Ziua urmatoare ne-am trezit devreme cum aveam de condus aproximativ 750 km pana in Capadoccia. Am avansat repede pe stradute pe traficul inca amortit si una doua ne-am trezit pe autostrada imensa ce strabate orasul. Aici am avut ocazia sa vedem din nou marile cladiri care sunt presarate pe marginea drumului, insa de data asta pe zi. Am prins si cateva ambuteiaje dar cu muzica si aerul conditionat pornite, nu ne prea deranja. Destul de repede am trecut de aglomeratia urbana si deja ne faceam drumul pe malul Marii Marmara. Era cel mai estic punct in care am condus vreodata in viata mea. Peisajul era superb iar marea era presarata cu vapoare. Noi am continuat inainte pana ce benzina din rezervor se imputina.

 

Am tras pe dreapta intr-o parcare cu restaurant si inainte sa varsam continutul canistrelor in rezervor am luat pranzul. Aici am observat pentru prima oara ca de cand suntem in Turcia, noi nu am primit nici un bon. Oare la ei chiar nu se fiscalizeaza nimic? Pur si simplu este o chestiune culturala si nu platesc taxe afaceristii? De aici ne-am gandit la urmatoarea idee. Turcia e tara cu cea mai scumpa benzina prin care am trecut. Costa in jur de 1.8 Euro litrul, comparat cu 1.3 cat era in acel moment in Romania. Ne gandeam ca pretul este dat de faptul ca benzina este printre putinele metode prin care statul turc stie sa fiscalizeze afacerile turcesti. Pretul oricarei chestii intr-o tara este influentata de benzina, asa ca ei pe asta o taxeaza si o taxeaza puternic.Aparent 20% din banii de taxe stranse de fiscul turc sunt din vanzarea de benzina, asa ca efortul este destul de mare pentru a-l reusi sa il mute in alte sectoare. Cred ca daca ar taxa baietii din bazarele din Istanbul deja ar fi un mare pas inainte, insa asta va dura, daca nu cumva momentan este imposibil.

 

Dupa mancare am trecut la prima alimentare de la cansitra. Nu am mai manipulat benzina pana atunci asa ca imi era un pic frica, dat fiind temperatura de afara, care era in jur de 37 de grade. Am deschis canistra si un nor de benzina evaporata a scapat instant din ea. Totul parea sa fie in regula asa ca am bagat palnia pe gaura rezervorului si am dat bataie la turnat. E destul de greu sa tii cele 20 de kg de benzina pana ce se scurge usor. Deci e o treaba de doua persoane, cum cineva trebuie sa tina palnia. Cea pe care o aveam noi nu era foarte buna si scapa cateva picaturi pe langa la o imbinare, asa ca cine o tinea, avea sa miroasa destul de puternic a carburant. Asta indiferent de cate servetele umede foloseai. Intr-un final am reusit, dupa vreo 20 de minute de chinuiala in care Luci ne privea din umbra si ne poza.

Hey rup!
Hey rup!

Autostrada a continuat pana la Ankara intr-un ritm destul de lejer. Cred ca majoritatea lumii inca era in atmosfera de sarbatori si asta se simtea si pe trafic. Ne-am bucurat la finalul autostrazii pentru ca am scapat fara sa platim. Cu o zi in urma Dan ne-a zis ca sistemul de pe autostrada e automatizat si odata ce intrii in tara trebuie sa declari masina in maximum sapte zile. Cum noi stateam in jur de sase, nu ne-am mai sinchisit sa platim, cum eram destul de convinsi ca amenda nu va veni in Romania.

 

Drumul a continuat pe dealuri pana la parcul national Goreme. Partea asta de Turciei, cel putin pana la parc este destul de nespectaculoasa. Serpuiesti printre niste dealuri, care in mare parte sunt folosite ca si teren agricol si din cand in cand ne ieseau in cale orase mici si sate prafuite. Nu este nimic care sa te faca sa te opresti in afara de a alimenta cu benzina sau a manca ceva rapid.

