduf mic pe care l-am avut initial. Totusi intreb de pretul planetarei care e 100$ care pare enorm in comparatie cu cei 5$ cat costa burduful simplu. Ne intoarcem si ii dau vestea proasta lui Luci, in timp ce in spate Liviu sforaia.

Mecanicul se apuca de treaba si duc munca de convingere ca sa elimin orice dubiu ce il poate avea Luci. Burduful intra, vaselina isi reia locul unde trebuie si e asigurata ca nici macar un mililitru sa nu mai poata scapa. In zece minute piesa e pe masina si suntem gata de drum. Felicitam mecanicul, facem o poza de grup cu salvatorul nostru cu rabdare de fier si iesim sa facem un test. Totul pare in regula desi clancane un pic atunci cand volanul e intors la maxim la stanga. Impacati ca nu mai curge vaselina zicem un: “Las ca merge si-asa!” si ne vedem de drum. In cel mai rau caz o sa mai avem un pic de aventura.

Kilometrii pana spre parcul Golestan se succed rapid si incet-incet peisajul trece de la campie spre unul montan. Ora pranzului ne prinde la intrarea in parc. Tragem la primul restaurant mai decent unde un tanar ne saluta. Il intrebam daca merita vizitat ceva in parc insa nu ne raspunde prea convingator. Sunt niste cascade mici si padure multa, dar asta avem si in Romania. Decidem ca nu merita asa ca dupa niste shashlik pornim din nou la drum. In parc avansam pe malurile unui rau aproape complet secat. Eu ma distrez la volan pe curbele dintre dealuri iar baietii se uita la peisaj. Ajungem intr-un loc unde apar din nou corturarii si pare sa fie ceva de interes, dar gunoaiele lasate de acestia ne resping din nou, ca si pe malul marii Caspice si continuam fara sa oprim. Iesim dintre dealuri si peisajul iarasi se transforma. Din nou nisip si piatra, dar mult mai frumos decat in zona Teheranului. Ma cuprinde un sentiment ciudat. Un fel de emotie, pe care o simti cand pasesti in necunoscut si iti place foarte mult. Pentru acest sentiment m-am pornit in aceasta calatorie si e fantastic. Ma afund in scaun si ma bucur de peisaj.

Drumul se indreapta si acul vitezometrului sta neclintit la 110. Ajungem masinile lente si astept cu nerabdare depasirea. Prind momentul la o coborare si pe linia continua trec de obstacol. Nici nu apuc sa savurez momentul ca un politist ma asteapta cu bratele deschise. Trag pe dreapta si imi pregatesc fata de turist responsabil. Luci se uita lung si cu un zambet malefic la mine. Sunt in situatia lui de acum cateva zile. Sa vedem ce se va intampla. Norocul meu este ca deodata cu mine a mai tras pe dreapta inca doi localnici, parcati in fata mea. Ei nici nu pierd timpul prea mult si deja coboara din masina cu ceva mototolit in mana. Politistul de indreapta relaxat catre geamul meu si il intampin cu binecunoscutul “Hello officer, how may I help you?”. Tipul zambeste se uita lung la noi si ne face semn sa plecam, ca are treaba cu localnicii si hartiile lor mototolite. Rasuflu usurat si o iau la drum, iar Luci spune: “Vezi ce bine e cand nu te streseaza nimeni?”. Ii multumesc si mergem mai departe. Inaintem usor si undeva in mijlocul pustietatii vedem primul biciclist de cand pornim. Conving baietii sa tragem pe dreapta si il luam pe tip la intrebari. E un Olandez ce a pornit in martie la drum si incet incet o ia spre est. Ne raspunde amabil la intrebari dar pare plictisit asa ca nu-l tinem mai mult de cinci minute si revenim la drum. Ne-a confirmat ospitalitatea iranienilor si ne-a povestit pe scurt de greutatile mersului la drum lung pe bicicleta. Era o zi cu vant din fata, marele inamic al biciclistilor si ne-a facut sa apreciem mult mai tare confortul oferit de Mongolul nostru.

Ajungem la Bojnord dupa-masa si ne straduim sa gasim un loc confortabil de dormit, dupa fiasco-ul de noaptea trecuta. Centrul orasului este frumusel si are iz de Bistrita, cu strazile umbrite de copaci insiruiti pe ambele parti. Dam o tura de oras dar hotelurile parca sunt ascunse. Scoatem artileria grea de gps-uri unde apar mai multe puncte insa doar una este chiar hotel. Avem ghinion si in noaptea aia e plina. Ne plimbam pe o strada si intrebam pe cine apucam. Politistii nu au habar cum sa ne explice dar ne sare un domn bine imbracat in ajutor. Isi aduce scuterul si ne spune sa il urmarim. Baietii sar in Logan iar eu in saua din spatele domnului. Avansam usor pe strazile umbrite, pana cand ajungem la marginea centrului. Multumim domnului, care ne lasa numarul de telefon pentru orice eventualitate. Intram in hotel si arata binisor dar receptionera ne da vestea proasta. Camera dubla costa 50 si cea tripla 70 de dolari. Mergem vis a vis unde ne apare un hotel pe gps dar este doar o carciuma. Ne intoarcem si cu ochi de pisicuta dragalasa o intreb pe receptionera daca putem sta trei in camera de doi. Nu pare sa inteleaga ce am zis si zice ok. Ne intoarcem la masina sa ne luam bagajele si cand ne intoarcem in hol se uita ciudat la noi, de parca nu intelege cum din doi ne-am transformat in trei dar noi avansam de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Nici nu apuca sa zica nimic ca am disparut si dupa trei etaje urcate suntem in camera. Arata bine si ne impartim paturile. E randul meu sa dorm pe jos asa ca intind saltelele sa imi fac patul.

Dupa dusul obligatoriu ne relaxam si verificam ce e de facut in oras. Iesim in parcul de vis a vis cu hotelul unde lumea misuna de zor. Pe aleea principala e plin de tarabe si copiii se bucura de atentia si jocurile adultilor. Mai incolo intr-un spatiu deschis e amenajat un mic parc de distractii insa este gol. Becurile colorate te ademenesc sa incerci un ringispiel sau un carusel dar aproape nimeni nu este inauntru.

