Din varful dealului ne-am facut calea prin gradinile oamenilor pana cand am ajuns la un drum laturalnic care ne-a dus cat de cat mai aproape de baloane. Acolo am urcat pe niste pietre si am stat sa pozam multitudinea de buline colorate de pe cer. Pluteau nestingherite pe cerul deja albastru de la soarele rasarit de cateva minute si se deplasau aleator intr-o miscare browniana.

Una dintre ele s-a desprins din cardul din fata noastra si agale s-a indreptat catre dealul nostru. A ajuns pana in dreapta noastra deasupra unei livezi dar de acolo nu se mai misca. Nu avea vant care sa il urneasca iar conductorul nu a mai vrut sa se ridice si sa schimbe locul de aterizare.

A fost scos din impas de unul din oamenii de la sol, care a alergat printre rasaduri si dupa o cursa de obstacole de vreo 200 de metri a prins sfoara ce atarna din cos. A tras acest cordon ombilical pana la remorca unde dupa ce l-a innodat bine, soferul a turat motorul jeep-ului si a inceput sa tracteze balonul.

Nici aici nu a mers totul conform planului cum la apropierea de drum, balonul s-a decis sa o ia catre singurul copac din zona, atingand usor crengile sub privirile disperate ale pasagerilor.

Pana la urma a fost cu happy end, cand cosul a fost asezat pe remorca si sticla de sampanie a facut poc, pentru inca un zbor reusit.

Noi am mai facut niste poze si am luat-o spre hotel. Deja la 10 era o caldura insuportabila asa ca am zis pas unei plimbari si ne-am retras la racoare ca sa mai recuperam din dormit.

Ne-am urnit doar pe la 4, cand am decis sa facem o plimbare pe “Love Valley”. Era la cateva sute de metri in afara localitatii. Am mers pe jos pana la un drum prafuit si de acolo cum deja eram obisnuiti, prin gradinile oamenilor. Eram deasupra vaii, cu o prapastie de vreo 25 de metri sub noi si incercam sa gasim un punct prin care putem cobori in stilul vazut in documentarele lui Bear Grylls.

El spunea ca mereu poti gasi un punct slab in roca si acolo ai cele mai bune sanse de a ajunge jos cu succes. Asa ca ne-am tot dus pe langa margine, pana cand nu mai prea puteam avansa. Acolo drumul se oprea dintr-o data si incepea o creasta foarte ingusta cu prapastie pe ambele parti. Am coborat pe ea si am avansat sa vad daca putem cobori undeva mai departe, in timp ce baietii ma asteptau sus. Am ajuns la capatul limbii si a trebuit sa ma multumesc doar cu privelistea. Ar fi fost prea periculos de coborat pe acolo, cum era o piatra abraziva destul de abrupta pana jos. Am urcat inapoi la baieti iar Liviu s-a decis sa coboare si el.

Dupa cateva minute se intoarce dar ceva nu era in regula. Se simtea rau si dupa cativa pasi a inceput sa vomite. Ceva nu ii picase bine la stomac asa ca am decis ca cel mai bine este sa ne intoarcem la hotel. Ce era cel mai nostim e ca in timp ce vomita GoPro-ul ii era pe cap si uitase sa il stinga asa ca avem filmata toata isprava.

Ne-am indreptat agale spre drumul national unde pe margine am vazut un camping cu priveliste faina asupra oraselului.

Am zis sa facem o pauza de bere sau suc, pana cand se innopteaza. Cum am intrat proprietarul ne-a luat in primire si ne-a facut turul de onoare al campingului. Avea multi client din toate colturile europei, in mare parte veniti cu masina. Ne-a povestit cum acela a fost pamantul pe care tatal lui planta legume sa aiba ce manca acasa si cum in timp l-a transformat in ceea ce vedeam noi acolo, dezvoltand o afacere de succes.

Nu ne-a mai ramas altceva de facut decat sa pregatim plecarea catre Iran din ziua urmatoare. Ne-am dus la singurul supermarket din centru unde am cumparat cateva gustari si apa pentru drum. Primii afara am fost eu cu Liviu. Il asteptam pe Luci pe scara iar cand a iesit, Liviu l-a intrebat pe Luci daca nu poate cara el baxul de apa, deoarece se simtea slabit dupa varsatul de pe deal. Asta l-a enervat destul de tare. Vizibil frustrat, a apucat violent folia de plastic care s-a rupt cand a tras puternic de el, imprastiind sticlele. Nu intelegea de ce trebuia el sa care baxul si de ce nu m-am oferit eu inainte. Treaba era ca pe mine nu m-a rugat Liviu inainte ca el sa iasa si din punctul meu de vedere parea suficient de in regula incat asta sa nu fie problema. Nu intelegeam de ce a fost asa o mare problema ca a fost rugat sa duca un bax de apa. Urma sa aflu ca lui Luci i se parea ca multe din lucrurile ce trebuiau facute cadeau pe umerii lui si ca eu si Liviu nu compensam suficient. A fost destul de frustrant pentru mine sa aud asta avand in vedere ca toata birocratia de dinainte de excursie eu cu Liviu l-am rezolvat, dar omul uita repede cand vrea cu orice pret sa aiba dreptate. Asa ca bosumflat Luci a carat baxul pana la hotel intr-o tensiune ce se putea taia cu cutitul. Si uite ca am avut si noi primul scandal de cand am pornit.

Nu urma sa dureze mult pana aparea urmatorul, ce e drept, mai mic decat acesta. Dupa ce spiritele s-au mai calmat ne-am regrupat in restaurantul hotelului sa mai postam pe facebook ultimele poze si sa facem jurnalul video. Aici, fara sa observ, am “acaparat” scena. Baietii se plangeau dupa ce am terminat ca aproape ca numai eu am vorbit si nu le-am dat ocazia lor sa povesteasca prea multe din fazele ce s-au intamplat in zilele trecute. Sincer, nici nu am observat. Probabil ca diareea verbala a venit in mod natural si eu ma simteam prea bine. Nu era ok sa se simta asa ceilalti asa mi-am cerut scuze si am incercat sa vin cu niste solutii pentru ca o astfel de situatie sa nu se mai repete.

