E 8:30 dimineata si alarmele de pe telefon incep sa sune. Nimeni nu are chef sa se miste dar dupa o lupta cu somnul Liviu e sus. Ne reaminteste de cei 900 de kilometri care ne asteapta azi pana la Teheran, dar oboseala isi trimite piticii care imi trag pleoapele in jos si mai visez 10 minute pana ce Liviu face dus. Cu greu ies din pat si cobor la micul dejun saracacios. Energia revine in noi incet incet si ne apucam de treaba. Impachetam rapid si un tip de jos se ofera sa ne ajute cu schimbul valutar. Merg eu cu el intr-un Peugeot 406 vechi. Intram intr-un magazin unde de dupa un birou Steven Hawking din scaunul lui de rotile ma anunta ca la ora asta nu poate schimba bani. Ne mai invartim in centru sa gasim ceva dar nimic. Ma intorc la hotel de unde luam Loganul cu Liviu inapoi pana in granita sa ne incercam norocul acolo. Oraselul este mult mai animat ca si in urma cu vreo 5-6 ore si vedem tot felul de fete dubioase cum isi vad de treburi. Niciodata nu mi-au placut zonele de langa treceri de frontiera. Imi amintesc de cele din Romania, unde se adunau tot felul de oameni care nu iti inspirau incredere si orice sedere acolo ma agita. In holul unui hotel si gasim un mustacios care ne schimba bucuros cateva sute de dolari, indes teancul de bani in buzunar si alerg pana la masina.. Dupa inca o jumatate de ora suntem la Hotel si ne pornim.

 

Oprim dupa cateva sute de metri sa luam o cartela. Pana ce Liviu completeaza formalitatile eu cu Luci ne racorim. Un suc un dolar, o inghetata un dolar, un pachet de tigari, ati gicit, tot un dolar. Cand revine, Liviu rade. Aparent ca sa i se dea o cartela, a trebuit sa dea el mai intai o amprenta. Tipul de la tejghea a scos lejer niste tus si l-a introdus pe Liviu in baza de date.

 

Eram in drum spre Tabriz si ne simteam bine. Traficul curgea usor si ritmat si tot felul de mici detalii apareau. Prima chestie ce ne-a surprins au fost limitele de viteza, care nu erau rotunde. Un 82, un 95, zici ca un lucratori de la drumuri a introdus mana in sacul cu numere norocoase si a scos ce i-a dat sansa.

 

Drumul catre Tabriz continua sinuos printre dealuri prafuite si orasele razlete. Pe centura orasului Mongolul ne face cu ochii din bord, sugerand ca mai avem putina benzina. Asa sa fie. Intram pe un drum laturalnic si oprim la o benzinarie destul de mare. Era un pic ciudat deoarece nu intelegeam la ce pompa sa tragem, si sa si nimerim cifra octanica. Ne-am invartit un pic confuzi pana m-am dat jos din masina si am intrebat un sofer localnic ce conducea un Logan ca si al nostru, branduit ca si Renault Tondar acolo. Tragem la pompa de 92 si baiatul baga teava in masina. Cand vede ca suntem straini se bucura foarte tare si isi cheama colegii sa se traga in poze cu noi. Repede se formeaza un meleu in jurul nostru si ajungem sa facem poza noi trei cu opt angajati ai benzinariei. Scoatem bani sa platim plinul si constatam ca este cea mai ieftina benzina pe care am cumparat-o vreodata. Era undeva pe la 8000 de Riali un litru ce este aproximativ un leu. Asa sa tot calatoresti cu masina.

 

De aici intram pe autostrada catre Teheran. Iranul se desfasoara pe un platou asa ca oriunde esti te aflii la peste 1000 metri. Peisajul este selenar si culorile muntilor sunt diferiti fata de orice am vazut de pana acum. Drumul este bun dar masina incarcata trage greu. Punctele de plata se succed iar la una dintre ele omul de la ghiseu ne intreaba: “Where are you from?” la care noi voiosi: “Romania!” “Ooooo, Romaniaaaaa! No money for you!”. Deja experimentam ospitalitatea Iraniana despre care am citit inainte sa ne pornim la drum.