Revenim la strada principala unde incerc sa negociez un malai fiert cu un batran artagos. Nu imi iese asa ca ma las pagubit de jumatate de dolar. Obositi nu suntem asa ca ii conving pe baieti sa mergem pana la casa oglinzilor, singurul punct de interes de mai doamnea ajuta din Bojnord. Ii la doi kilometri inspre centrul orasului asa ca il luam usor la pas. Dupa 20 de minute inca suntem pe drum si mai avem de mers. Nici nu este foarte placuta plimbarea deoarece traficul ridica mult praf in aer si parca te inneci. Intr-un final ajungem, casa arata frumos de afara insa deja este inchisa. Ne multumim sa il pozam cu telefonul de afara si refacem drumul prafuit pana la hotel. Ne punem la somn ca maine ne asteapta Turkmenistanul, aceasta Koree de Nord a asiei centrale. De-abia asteptam.

Ne trezim devreme si cu emotii ne pornim la drum. Conducem frumos dupa pataniile cu radarele si oricum nu ne grabim. Dupa 40 de kilometri rabdarea ne este rasplatita cand vedem un localnic grabit tras pe dreapta, dupa ce ne depasise in urma cu cinci minute. Trecem si de ultimul oras unde alimentam si emotiile cresc.

La un moment dat drumul se bifurca si o luam in stanga catre Ashgabat. Peisajul este spectaculos. Drumul serpuieste si Luci se bucura de fiecare moment la volan. Suntem inconjurati de pereti stancosi si peisajul selenar este preasarat cu cate un smoc de iarba. Pentru asta am venit!

Parcurgem rapid portiunea pana in vama Iraniana si ajungem la trecere. La o prima cladire iese un batranel voios si durduliu sa ne verifice actele si ne trimite mai departe in vama. Urcam un deal si pe platoul din varf se desfasoara un complex semi-modern de cladiri. Suntem un pic confuzi. Parcam in poarta ca de obicei insa iese un vames din cladire, ne trimite cu masina in parcare si ma roaga sa il urmez. Ma duc intr-un birou unde un gagiu relaxat imi stampileaza hartiile masinii. Punem de un control vamal superficial al masinii si mut Mongolul de partea cealalta a barierei de unde revin la controlul de pasapoarte. Avem prioritate de turist in fata bijnitarilor care imping caruturi pline cu niste cutii stivuite aproape pana in tavan. Vizele par ok si pasapoartele poposesc intr-o ghereta la iesirea spre Turkmenistan, insa apare un batran ce pare versat cu un turn de pasapoarte Iraniene in mana. Ajung si ele in ghereta langa ale noastre. Vamesul striga lumea rand pe rand, dupa care fiecare bijnitar se retrage intr-o camera separata pentru discutii suplimentare. Poate au si ei niste hartii mototolite de care vor sa scape.

Intre timp un domn binevoitor vine sa ne intrebe ce-i cu noi acolo. Ii prezentam planul cel mare si raspunde laudativ. Ne povesteste despre afacerile si banii pe care ii face din comertul cu Turkmenii si despre locurile in care a calatorit. Ne da un pont despre un hotel ieftin si bun unde sta mereu iar eu scot telefonul si fac o poza rapida cartii de vizita. Mi se aude numele si imi reiau in primire pasaportul. Ii las pe baieti in urma si o iau catre pamant Turkmen, poate asa mai castigam putin timp.

Trag Loganul mai aproape si Turkmenistanul e in fata noastra. Sar din masina bucuros, ca sa dau de un prim vames suparat pe viata. Un tip asudat undeva pe la 45 de ani ma priveste cu un zambet superior cu trei dinti de aur. Se uite la acte si pune intrebari in rusa. Scot si eu de singura faza aplicabila, furata de pe blogul lui Mihai Barbu, motociclistul nostru calator: “Ne ponemayu!”. Ii dau sah mat cu fraza asta si nu stie ce sa se faca cu mine. Incepe sa se enerveze si pana la urma ma prind ce vrea. Ii arat numarul de inmatriculare, marca si modelul masinii si numarul de persoane din masina. El sarguincios noteaza asta in baza lor de date, caietul studentesc. Incerc sa ii explic ca ceilalti doi vin si ei imediat ce isi primesc pasaportul de la Iranieni. Mai freaca pasaportul un pic si incearca un contraatac. Rezervare? La care eu “Ce rezervare?!” “Pai hotel mai fecior!” Primesc sahul dar nu este mat. Misc piesa si scot telefonul din buzunar. Dau la poza facuta cartii de vizita din mana domnului Iranian si i-l var sub nas. Aproba cuminte si se admite infrant de ingeniozitatea romaneasca. Primesc pasaportul si telefonul inapoi si face un semn scarbit din incheietura sa ii dau bataie. Iau Mongolul de manuta si voios intru in Turkmenistan.

Deja vad masini colorate cu numere de Anglia trase in parcarea vamii. Sunt masini de Mongol Rally placate cu actibilde si scris pe toate partile. Ma apropi si inspectez trasurile. Cel mai mult ma distreaza Nissanul Micra, masina de oras care are admisie snorkel trasa in afara masinii ca la cele pregatite off road. Cineva e pregatit de aventura serioasa. Eu cand am povestit cu echipa de raliuri din Cluj mi-au zis doar sa astup admisia de aer cu ceva cat trec apa adanca si aia e. Oricum, daca ajunge apa acolo, o sa am probleme mult mai mari decat filtrul de aer. Intru in cladire si vad fetele de straini in sala de asteptare. Il iau pe unul rapid la interogatoriu si imi explica mersul lucrurilor. Plata de ceva taxa, mers la ghiseu si rezolvat acte la masina. Il intreb ca el ce mai sta aici? Pai, au ceva probleme cu viza de Uzbekistan si nu vor Turkmenii sa ii lase sa intre in tara asa ca nu au decat sa astepte. Il las si functionez la eficienta maxima. Platesc la o domnisoara tanara taxele de pasaport pentru trei persoane si ies din cladire sa vad ca baietii gesticuleaza violent la ghiseul cu omul artagos. Zbor instant acolo si ii salvez, spunandu-i omului ca sunt ai mei astia doi. Bun, se clarifica situatia modului lor de transport si sunt trecuti si ei in baza de date.