Ziua urmatoare la noua deja eram in masina cu destinatia Iran. Aveam inca o zi cu cer albastru pana la orizont si mult condus. Dupa o mica ratacire pe niste drumuri montane, eram pe autostrada catre est. Estul ce era atat de necunoscut si de cate ori ma gandeam la ea aveam niste mici emotii. Turcia pe care o cunosc este foarte apropiata de stilul nostru insa in Iran ma asteptam la cu totul altceva. Conduita noastra trebuie sa fie diferita, probabil oamenii o sa fie un pic altfel si turistii sunt pasare rara. Informatia pe care o aveam era minimala. Doar niste oameni si postari pe bloguri care ma asigurau ca totul va fi ok. Infrastructura turca ne si ajuta. Mergeam constant cu acul kilometrajului aproape de 100 si simteam cum avansam.

Ne apropiam de muntii din inima platoului Anatoliei si urcam. Mongolul tragea greu si drumul era ciudat. Desi era soare afara asfaltul parea ud si multe pietricele razlete zburdau sub cauciucurile masinii. Cand ne-am oprit in varf, undeva pe la vreo 2000 de metri, am si aflat de ce. De la soare asfaltul se topise. Cum paseam pe el simteam cum sandalele mi se lipesc si mai apoi de smoala de pe talpa se lipeau pietricele.

Odata ajunsi in vale drumul si-a revenit si avansam in continuare foarte bine. In departare iarasi au aparut niste munti, care erau atat de faini incat le-am imortalizat de cateva ori.

A mai urmat o trecatoare cu asfalt topit, ca dupa coborare in primul oras sa facem pauza de masa. Singurul lucru remarcabil aici era ca preturile deja erau mult mai mici fata de Turcia turistica. Liviu zicea sarcastic: “Am iesit din Austria, aici sunt preturi de Romania!”.

Cele cateva sute de kilometri pana in Iran au fost excelente. Drumuri express impecabile si trafic bun. Cand soarele apunea deja incepeam sa depasim primele camioane cu numere nemaivazute: Iran, Turkmenistan, Uzbekistan. Usor usor intunericul a preluat tot si o jumatate de luna lumina cerul. Inca o trecatoare, o pauza de masa intr-un oras dubios si gata! Bateam la portile Iranului. Era undeva pe la miezul noptii, paznicii pareau adormiti si portile inalte cu gratii erau trase. In spatele meu parcheaza doua masini din Iran in care calatoreau niste familii. La un volan era un tip mai tanar ce ma indruma catre prima ghereta unde inman actele unei tipe care chatuia pe un smartphone cu ecran imens. De acolo mergem la controlul de pasapoarte si eu, soferul, ma despart de Liviu si Luci si ma ocup de trecerea masinii. Deja cele doua masini din Iran erau dupa poarta. Trag si eu aproape si astept pana iese un tanar plictisit ce ma pofteste impreuna cu Mongolul inauntru si cu un zambet pe fata imi spune: “Welcome to Iran!”. De aici il interceptez pe soferul tanar si ma ghideaza printre ghiseele vamale. Fac un ping pong intre doua de cateva ori. Ba pune unul o stampila, ba vine seful lui, ba trebuie ceva completat. Foarte bine, eu am rabdare. Am iesit de doua ori sa ne faca controlul vamal al masinii, dupa care am fost reunit cu baietii intr-o incapere separata. Acolo doi tipi tineri, foarte bucurosi sa vada ca straini vin sa viziteze Iranul au tinut sa ne povesteasca despre cat de buni sunt ei si imaginea din media nu este reala. L-am asigurat ca stim asta si ca ne asteptam sa fie o experienta foarte frumoasa. Insa tipul tot insista si se repeta ca o moara stricata. Dupa zece minute era deja plictisitor. Ne-a dat numarul lui de telefon si a zis ca orice problema avem il putem suna iar mai apoi ne-a luat la fiecare emailul si numarul. Cu greu am reusit sa scapam de el, insa nu am putut pleca fara sa primim niste pliante turistice si recomandari de hoteluri. Odata pe hol baietii au rasuflat usurat. Imi zic ca au trecut prin ceva asemanator cu ce stiau ei ca e un interviu securist. Eu am prins doar un pic la final dar pe ei i-au pus sa scrie pe o foaie tot felul de date personale, de la numele mamei pana la numarul de telefon si vroiau sa stie in mare detaliu ce o sa faca in Iran. Simteau ca vamesul vroia sa ii intimideze, dar nu au avut cu cine.

In terminalul vamal, pe biroul sefului vamii se aflau actele masinii. L-am intrebat pe tipul de la masa daca sunt gata si am inteles ceva de genul ca trebuie sa vina seful lui sa se uite peste ele si dupa aia putem pleca. El se pune la masa, mai povestim si asteptam. Trec minutele si noua ne este din ce in ce mai somn. La un moment dat ne plostim in scaune si aproape ca motaim. Dupa o ora Luci se ridica se duce la tip, ia hartiile masinii si intreaba daca putem pleca. Tipul zice ca da si ca credea ca vrem sa dormim acolo. Noi ne uitam contrariati unul la celalalt si nu mai intelegem nimic. Ciudata reactie la oboseala asta. Se pare ca undeva intre linii nu am inteles corect ce a zis omul. Dintr-o data suntem in picioare si o luam catre masina. Dam sa trecem pe la bariera insa suntem intors catre un tunel ce arata ca o spalatorie de camioane. Cica trebuie sa dezinfectam masina si costa trei dolari. Obositi ne scarpinam de maruntisul pe care il avem si cumva adunam suma. Perdeaua de apa incepe sa cada, noi trecem prin ea, iesim din cladire si suntem in Iran!

Oraselul din vama este pustiu. Nimeni nu este afara, doar luminitele de la semnele firmelor. Singurul hotel turistic este insa in alta localitate. Dupa jumatate de ora de condus ajungem, trezim receptionerul si contra sumei de 50$ primim o camera de doua persoane. Cadem toti lati si in cateva minute dormim.

Citeste continuarea aici.

The post Shooting de Cappadocia si fuga spre culturi noi appeared first on Masters Of Adventure.