Drumul liber ne da aripi. Trece Luci la volan si se dezlantuie. Ritmul este bun si acul arata 140 aproape constant. Trage de Logan si zburam. La un moment dat vad un flash de la cineva cine vine din fata, ii zic lui Luci insa nu schimba mai nimic la stilul de condus. Apare un deal, Luci ii da a 4-a, masina zvacneste, motorul rage si urcam convinsi cu 140 la ora… iar eu inghit in sec. Ajungem in varful dealului si ne luam avant in vale. Nu dureaza mult ca suntem trasi pe dreapta de niste politisti Iranieni. Ridic din maini neputincios si exclam: “Ti-am zis!”. Luci se precipita si aproape ca izbucneste un nou scandal. Nu apucam sa zicem nimic ca apare politistul la geam. “Hello officer, how are you?” intreaba Luci zambaret. Tipul e confuz pentru un moment, pentru ca trebuie sa dea jos praful de pe cunostintele de engleza. “Speed, Speed!” e tot ce iese. Luci nu se lasa: “Limit 130, I was going 135!”. “No, no, limit 120. Must pay!”. Vedem ca nu se poate scapa asa ca mergem pe metoda licitatiei. Imi pregatesc borseta in brate. Prima strigare e la un dolar jumate. Ii imping bancnota lui Luci si el o da mai departe la politist. Are fata de jucator de pocher. Nu e impresionat. Dupa cateva secunde face un semn din incheietura ca nu ajunge. Introduc mana in borseta si mai extrag o bancnota ce isi croieste drum din mainile noastre in palma ofiterului. Nici acuma nu este deloc impresionat. Incepe sa se precipite si scrie pe o hartie suma de 700.000 de Riali adica aproximativ 20$. Prea mult pentru noi. Repetam miscarea, pana cand dupa a saptea oara multumit pe jumatate ne face semn ca putem pleca.

Avansam spre Teheran pe autostrada lata si fierbinte si ne succedem unul dupa altul la volan. Loganul se comporta exemplar si ne duce sigur catre destinatie. Am pus mult efort in cautarea ei, am fost cel care s-a dus sa il cumpere si l-am inmatriculat pe numele meu. Am format un fel de atasament pentru masina asta, care pana acum a fost atat de buna. Si atasamentul acesta imi crea un sentiment straniu de cate ori unul dintre baieti se punea la volanul sau. Liviu era mereu calm la volan si respecta limitele de viteza insa cand lucurile se ingreunau, ca pe un cal naravas, parca nu stia sa il struneasca. Mai musca o groapa, mai executa o depasire nesigura, mai trecea razant de cate o masina si la fiecare faza Mongolul parca necheza si iti transmitea durerea lui. Luci pe de alta parte era cel mai experimentat cu Loganuri dintre noi. Taica-sau are acelasi model si pe ea si-a dezvoltat maiestria si pasiunea de a conduce. Uneori cand ii ascultam povestile cu ce facea cu masina aia ramaneam cu gura cascata. El o strunea excelent. Urcam drumuri forestiere, pluteam pe nisip, avansam ca vantul dar foarte des se simtea lipsa de rabdare. Sub fraiele lui Mongolul era abuzat. Isi lua o schimbare brusca de viteza de totul se cutremura, rotile se loveau de pietrele si gropile de pe drum si motorul se tura spre 6000 de rotatii pe depasirile la limita. Si ce ma deranja e ca de multe ori nu era necesar.

 

De cate ori stateam in spate si simteam aceste mici abuzuri ma incerca o suparare greu de explicat. Si asa stateam eu intins pe bancheta in drum spre Teheran, cu soarele ce tocmai apunea lenes in spatele nostru si simt iarasi schimbarea brusca de viteza al lui Luci. Incepea sa apara acel sentiment, dar de data asta mi-am pus intrebarea: De ce simt asta? Si am luat-o logic, cum ii sta bine unui om de stiinta. Care este radacina acestei suparari? La suprafata problema era ca simteam ca baietii strica masina mea. Masina pe care eu am cumparat-o si era pe numele meu. Dar repede mi-am dat seama ca sunt niste greseli in acest rationament. In primul rand masina nu era a mea. Fiecare am contrubuit egal la costul sau asa ca nu aveam nici un drept sa imi asum proprietatea totala. O treime era a mea si la fel al lui Luci si Liviu. Daca se strica ceva, imparteam costurile tot la trei. Pe de alta parte era ciudat cat de mult am putut sa ma atasez de un obiect, eu, cel care ma consideram atat de rational. Munca si timpul pe care am investit-o in masina mi-a transformat felul in care o vedeam. Parca era o persoana, cineva care facea excursia cot la cot cu noi, un partener de nadejde si era rodul efortului meu. Si gandindu-ma la rece la asta, nu facea nici un sens. Era doar un amalgam de piese, metal, plastic, textil care deservea un scop. O unealta. Un mod de a ajunge de la A la B si inapoi, in cazul nostru Cluj Napoca si Mongolia. Se putea strica oricand, dar la fel de usor se putea repara. Nu avea sentimente si nu te surpirndea in reactii. Functiona dupa cum scria in manual. Apasai acceleratia si striga usor la tine in timp ce prindeai viteza, pedala de frana te oprea si casetofonul iti canta.