Revenim in cladire si ne punem la randul de la pasapoarte, unde nu e nimeni, nici macar om la ghiseu. Ochii ne fug catre banca din cladire si acolo vedem doi tipi obositi, cei cu probleme cu viza. Incepem sa conversam dar apare om la ghiseul de pasapoarte. Ma pun repede la rand si treaba merge ca pe roate. Omul imi freaca pasaportul, introduce ceva in calculator si se uita la mine zambitor. “Aaaaa! Romaniaaaa!”. Nepotul sau este la studii la Pitesti si a auzit de noi. Imi spune ca este un loc fain si se cauta in telefon de poze primite de la nepot. Nu gaseste dar il asigur ca stiu despre ce vorbeste. Cunosc zona. Imi strange mana si sunt rezolvat. Ramane doar sa facem actele Mongolului. Ma mai opresc la baieti care discuta cu englezii. Prind firimituri din dicutie. Deoarece nu au viza de Uzbekistan vor fi obligati sa o ia pe ceva drum dubios spre Kazahstan direct si probabil ca ii vor lasa sa intre daca stau suficient de mult pe capul lor. Nu mai stau deoarece am hartii de stampilat.

Incepe cursa de obstacole printre birourile vamale si nu e una ci vreo cinci. Ma indruma niste baieti plictisiti spre o poarta in fundul curtii ascuns dupa o cladire. Acolo ma primeste un domn voios care se bucura ca vede un roman. Rabdator ma noteaza pe caiet si scoate o foaie. Pe ea gasesc harta Turkmenistanului cu drumurile principale trasate. Ma intreaba pe unde intram si iesim si marcheaza cu pixul pe el cel mai scurt drum posibil. Un pic imi fac griji, deoarece drumul catre Portile Iadului nu este trecut cu pixul si am auzit tot felul de povesti cu regulile turkmene, dar le las pentru mai tarziu. Ma gandesc ca putem fenta cumva. Asa e cand ai doar viza de tranzit. Aici las vreo zece dolari. Iau pe rand si restul camarutelor unde parca se face acelasi lucru. Se verifica un act de la biroul anterior se aplica o stampila si platesc o suma de bani. Incet, incet urc la suma de 120 de dolari. Din asta cea mai interesanta este taxa de folosit benzinariile turkmene, cum la ei benzina este subventionata de stat, doar nu crezi ca vii tu capitalist nesimtit si profiti de ea ca si in Iran, la un leu litrul. Nu, nu, aici lasi in vama suta de parai si numai dupa aia ai liber la pompa. La pretul asta tot mi se pare mai echitabil decat pretul in Romania si aveam sa le multumim Turkmenilor, ca am dus si in Uzbekistan benzina de-a lor. Controlul vamal este facut de niste copii care nu par de nici 18 ani si sunt gata. Am toate actele in borseta si trag voios in parcare unde baietii deja parlamenteaza cu englezii vazuti mai devreme. Cunosc si tipul cu snorkel pe Nissan Micra. E un gagiu parca scos din Mad Max cu ochelari cu rama rotunda, marginita cu piele sa nu-l incomodeze soarele si praful, esarfa la gat si cioc nearanjat de ceva vreme. Din primele fraze iti dai seama ca este un om extrem de tehnic aproape ca la modul deranjant. Ne recita toate substantele din medicamentele ce le are la el si sunt interzise in Turkmenistan, se lauda cum si-a hidroizolat singur compartimentul motorului si ne invita sa aruncam o privire in portbagaj unde are doua jenti echipate cu cauciucuri de raliuri. “Astea sunt special pentru Tajikistan!” spune plin de el. Noi avem niste cauciucuri de iarna si mult spirit de aventura. Cred ca e suficient. Nici de cinci minute nu il cunosc si parca vreau sa taca, la fel ca majoritatea calatorilor din parcare. Elegant mutam conversatia care pana atunci il avea pe el in centru spre cunostintele lui despre locurile unde urmeaza sa pasim. Ne povesteste despre doua locuri foarte interesante: un lac termal subteran cu apa sulfuroasa aici in Turkmenistan si faptul ca din Tadjikistan se poate trece in Afganistan in fiecare sambata la targurile ce se organizeaza saptamanal intre oamenii locului. Fara vize, doar lasi pasaportul la soldatul de la capatul podului.
Ne salutam si ne vedem de drum.

Predau microfonul lui Liviu care ne povesteste cum a fost Turkmenistanul aici.

The post Iranul de nord si dezamagitoarea Mare Caspica appeared first on Masters Of Adventure.

Este incercuit cu un sens giratoriu enorm iar noi am parcat ilegal cat sa apucam sa il vizitam rapid. Pe un soare arzator am traversat alergand printre masinile ce treceau in viteza si eram la baza monumentului. Din pacate in muzeul de sub el nu am putut intra, cum se desfasurau munci serioase de renovare dar am dat o tura prin parcul de langa monument sa tragem niste cadre rapide. In nici zece minute eram inapoi la Amir, care in stilul caracteristic deja vorbea zambind cu niste taximetristi din zona. Inca doua, trei poze de grup si eram gata de drum.

Urmatoarea destinatie, turnul Milad. Ne facem loc pe autostrazile ce impanzesc orasul in timp ce filozofam in masina despre prostitutia dintr-o tara islamica. Aflam ca exista prostitutie si culmea, de obicei cei care se ocupa cu eradicarea acesteia, sunt cei mai fideli clienti. Deasemenea, daca un client vrea sa scape gratis dupa un numar, adesea se ajunge la santaj ca va fi denuntata autoritatilor. Ajungem la turn si facem un tur al sau. Are iz de mall romanesc, cu foodcourt si multe magazinase de suveniruri, singura chestie mai iesita din comun fiind niste femei care fac manual un covor persan imens.

Decidem sa nu urcam in turn, cum Teheran e inconjurata de munti si Muntele Tochal era urmatoarea noastra destinatie, de unde privelistea urma sa fie mult mai faina. Revenim pe autostrazi si mai apoi coboram intr-un cartier de bogatasi prin care ne invartim sa gasim un supermarket pentru a satisface pofta de tigari al lui Luci. Intram intr-un magazin high end care arata ca si cele din Germania. Preturile sunt pe masura iar marfa este cea cu care am fost obisnuit cand am locuit la Berlin. Iata ca la atatia kilometri departare, cei care isi permit, pot consuma aceleasi delicatese ca si neamtul din Munchen.

Ajungem la parcarea de la baza muntelui si dupa ce ne tragem sufletul cu niste fistic Iranian, o luam catre statia de telescaun.