Am tras pe dreapta intr-o parcare cu restaurant si inainte sa varsam continutul canistrelor in rezervor am luat pranzul. Aici am observat pentru prima oara ca de cand suntem in Turcia, noi nu am primit nici un bon. Oare la ei chiar nu se fiscalizeaza nimic? Pur si simplu este o chestiune culturala si nu platesc taxe afaceristii? De aici ne-am gandit la urmatoarea idee. Turcia e tara cu cea mai scumpa benzina prin care am trecut. Costa in jur de 1.8 Euro litrul, comparat cu 1.3 cat era in acel moment in Romania. Ne gandeam ca pretul este dat de faptul ca benzina este printre putinele metode prin care statul turc stie sa fiscalizeze afacerile turcesti. Pretul oricarei chestii intr-o tara este influentata de benzina, asa ca ei pe asta o taxeaza si o taxeaza puternic.Aparent 20% din banii de taxe stranse de fiscul turc sunt din vanzarea de benzina, asa ca efortul este destul de mare pentru a-l reusi sa il mute in alte sectoare. Cred ca daca ar taxa baietii din bazarele din Istanbul deja ar fi un mare pas inainte, insa asta va dura, daca nu cumva momentan este imposibil.

Dupa mancare am trecut la prima alimentare de la cansitra. Nu am mai manipulat benzina pana atunci asa ca imi era un pic frica, dat fiind temperatura de afara, care era in jur de 37 de grade. Am deschis canistra si un nor de benzina evaporata a scapat instant din ea. Totul parea sa fie in regula asa ca am bagat palnia pe gaura rezervorului si am dat bataie la turnat. E destul de greu sa tii cele 20 de kg de benzina pana ce se scurge usor. Deci e o treaba de doua persoane, cum cineva trebuie sa tina palnia. Cea pe care o aveam noi nu era foarte buna si scapa cateva picaturi pe langa la o imbinare, asa ca cine o tinea, avea sa miroasa destul de puternic a carburant. Asta indiferent de cate servetele umede foloseai. Intr-un final am reusit, dupa vreo 20 de minute de chinuiala in care Luci ne privea din umbra si ne poza.

Autostrada a continuat pana la Ankara intr-un ritm destul de lejer. Cred ca majoritatea lumii inca era in atmosfera de sarbatori si asta se simtea si pe trafic. Ne-am bucurat la finalul autostrazii pentru ca am scapat fara sa platim. Cu o zi in urma Dan ne-a zis ca sistemul de pe autostrada e automatizat si odata ce intrii in tara trebuie sa declari masina in maximum sapte zile. Cum noi stateam in jur de sase, nu ne-am mai sinchisit sa platim, cum eram destul de convinsi ca amenda nu va veni in Romania.

Drumul a continuat pe dealuri pana la parcul national Goreme. Partea asta de Turciei, cel putin pana la parc este destul de nespectaculoasa. Serpuiesti printre niste dealuri, care in mare parte sunt folosite ca si teren agricol si din cand in cand ne ieseau in cale orase mici si sate prafuite. Nu este nimic care sa te faca sa te opresti in afara de a alimenta cu benzina sau a manca ceva rapid.

Defapt nu chiar nimic… In timp ce cautam traseul catre Goreme pe gps, dupa o intoarcere la dreapta am inceput sa rad singur pe bancheta din spate. Primul satuc pe care il vad are un nume cu rezonante romanesti: Kurugol. Le-am zis baietilor si am imortalizat intrarea in sat cu o poza dupa ce sugera indicatorul.

Dupa aceasta mica distractie am continuat intre dealuri insa peisajul se schimba complet cand ajungi in Goreme. Noi am intrat in parc prin partea vestica trecand prin Uchisar. Odata ce iesi din sat incep sa apara formatiunile fantastice pentru care este atat de recunoscuta Capadoccia. Ajungi pe niste drumuri curbate la Goreme, unde isi fac veacul toti turistii care viziteaza regiunea. Aici trebuia sa stam la un hostel la marginea oraselului, in niste pesteri sapate in piatra.

Ajunsi unde trebuie, tipa care se ocupa de loc era putin agitata de la cate avea pe cap. Rabdatori ne-am asezat la o masa de pe terasa sorbind dintr-un pahar de apa si am asteptat-o sa se calmeze. Era un loc fantastic. Cum era in afara centrului oraselului era o liniste perfecta si privelistea era inspre soarele care tocmai apunea printre pietrele Capadocciei. Parea locul ideal in care sa stai si sa te relaxezi la o bere insa ne-a anuntat ca din pacate la ea este full si ca ne va ajuta sa ne gasim un alt loc. Dupa cateva telefoane a aparut un tip care ne-a dus la un loc destul de misto din apropierea centrului si la pret de hostel ne-a dat o camera de trei persoane in care sa stam trei nopti.

Dupa toate formalitatile rezolvate, am cumparat niste beri si ne-am dus la tipa ce ne-a ajutat sa stam la o poveste. Ea era o rusoaica din Siberia, din zona muntilor Altai, care a ajuns acolo dupa ce lucrase la o multinationala care avea si birouri in Istanbul. E ciudat unde te poate duce viata uneori, mai ales acum, cand granitele sunt mult mai deschise si transportul este atat de ieftin.

In noaptea aia ne-am culcat iarasi devreme pentru ca dimineata urmatoare urma sa avem primul nostru zbor cu balonul. Trezirea a fost la 4 si am mers pe jos pana la sediul firmei care organiza ascensiunea spre ceruri. Am ajuns acolo obositi printre primii, au lipit un actibild galben pe fiecare dintre noi si ne-au poftit la micul dejun. A fost printre cele mai slabe mic dejunuri pe care le-am mancat in viata mea. Niste checuri uscate, ceai facut din ceva praf si cafea instant de cea mai proasta calitate. Mi-am facut un ceai cu ochii cat cepele, am mancat o bucatica de chec si m-am pus la masa cu capul pe ea. Am incercat sa adorm dar tot apareau oameni, pana cand sala s-a umplut.

Oamenii erau impartiti in patru grupuri, in functie de culoarea bulinei de pe pieptul lor. Incet incet  grupruile plecau unul cate unul. Noi am fost ultimii. De la sediu am fost dusi la marginea orasului la un restaurant unde erau si restul grupurilor, care deja erau condusi catre baloane. Soarele deja incepea sa lumineze cerul dar inca nu iesise de dupa dealuri. Tot aici am vazut si primele baloane care deja erau umflate si stateau atintite catre cer. Odata la cateva secunde conductorul dadea cate o flama ce lumina totul in jurul lui. Nu am ratat ocazia si am facut niste poze.