 

Si stand acolo, gandindu-ma la lucrurile astea s-a aprins un bec. Era totul mult mai clar. Sapasem adanc si ajunsesem la radacina. I se vedeau nervurile cum se ancorau in mintea mea. Era vorba de atasament. Acest concept la care nu m-am gandit foarte adanc prea des. Ajunsesem sa ma atasez foarte puternic de masina asta si imi cauza suferinta, o suferinta care era fara sens. Si solutia era atat de simpla: detasament de acest obiect, de problemele imaginate ce puteau aparea pe drum si acceptarea lucrurilor asa cum sunt ele. Sa accept ca baietii au un stil diferit de a conduce, sa accept ca masina se poate strica oricand si sa accept ca oricand in viata asta poate sa apara evenimente care mai de care mai ciudate, pentru care nu ai cum sa te pregatesti. Realizam ca aceste mici griji sunt stupide, strica experienta si e mult mai usor sa fii flexibil si sa cauti o solutie atunci cand apare neprevazutul in calea ta, sa o imbratisezi si sa te bucuri ca poti invata ceva din asta.

 

Era ciudat, cum stand pe bancheta unui Logan la mii de kilometri de casa poti avea niste revelatii care iti schimba perspectiva despre viata. Dintr-o data intelegeam cum multi oameni trec prin ceea ce am trecut eu. Omul care isi construieste o casa, isi cumpara o masina noua sau chiar si haina frumoasa poate ajunge sa se ataseze foarte puternic de ea si da nastere la comportamente ciudate. De aceea unora le pica atat de rau daca le spui ceva negativ despre subiectul atasamentelor lor si esti trecut pe lista neagra pentru multa vreme. Mi-am dat seama cat de riscant era sa ii zici cuiva cu o casa noua ca ceva nu sta bine sau ca masina proaspat cumparata nu era tocmai cea mai buna investitie si ca se putea mai bine. Mi-am dat seama ca daca o sa reusesc sa ma detasez, o sa fiu mult mai fericit si o sa fiu imun la toate chestiile astea de care dai la tot pasul. Si trebuia sa ma detasez cat mai repede de lucrurile materiale, deoarece ele erau cele mai usor de inlocuit si de multe ori valoarea pe care ti-o aduc in viata era mult mai mica decat credeai.

 

Asa, incepeam sa ma relaxez. Schimbarile de viteza bruste si gropile luate ma deranjau din ce in ce mai putin. Deja ne apropiam de Teheran si se simtea. Traficul usor de langa Tabriz se transformase intr-un sarpe lung format dintr-o coloana de faruri, dar nu era aglomeratia obisnuita cu care te infrunti in marile metropole Europene. Era un sarpe nebun, in care cate o piesa o lua razna si incepea sa se miste de capul ei. Mergeam si noi ca majoritatea cu 100 la ora, cand aparea cate unul din stanga sau dreapta, depasindu-ne razant, cautand o crapatura cat sa mai incape si sa mai avanseze 2-3 locuri in coada. Cand noi acceleram si depaseam soferii lenti, fara semnalizare, fara vreun semn, vira cate unul in fata noastra punandu-ne in situatia de a frana brusc. Dupa doua astfel de manevre ne-am dat seama ca masinile de aici au degeaba montate semnalizatoarele si ca cel mai bine este sa pastram distanta ca nu se stie. Era clar ca am dat de o cultura total diferita de condus si ca trebuie sa ne acomodam cumva. Mai avea rost sa semnalizam noi la randul nostru sau doar sa tragem de volan si sa vedem ce se va intampla? Daca semnalizam vom incurca lumea? Intrebari valide, avand in vedere ca pana in Teheran nu am vazut nici un accident. Insemna ca sistemul functiona fara sa creeze victime in furnicarul acesta imens.