Amir ne povesteste ca iarna acolo este zapada serioasa si se schiaza. Ti destul de greu sa crezi asta la temperatura de 32 de grade de afara. Ne plimbam agale pe curbele asfaltate in timp ce studiem oamenii care trec pe langa noi. Cupluri, familii, batrani isi fac plimbarea de seara pe coasta muntelui prafuit. Observam ca suntem singurii turisti care se plimba acolo. Asta bineinteles atrage priviri. Pe ascuns lumea se mai uita la strainii care s-au ratacit in marele Teheran, mai ales doua tipe care urca dealul in acelasi ritm cu noi. Odata ajunsi la baza telescaunului ne oprim sa gustam un sandwich, specialitate locala si ne punem la o masa de la care admiram privelistea. Sub noi se intinde Teheranul cat vezi cu ochii. Pana si turnul Milad, care este a sasea ca si marime in lume pare mic.

Amir dispare cateva minute si ghici ce, se intoarce cu tipele care ne urmareau la urcare. Una este profesoara de engleza si cealalta lucratoare sociala. Se aseaza parca un pic speriate la masa, de parca nu si-ar dori sa fie vazute luand contact cu strainii, dar curiozitatea si Hamt Reza le propulseaza inainte. Ne distram bine cand, foarte tacticos, isi trag scaunele spre coltul mesei, putin indepartati de noi.

Le asiguram ca desi venim din Transilvania, nu le vom musca precum Dracula intentiona cu tinerele din satele vecine. Si iarasi surpriza, nu au auzit de Dracula. Fir-ar! Liviu le explica cu rabdare si ele raspund cu un Oooooo! Aaaaaa! Povestim despre viata din Iran dar fetele sunt destul de crispate in continuare si ne raspund destul de simplu, fara culoare. Visul lor este sa calatoreasca in afara granitelor atat reale cat si cele ideologice, insa nu suntem convinsi daca au deschiderea pentru asta. In tot acest timp Amir ne face cateva poze, insa se feresc sa apara in ele. Parca asteapta sa sune clopotelul care sa le salveze ca pe un boxer care ia bataie de la un adeversar. Ne ridicam de la masa si chinul se termina.

Coboram muntele si lui Amir ii mai vine o idee de ce specialitate sa incercam. Gaseste la una din cafenelele de pe marginea drumului o bautura specifica Iranului cu multe seminte mici in ea, care plutesc ca niste mormoloci. Merge la tipul de la bar si ii spune povestea noastra si omul este din nou un Iranian ospitalier. Platim doua sucuri si primim patru. In timp ce stam pe strada si bem, un tanar localnic vine si ne saluta. Ne intreaba de unde suntem si raspunsul vine prompt: Romania. “Aaaa, Romaniaaaaa!!! Am multa muzica romaneasca pe telefon!”. Isi scoate Iphone-ul si intra in album sa ne arate discografia completa de la Inna pe care o asculta cu mare placere. Aparent Inna este foarte apreciata si faimoasa in Iran. Nici nu ma mir, din moment ce se remarca mai mult prin formele ei si vestimentatia sumara decat talent muzical. Probabil ca multi tineri Iranieni au visat la ea. Tipul insista sa ne explice cat este el de deschis la schimburi culturale si cat de mult apreciaza ca am venit sa vizitam Iranul. A tot repetat chestia asta pana i-am urat drum bun si dupa vreo zece strangeri de mana ne-a si lasat sa plecam.

Pe traficul haotic de seara ne-am indreptat acasa. Amir trebuia sa se intoarca la ai lui, deoarece mamei sale i se facuse deja dor de el, asta insemnand ca noi ramaneam singuri la apartament. Liviu s-a retras sa doarma iar eu cu Luci am decis sa iesim in cartier sa exploram imprejurimile. Desi era doar ora 10 intr-o seara calduroasa de vara, nu era nici o miscare pe strazi. Aproape totul era inchis sau in curs de inchidere, noi ramanand fara nici o aventura pe care sa o putem povesti nepotilor. Asa ca si noi am parcat de noapte, ca aveam somn de recuperat.

Ziua urmatoare a continuat tot pe mainile lui Amir. Agale ne-am indreptat catre strada Valiasr, cea mai lunga strada din orientul mijlociu, recunoscuta deasemenea pentru copacii frumosi care fac o plimbare pe ea atat de agreabila cat si pentru magazinele care se insiruie una dupa alta. Cu greu am gasit un loc de parcare si ne-am indreptat catre muzeul cinematografiei ce se afla intr-un palat superb din gradinile Ferdows. Am admirat complexul in timp ce niste tipe ne admirau pe noi. Amir nu a pierdut nici o secunda si le-a abordat. Nu vorbeau engleza dar erau mult mai relaxate ca si fetele de pe munte. Erau mai mult decat bucuroase sa sa ne pozam asa ca am imortalizat momentul intr-o poza stil liceeni in parc.

De aici ne-am plimbat pe Valiasr un pic, Amir a rezolvat o degustare de bunatati ca de obicei si ne-am indreptat catre palatul Mellat, fosta resedinta a Sahului Iranului.

Iarasi parcam pe unde apucam si luam un taxi pana la intrarea care este undeva dupa colt. Acolo este destul de confuza treaba. La ghiseu este un meniu intreg de preturi care difera in functie de turist/localnic si muzeele din complex pe care vrei sa le vezi. Ne alegem din meniu resedinta sahului cu garnitura de Muzeul Masinilor Regale. Toata portia asta iese pe la 14$. Intram in Casa Alba si ne primeste o ghida, care ne ofera un tur gratuit, pentru ca suntem straini. Camerele decorate cu artefacte incredibile se succed una dupa alta. Esti uimit de atentia de detaliu si voluptatea in care traia sahul. Deasemenea, aici gasim una dintre cele mai mari covoare persane din Iran. Nu-mi da pace ideea ca atunci cand traiesti in asemenea conditii, e greu sa simti si sa crezi prin ce trece omul de rand. Mai departe am continuat catre colectia de masini care intre noi fie vorba nu era asa mare si cu atat mai putin impresionanta. O masina de lux, una de demnitari, vreo doua mai sport si ceva pentru distractie pe nisip. In zece minute am si terminat.

De aici ne-am indreptat catre piata Tajrish unde se gaseste bazarul cu acelasi nume si moscheea Emamzadeh Saleh unde se gasesc ramasitele fiului unuia dintre imami. Cum intram in moschee iarasi ne loveste mirosul de picioare si parca suntem in Sultan Ahmet din nou. Insa ce este diferit aicea sunt decoratiunile interioare. Peretii sunt acoperiti cu sute de mii de bucati mici de oglinda care fac locul sa para fantastic. Lumina se refracta in toate partile ca si intr-un caleidoscop si culorile se joaca in jurul tau ca intr-un dans nebun.