Nu a durat mult deoarece frigul incepea sa imi intre in oase si incepeam sa tremur. Am pasat aparatul lui Liviu si m-am retras in restaurant. Nici asta nu a durat mult, ca tipa care trebuia sa ne fie ghid m-a si ridicat de pe divan si ne-am pornit catre balonul nostru. Am mers vreo 3 kilometri pe drumul principal dupa care am virat pe un camp. Dupa inca cateva sute de metri am ajuns la un balon gol care ne astepta pe noi.

Nu am stat mult ca am si inceput sa ne imbarcam. Cosul era mare, impartit in cinci compartimente. Unul central unde statea conductorul care manevra gazul si trapa de eliminat aerul cald din varful balonului si patru compartimente in jurul lui in care puteau sa isi faca loc lejer patru adulti. Noi am fost 12 oameni si dupa ce ne-au fost explicate niste masuri de siguranta, conductorul i-a dat gaz si usor, ca si o pana purtata de vant, ne-am ridicat de la sol. Cum era inca frigut de dimineata, flacara fierbinte a buteliei ne incalzea pe toti. Era foarte placut, deoarece cum am stat afara a intrat frigul in mine. In cateva minute eram inapoi la normal.

Ne ridicam din ce in ce mai sus si valea se deschidea din ce in ce mai mult oferindu-ne o priveliste fantastica. La asta se adauga faptul ca restul baloanelor deja erau pe cer si pluteau deasupra vaii ca niste buline colorate. Zborul cu balonul este un zbor foarte special. Pana atuncea am zburat cu avioane de toate marimile si sarisem cu parasuta, dar balonul este cu total altceva. In primele simti forta, ai adrenalina dar cu balonul totul este tranchil. Esti in cos si linistea este perturbata doar de cate un raset al unul vecin sau flacara care incalzeste violent aerul din balon. Calatoresti purtat de curentii de aer ca si un zeu care se uita de sus la muritorii de jos traind in vietile si lumea lor mica. La inceput am fost foarte incantat asa ca am pozat si filmat foarte mult ca sa imortalizez momentul ca mai incolo sa ma relaxez si sa ma bucur de priveliste. Este un mod ideal de a reflecta asupra lucrurilor. Gandul tau fuge deodata cu privelistea la tot felul de lucruri si frumusetea din jur te calmeaza si iti da o claritate maxima.

Dupa o ora si un pic eram gata de aterizare. Eram langa coasta unui deal si cum ne apropiam de sol, vantul ne-a purtat departe de drum asa ca cei de jos nu ne-au putut prinde. Nu-i nimic, apelam la planul de rezerva. Conductorul ii da gaz si ne ridicam iarasi. Dupa 10 minute de plutit vad microbuzul cu remorca aparand sub noi si incepem din nou apropierea de sol. Nici acuma nu a fost exact cum ar fi dorit conductorul dar un tip de jos inhata sfoara ce atarna din balon si ne trage la siguranta. Odata ce balonul e ancorat de remorca, suntem gata de debarcare. Jos deja domnisoara care ne era ghid a amenajat o masa de camping cu pahare de sampanie si in nici intr-un minut sticla face poc! Ciocnim si inca in zbor a fost incununat de succes in Cappadocia. Suntem incantati si dusi inapoi in orasel, unde ne ducem direct la hotel si ne culcam.

Pe cand ne trezim afara este o caldura de nesuportat. Ne bucuram de racoarea din camera noastra care este o pestera sapata in piatra. Initial planul era sa facem o plimbare pe una din multele vai din parcul Goreme insa pe temperaturi din astea era aproape imposibil. Asa ca aveam nevoie de alternative. Liviu a gasit in jur niste orase subterane care pareau destul de atractive asa ca ne punem in masina si o luam spre ele. Pe drum ne-am oprit in Nefsehir sa ne luam teapa zilnica la mancare. In prima faza am intrat la o shaormarie unde am primit un sandwich decent dar scump si mic asa ca am cautat un restaurant adevarat unde am mancat niste frigarui bune. Continuand am ajuns la Kaymakli unde era intrarea in subteran. Era asa cald afara incat numai stand si citind panoul cu istoria locului de afara simteam ca ma prajesc. Asa ca am platit repede biletul si ne-am retras la racoarea placuta a subteranului. Oraselul este destul de interesant, format din niste tunele stramte si incaperi sapate in roca. Cei ce locuiau acolo gateau inauntru, isi tineau caii si traiau cu lunile fara probleme. Te pune pe ganduri cat de rezistenti sunt oamenii in general si cat pot indura cand este necesar. Am parcurs partile deschise vizitatorilor si ne-am prostit cu aparatul foto in atmosfera placuta.

Cand am iesit soarele deja era aproape de apus asa ca am zis ca incercam sa ne plimbam pe o poteca pana se insereaza si poate chiar pe noapte cu frontalele pe cap. Am luat-o spre Valea Rosie, am parcat masina la baza, pus frontalele in buzunar si ne-am dus spre varful dealului. Trebuia sa urcam undeva pe langa un perete de stanca ce arata superb pe lumina portocalie a soarelui ce apunea.

Am gasit poteca si chiar cand se intuneca complet eram deja in varf. Luminitele din satele inconjuratoare deja erau aprinse dar sus era bezna completa. Ne-am pornit frontalele si am mers cateva sute de metri pana la un punct cu priveliste asupra intregului parc.

Am stat pana cand vantul batea deja prea tare si frigul se strecura usor in noi. Mergeam pe platoul de deasupra prapastiei, intre ochii paianjenilor mici ce reflectau lumina si cum era intuneric am ratat poteca ce cobora. Am ajuns la un alt punct panoramic de unde a trebuit sa ne intoarcem si ca niste detectivi sa cautam drumul de coborare. Luci deja se stresa, dar in cateva minute problema era rezolvata si coboram catre Mongolul nostru.

Citeste continuarea aici.

The post Zborul spre si in Cappadocia appeared first on Masters Of Adventure.