 

Am intrat in Teheran si infrastructura era uimitoare. Autostrazi peste autostrazi, intersectii gigantice si foarte multe masini. Desi era in jur de noua seara, traficul se apropia de ce avem noi acasa la orele de varf. Ne-am invartit un pic pe drumurile express, confuzi de directiile date de gazada noastra de pe Couchsurfing, dar pana la urma am ajuns intr-un cartier linistit unde nebunia de pe autostrazi parea la ani lumina distranta. Aici il cunoastem pe Amir, un tip mai rotunjor, ce poarta un zambet increzator si vorbea relaxat o engleza aproape perfecta. La el urma sa stam urmatoarele trei nopti in Teheran, dupa ce a fost de acord sa ne primeasca prin intermediul comunitatii de pe couchsufring.org, unde lumea isi deschide usa si inima calatorilor din lumea intreaga.

 

Inca din momentul din care i-am vazut profilul de pe site al lui Amir, ne-am dat seama ca nu este Iranianul de rand. Omul este pilot de avion si zboara intre continente cu un airbus gigantic. Am facut rapid cunostinta si l-am urmarit pana la ai lui acasa sa isi lase masina. De acolo i-am inmanat fraiele Mongolului si ne-am dus la apartamentul lui de burlac. Pe drum deja simteam cat de incantat e Amir sa ne aiba ca si musafiri. De abia pornisem de cateva minute si deja venea avalansa de intrebari: “Cum de v-ati decis sa veniti pana aici cu masina? Pana unde mergeti? Cum a fost dumul? Cat a costat masina? Cat e benzina la voi?” si printre ele ii vine o idee. “Baieti, sa stiti ca pe aici in Iran o sa gasiti niste sucuri naturale foarte bune. Nu vreti sa incercat?”. “Oooo, cum sa nu? Pentru asta suntem aici, sa experimentam cat mai multe lucruri!”. Asa tragem pe dreapta vis a vis de cafeneaua unor baieti care tocmai inchideau. Amir nu a ratat nici o secunda si deja era la povesti cu baietii zambind larg. In doua minute deja ne intrebau de care suc vrem sa incercam si peste inca cinci aveam trei bauturi din partea casei. Oamenii erau foarte impresionati de povestea noastra asa ca au tinut sa ne arate cat de ospitalieri sunt.
De aici in doua minute eram la apartament. Locul tipic in care sta un burlac. Aranjat mai mult pentru practicalitatea unui tanar care se distreaza si nu are prea multe griji, decat un camin adevarat. La intrare un spatiu mare deschis impreuna cu bucataria cu niste fotolii si canapele, doua dormitoare si o baie. Lucrul ce ii trada cel mai mult viata de burlac era faputl ca in frigider avea numai sucuri, bautura si dulciuri. Ne-am asezat confortabil si Amir si-a reluat intrebarile. Se succedau la foc continuu si se simtea curiozitatea lui pentru a afla cum merg lucrurile in afara granitelor tarii. Granite care nu se rezuma doar la niste delimitari teritoriale ci si la niste granite mentale, trasate de o conducere ultra conservativa a tarii, ce au transformat Iranul intr-o republica Islamica dupa revolutia din 1979. Subiectele se succedau rapid, discutand despre femei, bani, alcool, politica, pilotaj, petreceri, divort, dracula si multe altele pe parcursul catorva ore bune. Dupa ziua lunga si trezirea de dimineata pe mine somnul m-a luat destul de repede, la un moment dat lasandu-i mai mult pe baieti sa raspunda la multele intrebari venite de la Amir. Pe la doua noaptea am decis sa ne retragem la somn. Am trecut printr-un moment ciudat, cand trebuia sa alegem impratirea oamenilor in cele doua paturi duble. Amir a intrebat relaxat: “Cine doarme cu mine?”, la care toti ezitanti am zis ca ne este tot una. Pana la urma vazand sovaiala tuturor Liviu s-a oferit sa mearga cu el in celalalt dormitor, iar Luci nu a ratat nici o secunda sa faca o gluma cu tenta homo-erotica pe seama celor doi.

Citeste continuarea aici.