Iesim si urmeaza bazarul. Bem niste suc de fructe proaspete, Luci intra in modul suporter si se apuca de cautat fular cu o echipa de fotbal iar pe Liviu il cuprinde febra cadourilor si ajungem din nou intr-un magazin cu esarfe. Liviu se usureaza de 10$ si primeste in schimb o esarfa dintr-un material extrem de fin de mai-mai si eu scot suma ceruta. Insa imi stapanesc impulsul de a cumpara ca si un mare maestru zen si ma duc mai departe nepasator. Luci afla dezamagit ca acolo nu se gasesc fulare, iar pentru asta trebuie sa mergem 25 de kilometri pana in bazarul vechi. Il refuzam si il ademenim cu un shashlik si nu unul oarecare. Amir ne duce la cel mai bun loc din zona si ca de obicei ne negociaza o oferta de ospitalitate pentru toti. Patru shashlikuri la pret de doua, pentru ca baietii au mult pana in Mongolia. Si mama ce bune sunt shashlikurile. Mancam cu pofta si nu lasam aproape nimic. Carnea ti se topeste in gura. Amir ne spune ca este cel mai bun din oras si vine destul de des cu prietenii aici. Ii multumim si revenim la el la apartament. Vrem sa ne spalam hainele deoarece stam cam prost cu rezerva de lucruri curate. Amir ne gaseste in apropiere o spalatorie profesionala unde ne lasam hainele dar si o poala de bani, asta chiar si dupa negociere. Pe Liviu il apuca mersul la toaleta si nu mai poate astepta. In regim de urgenta gaseste Amir un proprietar de magazin din zona care ne ajuta si il trimite pe Liviu undeva la subsol. Se intoarce iar noi zambind malefic il intrebam: “No, Liviu, a fost hartie igienica?”, la care Liviu cu o fata serioasa: “Normal ca nu a fost. Am folosit metoda traditionala. Nu vi se pare mai igienic asa? Cu hartia nu poti curata la fel de bine ca si cu apa iar cand ai terminat te speli pe mana exact ca dupa dus”. Trebuie sa recunosc ca pare sa aiba dreptate, dar de mistourile lui Luci tot nu scapa. Trebuie sa ne gandim daca mai dam mana cu Liviu in zilele ce urmeaza, dar practic vorbind, face sens treaba.

Ne mai plimbam pe la cofetariile din zona, cum urmeaza sa mergem sa vizitam parintii lui si nu putem sa aparem cu mana goala. Cumparam tot felul de bunatati si revenim la Mongolul nostru ce e manat de Amir prin traficul de seara pana parintii lui. Deja cand intram pe holul blocului de apartamente se simte opulenta. Peretii sunt placati cu marmura de o calitate si stralucire iesita din comun si totul este asezat la poloboc. Luam liftul pana la etajul patru iar acolo, o usa maro inchis din lemn masiv se deschide si de dupa ea apare mama lui Amir. Ne pofteste sa intram in casa cu un zambet larg pe buze. Inauntru gasim o imbinare de traditional cu modern si dovada ca suntem la cineva din patura de sus a societatii. Ne descaltam pe holul scurt si in fata noastra se deschide un living contopit cu o bucatarie imensa. Bucataria este ultra moderna cu mobila si echipament ultimul racnet iar in dreapta un living cu nelipsitul covor persan pufos ce acopera aproape toata incaperea, mobila de sufragerie de lemn masiv si de cea mai buna calitate si un televizor lcd cat jumatate de masa de ping pong. Pe acesta merge un canal de muzica pe care fetele danseaza in bikini pe o plaja. Parca ne simtim ciudat pentru cateva momente dar cei din jur ne molipsesc cu atitudinea lor relaxata, in frunte cu Amir. El este atat gazda cat si translator cum este singurul din familie fluent in engleza. Ne face cunostinta cu tatal lui, un om serios pe la 55-60 de ani, cu parul cret si mustata stufoasa. Pare genul de om foarte muncitor pe care il si duce mintea. Ne studiaza fara sa spuna prea multe. Apar si cele doua surori, despre care ne-a povestit pe scurt cat am stat la povesti la el la apartament. Fetele ies in haine de casa, mulate pe corp si spre surprinderea noastra foarte aranjate. Amandoua sunt vopsite blonde, ceea ce este foarte popular in Iran, machiate si au manichiura si pedichiura impecabila. Par fericite sa ne vada si dupa cat de mult se pare ca s-au pregatit, usor emotionate. Mama lui Amir pare genul de femeie infipta, stapana pe tot ceea ce inseamna gospodarie si familie. Din doua miscari apar in fata noastra niste farfurii si un platou cu fructe proaspete si suntem asezati in jurul masutei de cafea sa povestim.

Amir face deschiderea, pe un ton mai negativ, spunandu-i parintilor despre faptul ca lumea isi facea griji ca venim sa vizitam Iranul si cine stie daca vom fi rapiti. Parintii dau dezaprobator din cap si mama scoate sunetele de tsk-tsk-tsk-tsk. Incepe schimbul cultural si dam raspunsul la orice intrebare vine in directia noastra. Mama este prima la chestionat si de cate ori primeste un raspuns, da dezaprobator din cap si scoate sunetele, la fel, de dezaprobare. Suntem intrebati pe rand daca suntem casatoriti, care este parearea in occident depre Iran, cum functioneaza media la noi, de ce se doreste propagarea acestei imagini. Continuam pe un ton mai optimist intreband despre fetele in bikini de pe televizor. Amir raspunde zambitor ca intr-adevar sunt niste posturi interzise in Iran iar cantaretii sunt Iranieni stabiliti in Statele Unite ale Americii de ceva vreme, dar ei si-au cumparat antena parabolica si au un abonament special, care le permite sa vada cam orice isi doresc. Aflam si de covorul persan de pe jos ca este unul destul de special si costa undeva in jur de zece mii de dolari. Mai povestim despre cum si-a cladit cariera tatal lui Amir, cum se fac banii din afaceri in Iran, despre surorile lui, ce este de vazut in Iran si multe altele. Amir ne arata camera in care a crescut si terminam seara excelenta cu o poza de grup.