Am inceput prin traversarea obligatorie a bosforului cu feribotul. Este una dintre cele mai bune moduri de a face cunostinta cu Istanbulul, insa atentie, sunt vasele care fac tururi pentru turisti si cele care fac parte din transportul public. Eu ma refer la ultimele. Te duci la una dintre cele mai apropiate docuri, iti cumperi o fisa pentru o calatorie, treci de bariera si astepti sa te imbarci. Odata pe vas, in mod ideal te duci la partea in aer liber si te asezi pe margine si impreuna cu localnicii din jurul tau astepti sa pornesti spre partea cealalta. Privelistea este excelenta. O sa vezi din departare Turnul Galata, Moscheea Albastra, Hagia Sofia, Palatul Topkapi si alte monumente ale acestui minunat oras. Noi am luat feribotul intre Kadikoy si Eminonu.

Vremea era perfecta si dupa vreo 40 de minute eram in vechiul Constantinopol pe malul sudic al Cornului de Aur. Acesta in trecut era una dintre cele mai aglomerate porturi din lume iar bogatiile care treceau pe aici aveau o valoare greu de masurat. Pe vremuri la intrarea in estuar era un lant de pe un mal spre celalalt care oprea intrarea navelor nedorite. Noi ne-am indreptat direct catre partea cea mai agitata si anume parcul dintre Hagia Sofia si Sultan Ahmet. Pe drum am intrat intr-o agentie turistica sa vedem de rezervarea de baloane in Capadoccia si cum pretul ni s-a parut foarte decent fata de ce am vazut pe net, am platit atat zborul cat si cazarea in avans.

Hagia Sofia era locul in care Liviu vroia neaparat sa intre. Aceasta, pentru aproape o mie de ani a fost cea mai mare catedrala din lume si a avut o istorie tumultoasa. A fost catedrala ortodoxa pana in 1453, mai apoi moschee pana in 1931 iar din 1935 opereaza ca si muzeu. Eu cu Luci am mai fost in Istanbul in 2011 si stiam despre ce este vorba. Faptul ca nu mai este un lacas spiritual ni se parea ca ia foarte mult din experienta vizitarii. Cum ne apropiam, Luci a inceput sa ia la misto desfasurarea unei vizite acolo. Ba ca lipsesc multe piese de pe audioghid, ba ca este gaura in care toata lumea isi baga degetul si cel mai tare a plusat cand am ajuns la cladire si ii zice: “Liviu, vezi oamenii care ies? Uita-te la fetele lor, cat de dezamagiti sunt. Au dat 15$ sa intre si si-au luat teapa vietii lor. Vrei si tu sa fii la fel de dezamagit?”. Dar Liviu s-a tinut tare si a intrat in atractia nr. 1 de pe tripadvisor. Noi l-am lasat si am ales sa mergem vis a vis la varianta low cost, Sultan Ahmet sau altfel zis, Moscheea Albastra. Acesta inca este folosita ca si un locas de cult asa ca experienta este diferita. Problema este cum se afla intr-o zona atata de turistica, poate fi destul de aglomerata. Am stat la rand vreo 20 de minute dupa care ne-am descaltat si am intrat pe covoarele persane care acopera interiorul. Data fiind temperatura de afara si cardul de oameni de dinauntru, va puteti imagina ce era acolo. Chiar daca moscheea este un loc frumos, de aceasta data mirosul de picoare si transpiratie era pregnant. Am stat cinci minute cu Luci, am facut 2-3 poze dupa care am plecat.

Mi-a venit o alta idee mai buna. Cu nici un an in urma, eu eram in Istanbul, calare pe motocicleta si atunci m-am cazat la un hostel foarte apropiat, de unde stiam ca privelistea spre Bosfor este excelenta. In trei minute am fost acolo si il revad pe Dan, care este unul dintre proprietarii hostelului. Era cam ocupat dar mi-a zis sa revenim la o poveste ziua urmatoare. Noi ne-am savurat berea pe acoperis si cand beep-ul de la Liviu a venit, am luat-o catre parcul din fata muzeului. Acolo l-am gasit pe Liviu cu o fata posomorata si zambind usor ii zice lui Luci: “Da, a fost o teapa. Destul de dezamagitor.”. Atat i-a trebuit lui Luci si am avut subiect de mistouri pentru toata seara si nu numai.

De aici am zis sa ii duc pe baieti catre partea cealalta a orasului. Am traversat podul Galata cu destinatia strada Istiklal. Era momentul perfect al zilei pentru a fi pe acest pod. Soarele tocmai apunea si estuarul era mangaiat de o lumina aurie ce ii dadea un farmec aparte.

Am urcat panta ce duce spre turnul Galata, ne-am tras suflarea pe o banca la o bere si Liviu si-a varsat naduful pe teapa pe care si-a luat-o in urma cu vreo ora. De aici am parcurs strada Istiklal, care vibreaza a viata. Artisti de strada, protestatari, politie, oameni cautand un bar sau pur si simplu unii aflati la shopping. Cu cat te apropii mai mult de piata Taksim aglomeratia poate deveni sufocanta. Acolo te asteapta numeroase shaormarii care ofera mancare la secunda pentru petrecaretii care vin de la localurile din apropiere dar si o zona unde lumea se intalneste, sta la un ceai sau pur si simplu pune de o revolutie.

Ziua urmatoare ne-am trezit relaxati dupa vreo 11 ore de somn. Eu cu Luci am urcat la restaurantul hostelului pentru micul dejun inclus cu 5 minute inainte sa se puna mancarea la frigider. Nu mai erau multe lucruri. Ne-am multumit cu cate un ou si cateva felii de castraveti udate cu un ceai. Suficient pentru a avea ceva in stomac pana gasim un restaurant. Am si gasit unul cu autoservire, la care mancarea expusa arata bine insa am iesit scump si era destul de proasta calitativ. Deja aveam un feeling ca fiecare zi va avea o teapa cu mancarea, dupa ce ieri mancasem cel mai naspa kebab din viata la o dugheana pe partea europeana.

In ziua asta eram cu mai mult chef si am zis sa imi iau treaba de ghid mai in serios. Odata ce am trecut Bosforul am decis sa il duc pe Liviu la o moschee adevarata dupa dezastrul de ieri. Acest loc l-am gasit din greseala in urma cu un an, plimbandu-ma pe strazile de langa Marele Bazar. Moscheea se numeste Suleymaniye si se afla poarta in poarta cu Universitatea Istanbul.

Este ceva diferit fata de harababura de la locurile turistice. Desi este foarte frumoasa, de-abia vezi picior de turist si se prezinta ca un adevarat locas de cult.