Ne luam la revedere si ne intoarcem la apartamentul de burlac al lui Amir. Pe drum il intreb de ceva ce mi s-a parut interesant. La ei acasa, cum totul era super modern, am fost surprins ca la toaleta am gasit clasica gaura in podea. Amir imi raspunde cu o fata ultra serioasa ca asa este normal. Urmatoarea mea nelamurire este daca in cazul asta si faci pipi din picioare, deoarece asa tinzi sa stropesti totul in jur. Raspunsul este ca nu, inveti de mic sa il faci din ghemuit. E destul de rezonabil, ca doar si in Romania am auzit fete reprosand ca noi baietii cam murdarim baia facand acest lucru in modul traditional. Te pune pe ganduri aceste lucruri si anume ca unele obiceiuri sunt mai practice in alte locuri ca si minunata si evoluata noastra Europa, chiar daca lumea tinde sa faca misto de tine daca le aplici, cum ar fi in cazul acesta ca nu esti un barbat adevarat daca faci pipi asezat.

Revenim la apartament pentru ultima noastra seara din Teheran. Ne afundam din nou in povesti pe canapelele din sufragerie. Ne minunam toti trei cum de Amir a fost asa o gazda minunata. Un om ocupat sa isi rupa trei zile din programul lui pentru niste necunoscuti si sa ii trateze ca pe niste prieteni de o viata. Omul se deschide si ne explica cum a ajuns la a trata lumea altfel. In tinerete era si el mai teribilist si plin de el. Venea dintr-o familie instarita, totul i se permitea si cerul era limita. Avea bani, umbla la petreceri, iesea cu prietenii si totul parea sa mearga perfect. Intr-o noapte isi conducea BMW-ul prin oras si intr-o intersectie unde nu a acordat prioritate a acrosat o masina. El nu a patit nimic insa masina pe care a lovit-o avea in ea un cuplu iar femeia era gravida. S-a speriat foarte tare ca viitoarea mama a patit ceva si consecintele pentru el ar fi urmat sa fie drastice. Avea nevoie de cineva sa vina sa il ajute iar dintre toti prietenii zambareti la petreceri nici unul nu era de gasit sau efectiv l-au lasat de izbeliste sa se descurce singur. Doar unul singur a aparut, l-a ajutat si l-a sustinut in acele momente grele. A fost un moment de cotitura in care si-a dat seama ca era pe o cale gresita si facea multe lucruri care in loc sa il faca mai bun, il trageau in jos. Si-a dat seama cat de prost este anturajul in care se invarte si cat de rari is prietenii adevarati. A fost o lectie importanta despre cat de esentiala este bunatatea in viata noastra si de atunci incerca sa aplice asta pe cat posibil si prin extensie, incerca sa ne ajute si pe noi. Este o intamplare ce te pune pe ganduri. Poti sa iti pui si tu oricand intrebarile astea. Ma aflu intr-un anturaj bun? Ma ajuta sa devin mai bun sau mai rau? Ne ocupam timpul cu lucruri care merita? Gandindu-ma in retrospectiva la aceste intrebari deja simteam ca am avut momente in viata in care nu faceam alegerile cele mai bune si acuma era un moment bun sa le analizez si sa invat ceva mai mult din ele decat puteam atuncea.
Seara continua pana adanc in noapte cu tot felul de discutii care mai de care filosofice. Noi ne facem planul de bataie pe ziua urmatoare, cand decidem ca o luam catre marea Caspica, pentru o prima baie in excursia asta.

Citeste continuarea aici.

The post Teheran, ca la mama acasa appeared first on Masters Of Adventure.

Oprim dupa cateva sute de metri sa luam o cartela. Pana ce Liviu completeaza formalitatile eu cu Luci ne racorim. Un suc un dolar, o inghetata un dolar, un pachet de tigari, ati gicit, tot un dolar. Cand revine, Liviu rade. Aparent ca sa i se dea o cartela, a trebuit sa dea el mai intai o amprenta. Tipul de la tejghea a scos lejer niste tus si l-a introdus pe Liviu in baza de date.

Eram in drum spre Tabriz si ne simteam bine. Traficul curgea usor si ritmat si tot felul de mici detalii apareau. Prima chestie ce ne-a surprins au fost limitele de viteza, care nu erau rotunde. Un 82, un 95, zici ca un lucratori de la drumuri a introdus mana in sacul cu numere norocoase si a scos ce i-a dat sansa.

Drumul catre Tabriz continua sinuos printre dealuri prafuite si orasele razlete. Pe centura orasului Mongolul ne face cu ochii din bord, sugerand ca mai avem putina benzina. Asa sa fie. Intram pe un drum laturalnic si oprim la o benzinarie destul de mare. Era un pic ciudat deoarece nu intelegeam la ce pompa sa tragem, si sa si nimerim cifra octanica. Ne-am invartit un pic confuzi pana m-am dat jos din masina si am intrebat un sofer localnic ce conducea un Logan ca si al nostru, branduit ca si Renault Tondar acolo. Tragem la pompa de 92 si baiatul baga teava in masina. Cand vede ca suntem straini se bucura foarte tare si isi cheama colegii sa se traga in poze cu noi. Repede se formeaza un meleu in jurul nostru si ajungem sa facem poza noi trei cu opt angajati ai benzinariei. Scoatem bani sa platim plinul si constatam ca este cea mai ieftina benzina pe care am cumparat-o vreodata. Era undeva pe la 8000 de Riali un litru ce este aproximativ un leu. Asa sa tot calatoresti cu masina.

De aici intram pe autostrada catre Teheran. Iranul se desfasoara pe un platou asa ca oriunde esti te aflii la peste 1000 metri. Peisajul este selenar si culorile muntilor sunt diferiti fata de orice am vazut de pana acum. Drumul este bun dar masina incarcata trage greu. Punctele de plata se succed iar la una dintre ele omul de la ghiseu ne intreaba: “Where are you from?” la care noi voiosi: “Romania!” “Ooooo, Romaniaaaaa! No money for you!”. Deja experimentam ospitalitatea Iraniana despre care am citit inainte sa ne pornim la drum.