Este liniste, vezi oameni care se roaga si esti rugat sa porti haine care sa respecte traditia musulmana.

Era mult mai curat decat Sultan Ahmet si lipsea mirosul de picioare, ce l-a facut mult mai agreabil. Aici Liviu a fost placut impresionat. Zicea ca asta a cautat cand a intrat in Hagia Sofia si uite, cat de ciudat ca l-am gasit la 2 kilometri distanta complet gratis si parca uitata de lume. Te face sa te gandesti aceasta patanie. In primul rand locurile cele mai faine in care te duci undeva nu sunt neaparat cele turistice, ci din contra, sunt unele pe care doar localnicii le stiu si poti ajunge acolo doar daca te indruma cineva sau ai un noroc chior, cum am avut eu in urma cu un an. Pe de alta parte, turismul in masa poate distruge un loc sau minimiza experienta, pentru ca in loc sa te relaxezi si sa te bucuri, esti inconjurat de galagie si stres. De aceea stiam ca odata ce vom trece de Turcia, acest gen de turism va fi mult mai rar intalnit.

De aici ne-am indreptat catre Marele Bazar.

Luci era foarte incantat ca va avea ocazia sa negocieze, capitol la care Liviu zicea ca are dificultati. A zis ca o sa ii arate lui cum se face, si ca o sa dea niste dume de o sa fim pe jos de ras. E si asta o arta. Un multele mele calatorii, mereu am negociat. Ai nevoie de foarte multa rabdare si uneori este ca si un dans. Noi romanii avem deja un avantaj, pentru ca majoritatea comerciantilor stiu ca nu avem atatia bani ca si vesticii asa ca pretul va fi mereu mai mic decat pentru un german sau englez. Experienta mea mi-a demonstrat ca e mereu bine sa creezi o relatie cu vanzatorul, sa oferi un sfert din pretul original si sa pleci din magazin, ca pana la urma sa fii rechemat si sa ti se ofere produsul. Dar toate astea necesita mult timp si cateodata te gandesti daca merita diferenta de trei-patru dolari efortul. In orice caz, Luci voia sa faca o demonstratie de forta si noi am fost spectatorii. Pentru el a fost important sa isi cumpere un fular cu o echipa de fotbal locala pentru colectia lui. In fiecare tara in care a calatorit, a cumparat un fular. Si showul a inceput, insa majoritatea comerciantilor tineau de pret. Prima poveste a fost ca isi cumpara pentru neveasta lui de acasa un cadou, mai apoi ii intreba despre echipele preferate, ajungand ca unul din proprietari sa fie enervat de insistenta lui.

Eu radeam cu Liviu in timp ce il filmam, cum era Luci aproape dat afara din magazin. Liviu s-a multumit cu o esarfa negociata moderat.

De aici am mers sa il vedem pe Dan. El tocmai termina niste treaba cu cativa clienti de la hostelul lui si in cinci minute era si el sus cu noi la o bere. El locuieste de vreo 12 ani la Istanbul si cunoaste foarte bine miscarile politice si sociale, mai ales cum are si o afacere acolo. Ne-a povestit despre jocurile de putere ale lui Erdogan, problema cu Kurzii si viata mai putin stralucitoare care e departe de locurile turistice din Istanbul. Doua ore au trecut pe nesimtite si noi eram bucurosi ca putem invata atata de multe despre fata nevazuta a unui loc. Cred ca si Dan s-a bucurat sa mai vorbeasca cu niste romani atat de departe de casa. Cand locuiesti intre straini, este foarte placut din cand in cand sa ii mai vezi pe compartrioti si sa mai schimbi o vorba.
Dupa lunga poveste cu Dan am luat-o catre Turnul Galata. Ajunsi pe varful dealului, la baza turnului ne punem la rand. Acolo am stat la coada in jur de o ora ca atunci cand ajungem la caserie sa vedem ca biletul pentru turisti este de 10$ iar pentru localnici 1$. Pe langa faptul ca era scump, ne-a si enervat diferenta de pret asa ca am lasat-o balta si ne-am intors la Kadikoy sa filmam jurnalul pe ziua aia. Fiind luni seara, atmosfera era destul de calma, asa ca ne-am dus la culcare devreme.

Citeste continuarea aici.

The post La masa cu turismul de masa din Istanbul appeared first on Masters Of Adventure.

E ora 6:30 dimineata, Sambata, 18 Iulie. Ceasul suna si deja emotia o simt. Este exact asa cum simteam in copilarie, cand mergea taica-meu in Baia Mare de la Sighetu Marmatiei cu treburi lunare si ma lua si pe mine cu el. Emotia incepea cu o zi inainte si asteptam cu nerabdare incursiunea in lumea nefamiliara de dupa pasul Gutin, unde totul era mai mare, mai stralucitor decat in Sighetul prafuit si uitat de lume si optiunile pareau nelimitate. Era o bucurie mare ca puteam merge acolo si totul sa fie diferit fata de rutina zilnica. Plimbarile ma duceau in alte locuri, puteam gusta o pizza sau un hamburger cum acasa rareori aveam ocazia si la final de zi sa ma aleg si cu un cadou sau niste bunatati luate de parinti. Acum insa lucrurile erau diferite. Am crescut si impreuna cu mine au crescut atat curajul cat si apetitul pentru aventura. Distanta nu mai era 60 de kilometri ce dura o ora ci 27000 de kilometri ce urmau sa ne ia 69 de zile. Urma sa traversam 17 tari cu 17 culturi diferite si o sumedenie de locuri care numai din imagini iti faceau pielea de gaina. Plimbarile din copilarie urmau sa fie inlocuite cu escaladari, zboruri cu balonul si condus ca la raliu, pizza-ul si hamburgerul cu shashlik si lapte de iapa si cadourile cu mici suveniruri ce urmau sa ne aminteasca de nebuniile prin care am trecut la mii de kilometri de casa.

Cu o zi inainte de excursie stresul, agitatia si oboseala incercau sa ma doboare. Trebuia sa dau zeci de telefoane in dreapta si in stanga sa ne sincornizam cu Liviu si Luci, sa rezolv sponsorizari si colantari de reclame pe masina pe ultima suta de metri, aveam bagaje nefacute si pe deasupra s-a stricat si ambreajul. Incercam sa nu ma stresez si cumva am reusit sa-mi regasesc zen-ul in toata nebunia si agitatia ultimelor zile.

Totul era pregatit, iar eu eram gata de drum. La 7:15 apare Liviu cu Luci si ne apucam sa incarcam masina. Odata prezenti cu toate bagajele, marele Logan nu mai parea asa de incapator. A fost o idee buna sa montam portbagaj deasupra masinii, ca altfel nu ne prea descurcam. Initial credeam ca la cat de mare e portbagajul, incap si rotile de rezerva langa ghiozdanele noastre. Nu a fost cazul. De fapt un rucsac mare si doua ghiozdane mici au trebuit sa stea pe bancheta din spate, asta cu doua roti si doua canistre pe masina, iar in portbagaj cu lucrurile aranjate ca si la tetris. Masina parea sa fie gata, singura grija fiind canistrele de deasupra masinii, care ma gandeam ca daca stau la soare se pot supraincalzi si sfarsi excursia intr-o explozie spectaculoasa cu ciuperca pe un drum laturalnic cine stie unde. Ioana a sarit cu solutia salvatoare. Am sacrificat o fata de masa de linoleu pe altarul zeilor calatoriei si am lasat-o sa imbratiseze canistrele de-a lungul drumului nostru. Asa a luat masina forma finala.

Gata de drum! Hop in masina toti trei, o scurta trecere pe la Luci sa isi ia o chestie mica ce si-a uitat-o, o poza pe feleac de “Adio Cluj!” si eram pe drum. Incarcat, Loganul nu mai era atat de fasnet cum il stiam inainte. Depasirile erau mult mai grele iar kilogramele in plus si portbagajul de deasupra adaugasera un litru la consumul la suta de kilometri. Am dezbatut ca in conditiile astea sa o lasam mai usor cu condusul pana ne obisnuim fiecare cu masina. Era o zi destul de aglomerata, mai ales pe valea Oltului asa ca nu avea rost sa riscam si sa ne terminam aventura inainte de a o si incepe.

Drumul pana la Bucuresti a fost foarte familiar, deoarece am facut de doua ori acest traseu cu motocicleta in urma cu cateva saptamani pentru a obtine ultimele vize. Curbele se legau una dupa alta pe valea Oltului, mai apoi pe drumul Ramnicu Valcea – Pitesti. Doar ca de data asta lipsea acceleratia si adrenalina, insa stateam la poveste comfortabil cu aerul conditionat pornit.

Dupa scurta autostrada pana la Bucuresti, eram la intrare in oras pe bulevardul Iuliu Maniu, asteptandu-i pe cei de la emisiunea “Jurnal pentru copii” de la Digi24 pentru un interviu. Odata iesiti din masina, caldura incepea sa ne apase destul de greu. Ca norocul, cei de la emisiune au aparut destul de repede si ne-am inteles sa ii urmarim pana la un loc cu umbra de langa unul din multele parcuri din Bucuresti. Acolo am facut cunostinta cu Miruna, o fetita de 10 ani care lucra ca si reporterita. Am povestit un pic pana cand baietii au montat echipamentul pentru filmare. Miruna era foarte deschisa, lucru la care te astepti de la cineva care este expus la atatea persoane. Ne-a povestit despre scoala, interviuri, cum i-ar placea sa mai aiba un fratior sau o surioara si pe unde calatoreste cu acest job mai neobisnuit pentru un copil de varsta ei. Era interesant sa vezi un copil in aceasta ipostaza. Te intrebi in mod natural daca ea vede asta ca si un job sau o face de placere exact cum alti copii de varsta ei se joaca. Oare unde se delimiteaza cele doua, daca este impinsa de la spate de catre parinti sau este marea pasiune a ei si daca simte ca isi sacrifica o parte din copilarie pentru a face ceva diferit. Intrebarile filosofice au fost intrerupte de aerul fierbinte al Bucurestiului. Din aceeasi cauza se simtea un pic de nerabdare pe ea, probabil gandindu-se la faptul ca in loc sa fie la o piscina cu prietenele ei, intervieviaza trei ciumpalaci care pleaca cu un Logan undeva departe de tot. Pentru noi avea pregatite 12 intrebari si ce trebuia noi sa decidem este in ce ordine sa le “primim”. Eu sunt relaxat din punctul acesta de vedere, de cate ori fiind vorba de un interviu, imaginandu-mi ca sunt la o bere cu un prieten insa Luci avea mari emotii. Tot incerca sa o convinga pe Miruna sa ii dea hartia sa pregateasca intrebarile din timp.S-a tinut tare insa a cedat insistentelor pana la urma. Am inceput eu si in cinci minute am si terminat, incurcandu-ma o singura data, cand am ramas fara cuvinte. Urma Luci si deja transpira. Cat timp am vorbit eu a sudat doua tigari, dar odata ce interviul a pornit Miruna l-a surprins punandu-i alte intrebari decat se astepta el. Una dintre ele a fost ce am impachetat pentru drum. Tot ce a iesit a fost “Strictul necesar, chiloti, sosete.”.

Liviu a urmat si el s-a descurcat cel mai bine dintre noi. E o placere sa il asculti cand vorbeste, fiind cel mai coerent dintre noi si in acelasi timp exprima lucrurile cel mai spiritual. Eu de multe ori cand vorbesc intr-un interviu, exprim lucrurile foarte pragmatic, ce face lucrurile sa sune plictisitor. Odata ce am raspuns la toate curiozitatile Mirunei, am mai filmat cateva cadre si am fost gata de drum.

Pe caldura am continuat catre Giurgiu, unde Dunarea se scurgea agale pe sub Podul Prieteniei, parca si ea obosita de dogoarea de afara. Am intrat un pic cam greu in Bulgaria dupa ce ne-am luptat sa inaintam prin coloana formata de turistii de pe pod, insa spre finalul dupa-mesei fierbinti deja eram pe asfaltul primei tari straine.