Drumul liber ne da aripi. Trece Luci la volan si se dezlantuie. Ritmul este bun si acul arata 140 aproape constant. Trage de Logan si zburam. La un moment dat vad un flash de la cineva cine vine din fata, ii zic lui Luci insa nu schimba mai nimic la stilul de condus. Apare un deal, Luci ii da a 4-a, masina zvacneste, motorul rage si urcam convinsi cu 140 la ora… iar eu inghit in sec. Ajungem in varful dealului si ne luam avant in vale. Nu dureaza mult ca suntem trasi pe dreapta de niste politisti Iranieni. Ridic din maini neputincios si exclam: “Ti-am zis!”. Luci se precipita si aproape ca izbucneste un nou scandal. Nu apucam sa zicem nimic ca apare politistul la geam. “Hello officer, how are you?” intreaba Luci zambaret. Tipul e confuz pentru un moment, pentru ca trebuie sa dea jos praful de pe cunostintele de engleza. “Speed, Speed!” e tot ce iese. Luci nu se lasa: “Limit 130, I was going 135!”. “No, no, limit 120. Must pay!”. Vedem ca nu se poate scapa asa ca mergem pe metoda licitatiei. Imi pregatesc borseta in brate. Prima strigare e la un dolar jumate. Ii imping bancnota lui Luci si el o da mai departe la politist. Are fata de jucator de pocher. Nu e impresionat. Dupa cateva secunde face un semn din incheietura ca nu ajunge. Introduc mana in borseta si mai extrag o bancnota ce isi croieste drum din mainile noastre in palma ofiterului. Nici acuma nu este deloc impresionat. Incepe sa se precipite si scrie pe o hartie suma de 700.000 de Riali adica aproximativ 20$. Prea mult pentru noi. Repetam miscarea, pana cand dupa a saptea oara multumit pe jumatate ne face semn ca putem pleca.

Avansam spre Teheran pe autostrada lata si fierbinte si ne succedem unul dupa altul la volan. Loganul se comporta exemplar si ne duce sigur catre destinatie. Am pus mult efort in cautarea ei, am fost cel care s-a dus sa il cumpere si l-am inmatriculat pe numele meu. Am format un fel de atasament pentru masina asta, care pana acum a fost atat de buna. Si atasamentul acesta imi crea un sentiment straniu de cate ori unul dintre baieti se punea la volanul sau. Liviu era mereu calm la volan si respecta limitele de viteza insa cand lucurile se ingreunau, ca pe un cal naravas, parca nu stia sa il struneasca. Mai musca o groapa, mai executa o depasire nesigura, mai trecea razant de cate o masina si la fiecare faza Mongolul parca necheza si iti transmitea durerea lui. Luci pe de alta parte era cel mai experimentat cu Loganuri dintre noi. Taica-sau are acelasi model si pe ea si-a dezvoltat maiestria si pasiunea de a conduce. Uneori cand ii ascultam povestile cu ce facea cu masina aia ramaneam cu gura cascata. El o strunea excelent. Urcam drumuri forestiere, pluteam pe nisip, avansam ca vantul dar foarte des se simtea lipsa de rabdare. Sub fraiele lui Mongolul era abuzat. Isi lua o schimbare brusca de viteza de totul se cutremura, rotile se loveau de pietrele si gropile de pe drum si motorul se tura spre 6000 de rotatii pe depasirile la limita. Si ce ma deranja e ca de multe ori nu era necesar.

De cate ori stateam in spate si simteam aceste mici abuzuri ma incerca o suparare greu de explicat. Si asa stateam eu intins pe bancheta in drum spre Teheran, cu soarele ce tocmai apunea lenes in spatele nostru si simt iarasi schimbarea brusca de viteza al lui Luci. Incepea sa apara acel sentiment, dar de data asta mi-am pus intrebarea: De ce simt asta? Si am luat-o logic, cum ii sta bine unui om de stiinta. Care este radacina acestei suparari? La suprafata problema era ca simteam ca baietii strica masina mea. Masina pe care eu am cumparat-o si era pe numele meu. Dar repede mi-am dat seama ca sunt niste greseli in acest rationament. In primul rand masina nu era a mea. Fiecare am contrubuit egal la costul sau asa ca nu aveam nici un drept sa imi asum proprietatea totala. O treime era a mea si la fel al lui Luci si Liviu. Daca se strica ceva, imparteam costurile tot la trei. Pe de alta parte era ciudat cat de mult am putut sa ma atasez de un obiect, eu, cel care ma consideram atat de rational. Munca si timpul pe care am investit-o in masina mi-a transformat felul in care o vedeam. Parca era o persoana, cineva care facea excursia cot la cot cu noi, un partener de nadejde si era rodul efortului meu. Si gandindu-ma la rece la asta, nu facea nici un sens. Era doar un amalgam de piese, metal, plastic, textil care deservea un scop. O unealta. Un mod de a ajunge de la A la B si inapoi, in cazul nostru Cluj Napoca si Mongolia. Se putea strica oricand, dar la fel de usor se putea repara. Nu avea sentimente si nu te surpirndea in reactii. Functiona dupa cum scria in manual. Apasai acceleratia si striga usor la tine in timp ce prindeai viteza, pedala de frana te oprea si casetofonul iti canta.

Si stand acolo, gandindu-ma la lucrurile astea s-a aprins un bec. Era totul mult mai clar. Sapasem adanc si ajunsesem la radacina. I se vedeau nervurile cum se ancorau in mintea mea. Era vorba de atasament. Acest concept la care nu m-am gandit foarte adanc prea des. Ajunsesem sa ma atasez foarte puternic de masina asta si imi cauza suferinta, o suferinta care era fara sens. Si solutia era atat de simpla: detasament de acest obiect, de problemele imaginate ce puteau aparea pe drum si acceptarea lucrurilor asa cum sunt ele. Sa accept ca baietii au un stil diferit de a conduce, sa accept ca masina se poate strica oricand si sa accept ca oricand in viata asta poate sa apara evenimente care mai de care mai ciudate, pentru care nu ai cum sa te pregatesti. Realizam ca aceste mici griji sunt stupide, strica experienta si e mult mai usor sa fii flexibil si sa cauti o solutie atunci cand apare neprevazutul in calea ta, sa o imbratisezi si sa te bucuri ca poti invata ceva din asta.