Traversarea Bulgariei a fost fara istoric. In cateva ore am ajuns la Veliko Tarnavo, fosta capitala imperiala a Bulgariei, unde intre munti soarele a inceput sa apuna. De acolo pe noapte spre granita cu Turcia. La Harmanli ne-am oprit sa alimentam si sa umplem canistrele, cum intram in Turcia, tara cu cea mai scumpa benzina de pe ruta noastra. Comparat cu cei 1.80 Euro pe litru de la turci, benzina bulgara la 1.30 parea foarte rezonabila si vroiam sa luam cat mai multa. A fost prima data in viata mea cand am umplut o canistra la benzinarie, asa ca mai intai ne-am asigurat ca ne dau voie cei de acolo sa facem manevra. Storsi dupa o zi grea incet am dat jos cele doua canistre, le-am umplut iar cand sa le punem inapoi pe masina am constatat cu frustrare ca dintr-una din ele picura destul de rapid un fir de benzina. No, ce sa ii faci, toti trei fiind ingineri, gasim noi o solutie. Luci a incercat primul. Deschide portbagajul si din rucsacul lui scoate victorios un manunchi de prezervative. Pe noi ne pufneste rasul si Liviu, fiind mai tehnic de felul lui, remarca: “Cred ca benzina mananca latexul, da hai sa incercam!”. Desfacem capacul canistrei buclucase si cu mare maiestrie asezam prezervativul intins pe gura urat mirositoare, iar acesta se rupe instant. Ne scarpinam in cap si punem insuccesul pe seama brutalitatii si fortei aplicate. Mai trage Luci inca un prezervativ pe canistra si acelasi rezultat. Stam si ne gandim si ne vine ideea salvatoare: taiem cu cutitul o bucata din fata de masa de linoleu, o impaturam in doua, securizam capacul cu o bucata de sarma si Voila! Nu mai curge! Ne felicitam pentru rezultatul excelent cu un high five si suntem gata sa intram in Turcia.

Ne-am pornit sa urcam pe autostrada, dar dupa cateva sute de metri de la benzinarie, ne trage pe dreapta un echipaj de politie. Prima intalnire cu organele statului. Ne pregateam fetele inocente in timp ce politistul se apropia de geamul soferului. Intreaba gagiul unde mergem la care noi: Mongolia! Se mira un pic, ii aratam autocolantul de pe lateralul masinii si incepe sa rada. Vine si colegul lui sa vada minunatia si ne face semn sa plecam. Ii multumim si suntem din nou in drum spre Turcia. Urcam pe autostrada si ne miscam rapid. In 25 de minute suntem in vama, ca acolo sa ne astepte una din cele mai mari coloane pe care am vazut-o in viata mea. Anul trecut cand treceam in acelasi loc cu motorul eram numai eu acolo si acea trecere de frontiera este una foarte bine organizata, cu multiple culoare si ghisee, insa erau mult prea multe masini.

Asta se datora fapului ca Ramadan-ul se terminase cu o zi inainte, 17 Iulie, si ziua urmatoare incepea Eid ul-Fitr, sarbatoarea ce il urmeaza, care ar fi echivalentul pastelui nostru. Ramadanul este a noua luna a calendarului islamic, cel al postului la musulmani si este cea mai importanta sarbatoare la ei. Este considerata luna pocaintei si sacrificiului, care celebreaza perioada in care profetul Mohamed a primit revelatia coranica si este una dintre cele cinci piloane ale islamului. In aceasta perioada, zilnic, de la rasaritul soarelui pana la apus, musulmanii nu consuma mancare, bauturi, se abtin de la relatii sexuale si nu se comporta intr-un mod pacatos. Asa cum la noi de paste multi romani din diaspora se intorc sa sarbatoreasca cu familiile, asa si la turci se intorceau foarte multi si aparent majoritatea o faceau cu masinile. Aceasta majoritate era bineinteles din Germania. Dupa vreo doua ore si jumatate de asteptat am trecut. Controalele de acte au fost superficiale si dupa ce aveam stampilele eram gata de drum.

Turcii au un sistem ciudat de taxare la autostrazi. In principiu trebuie sa iti cumperi un token pe care il incarci cu bani si de acolo ti se tot scade suma de pe portiunea pe care ai parcurs-o. Am incercat sa cumparam una de la o benzinarie de dupa vama, insa se vandusera toate. Oricum, punctele de control pareau dezactivate si putin mai incolo intr-o benzinarie un tip ne-a si confirmat ca fiind sarbatoare, autostrazile sunt gratuite. Deja era tarziu, in jur de 2 noaptea, si pana la Istanbul mai erau 220 de km. Luci a zis ca poate conduce el pana acolo si cu pauze de cafele si tigari o sa ramana treaz. Nu stiu cum a reusit, ca Liviu deja dormea din vama iar eu am adormit cam la 30 km dupa, trezindu-ma cand masina se oprea pentru pauzele lui Luci. I-am zis sa ma trezeasca la intrarea in Istanbul insa problema a fost ca atunci cand a ajuns acolo, eu nu ma trezeam. A durat aproximativ 10 minute de trageri si indemnari ca Luci sa ma trezeasca si eu mi-am revenit de pe taramul viselor la fix, cu vreo 3 km inainte de un nod important, unde te poti pierde foarte usor datorita numarului mare de optiuni pe care le ai.
Istanbulul e imens.  Ca sa ajungi in centru mergi zeci de kilometri de la primele cladiri din suburbii. Noi am ajuns pe autostrada care strabate metropola pe la 5 dimineata. Era ora perfecta pentru a admira orasul, datorita traficului usor. Baietii se minunau. Eu am mai trecut pe acolo cu motocicleta asa ca la impresia artistica nu mai puncta atat de sus. Dupa aproximativ 30 de minute de mers am ajuns la podul Fatih Sultan si odata trecuti de imensitatea din fata noastra eram in Asia. Primul mare pas a fost facut! Am ajuns cu succes la destinatie, un pic mai tarziu decat ne asteptam, dar era bine. Am serpuit pe strazile stramte din Kadikoy, zona unde petrece tineretul si am gasit un loc de parcare pentru Mongolul nostru. L-am felicitat pe Luci pentru o prima realizare de rezistenta si obositi ne-am indreptat agale catre hostel pe strazile care purtau semnele unei petreceri serioase cu o seara inainte. Acolo ne astepta un receptionist foarte lent, care nu ne gasea rezervarile dar dupa 40 de minute eram in pat sforaind. Visam asfalt si bord de Dacie si eram cu gandul la minunatiile acestui mega oras.

Citeste continuarea aici.

The post Fuga de la Cluj la Istanbul appeared first on Masters Of Adventure.