Era ciudat, cum stand pe bancheta unui Logan la mii de kilometri de casa poti avea niste revelatii care iti schimba perspectiva despre viata. Dintr-o data intelegeam cum multi oameni trec prin ceea ce am trecut eu. Omul care isi construieste o casa, isi cumpara o masina noua sau chiar si haina frumoasa poate ajunge sa se ataseze foarte puternic de ea si da nastere la comportamente ciudate. De aceea unora le pica atat de rau daca le spui ceva negativ despre subiectul atasamentelor lor si esti trecut pe lista neagra pentru multa vreme. Mi-am dat seama cat de riscant era sa ii zici cuiva cu o casa noua ca ceva nu sta bine sau ca masina proaspat cumparata nu era tocmai cea mai buna investitie si ca se putea mai bine. Mi-am dat seama ca daca o sa reusesc sa ma detasez, o sa fiu mult mai fericit si o sa fiu imun la toate chestiile astea de care dai la tot pasul. Si trebuia sa ma detasez cat mai repede de lucrurile materiale, deoarece ele erau cele mai usor de inlocuit si de multe ori valoarea pe care ti-o aduc in viata era mult mai mica decat credeai.

Asa, incepeam sa ma relaxez. Schimbarile de viteza bruste si gropile luate ma deranjau din ce in ce mai putin. Deja ne apropiam de Teheran si se simtea. Traficul usor de langa Tabriz se transformase intr-un sarpe lung format dintr-o coloana de faruri, dar nu era aglomeratia obisnuita cu care te infrunti in marile metropole Europene. Era un sarpe nebun, in care cate o piesa o lua razna si incepea sa se miste de capul ei. Mergeam si noi ca majoritatea cu 100 la ora, cand aparea cate unul din stanga sau dreapta, depasindu-ne razant, cautand o crapatura cat sa mai incape si sa mai avanseze 2-3 locuri in coada. Cand noi acceleram si depaseam soferii lenti, fara semnalizare, fara vreun semn, vira cate unul in fata noastra punandu-ne in situatia de a frana brusc. Dupa doua astfel de manevre ne-am dat seama ca masinile de aici au degeaba montate semnalizatoarele si ca cel mai bine este sa pastram distanta ca nu se stie. Era clar ca am dat de o cultura total diferita de condus si ca trebuie sa ne acomodam cumva. Mai avea rost sa semnalizam noi la randul nostru sau doar sa tragem de volan si sa vedem ce se va intampla? Daca semnalizam vom incurca lumea? Intrebari valide, avand in vedere ca pana in Teheran nu am vazut nici un accident. Insemna ca sistemul functiona fara sa creeze victime in furnicarul acesta imens.

Am intrat in Teheran si infrastructura era uimitoare. Autostrazi peste autostrazi, intersectii gigantice si foarte multe masini. Desi era in jur de noua seara, traficul se apropia de ce avem noi acasa la orele de varf. Ne-am invartit un pic pe drumurile express, confuzi de directiile date de gazada noastra de pe Couchsurfing, dar pana la urma am ajuns intr-un cartier linistit unde nebunia de pe autostrazi parea la ani lumina distranta. Aici il cunoastem pe Amir, un tip mai rotunjor, ce poarta un zambet increzator si vorbea relaxat o engleza aproape perfecta. La el urma sa stam urmatoarele trei nopti in Teheran, dupa ce a fost de acord sa ne primeasca prin intermediul comunitatii de pe couchsufring.org, unde lumea isi deschide usa si inima calatorilor din lumea intreaga.

Inca din momentul din care i-am vazut profilul de pe site al lui Amir, ne-am dat seama ca nu este Iranianul de rand. Omul este pilot de avion si zboara intre continente cu un airbus gigantic. Am facut rapid cunostinta si l-am urmarit pana la ai lui acasa sa isi lase masina. De acolo i-am inmanat fraiele Mongolului si ne-am dus la apartamentul lui de burlac. Pe drum deja simteam cat de incantat e Amir sa ne aiba ca si musafiri. De abia pornisem de cateva minute si deja venea avalansa de intrebari: “Cum de v-ati decis sa veniti pana aici cu masina? Pana unde mergeti? Cum a fost dumul? Cat a costat masina? Cat e benzina la voi?” si printre ele ii vine o idee. “Baieti, sa stiti ca pe aici in Iran o sa gasiti niste sucuri naturale foarte bune. Nu vreti sa incercat?”. “Oooo, cum sa nu? Pentru asta suntem aici, sa experimentam cat mai multe lucruri!”. Asa tragem pe dreapta vis a vis de cafeneaua unor baieti care tocmai inchideau. Amir nu a ratat nici o secunda si deja era la povesti cu baietii zambind larg. In doua minute deja ne intrebau de care suc vrem sa incercam si peste inca cinci aveam trei bauturi din partea casei. Oamenii erau foarte impresionati de povestea noastra asa ca au tinut sa ne arate cat de ospitalieri sunt.
De aici in doua minute eram la apartament. Locul tipic in care sta un burlac. Aranjat mai mult pentru practicalitatea unui tanar care se distreaza si nu are prea multe griji, decat un camin adevarat. La intrare un spatiu mare deschis impreuna cu bucataria cu niste fotolii si canapele, doua dormitoare si o baie. Lucrul ce ii trada cel mai mult viata de burlac era faputl ca in frigider avea numai sucuri, bautura si dulciuri. Ne-am asezat confortabil si Amir si-a reluat intrebarile. Se succedau la foc continuu si se simtea curiozitatea lui pentru a afla cum merg lucrurile in afara granitelor tarii. Granite care nu se rezuma doar la niste delimitari teritoriale ci si la niste granite mentale, trasate de o conducere ultra conservativa a tarii, ce au transformat Iranul intr-o republica Islamica dupa revolutia din 1979. Subiectele se succedau rapid, discutand despre femei, bani, alcool, politica, pilotaj, petreceri, divort, dracula si multe altele pe parcursul catorva ore bune. Dupa ziua lunga si trezirea de dimineata pe mine somnul m-a luat destul de repede, la un moment dat lasandu-i mai mult pe baieti sa raspunda la multele intrebari venite de la Amir. Pe la doua noaptea am decis sa ne retragem la somn. Am trecut printr-un moment ciudat, cand trebuia sa alegem impratirea oamenilor in cele doua paturi duble. Amir a intrebat relaxat: “Cine doarme cu mine?”, la care toti ezitanti am zis ca ne este tot una. Pana la urma vazand sovaiala tuturor Liviu s-a oferit sa mearga cu el in celalalt dormitor, iar Luci nu a ratat nici o secunda sa faca o gluma cu tenta homo-erotica pe seama celor doi.

Citeste continuarea aici.

The post Portile Iranului se deschid appeared first on Masters Of Adventure.