Drumul spre Cappadocia
Drumul spre Cappadocia

Defapt nu chiar nimic… In timp ce cautam traseul catre Goreme pe gps, dupa o intoarcere la dreapta am inceput sa rad singur pe bancheta din spate. Primul satuc pe care il vad are un nume cu rezonante romanesti: Kurugol. Le-am zis baietilor si am imortalizat intrarea in sat cu o poza dupa ce sugera indicatorul.

In costumul local
In costumul local

Dupa aceasta mica distractie am continuat intre dealuri insa peisajul se schimba complet cand ajungi in Goreme. Noi am intrat in parc prin partea vestica trecand prin Uchisar. Odata ce iesi din sat incep sa apara formatiunile fantastice pentru care este atat de recunoscuta Capadoccia. Ajungi pe niste drumuri curbate la Goreme, unde isi fac veacul toti turistii care viziteaza regiunea. Aici trebuia sa stam la un hostel la marginea oraselului, in niste pesteri sapate in piatra.

 

Ajunsi unde trebuie, tipa care se ocupa de loc era putin agitata de la cate avea pe cap. Rabdatori ne-am asezat la o masa de pe terasa sorbind dintr-un pahar de apa si am asteptat-o sa se calmeze. Era un loc fantastic. Cum era in afara centrului oraselului era o liniste perfecta si privelistea era inspre soarele care tocmai apunea printre pietrele Capadocciei. Parea locul ideal in care sa stai si sa te relaxezi la o bere insa ne-a anuntat ca din pacate la ea este full si ca ne va ajuta sa ne gasim un alt loc. Dupa cateva telefoane a aparut un tip care ne-a dus la un loc destul de misto din apropierea centrului si la pret de hostel ne-a dat o camera de trei persoane in care sa stam trei nopti.

 

Dupa toate formalitatile rezolvate, am cumparat niste beri si ne-am dus la tipa ce ne-a ajutat sa stam la o poveste. Ea era o rusoaica din Siberia, din zona muntilor Altai, care a ajuns acolo dupa ce lucrase la o multinationala care avea si birouri in Istanbul. E ciudat unde te poate duce viata uneori, mai ales acum, cand granitele sunt mult mai deschise si transportul este atat de ieftin.

 

In noaptea aia ne-am culcat iarasi devreme pentru ca dimineata urmatoare urma sa avem primul nostru zbor cu balonul. Trezirea a fost la 4 si am mers pe jos pana la sediul firmei care organiza ascensiunea spre ceruri. Am ajuns acolo obositi printre primii, au lipit un actibild galben pe fiecare dintre noi si ne-au poftit la micul dejun. A fost printre cele mai slabe mic dejunuri pe care le-am mancat in viata mea. Niste checuri uscate, ceai facut din ceva praf si cafea instant de cea mai proasta calitate. Mi-am facut un ceai cu ochii cat cepele, am mancat o bucatica de chec si m-am pus la masa cu capul pe ea. Am incercat sa adorm dar tot apareau oameni, pana cand sala s-a umplut.

 

Oamenii erau impartiti in patru grupuri, in functie de culoarea bulinei de pe pieptul lor. Incet incet  grupruile plecau unul cate unul. Noi am fost ultimii. De la sediu am fost dusi la marginea orasului la un restaurant unde erau si restul grupurilor, care deja erau condusi catre baloane. Soarele deja incepea sa lumineze cerul dar inca nu iesise de dupa dealuri. Tot aici am vazut si primele baloane care deja erau umflate si stateau atintite catre cer. Odata la cateva secunde conductorul dadea cate o flama ce lumina totul in jurul lui. Nu am ratat ocazia si am facut niste poze.

Get ready, my fluffy little friends!
Get ready, my fluffy little friends!
Frig, dar gata de zbor
Frig, dar gata de zbor

Nu a durat mult deoarece frigul incepea sa imi intre in oase si incepeam sa tremur. Am pasat aparatul lui Liviu si m-am retras in restaurant. Nici asta nu a durat mult, ca tipa care trebuia sa ne fie ghid m-a si ridicat de pe divan si ne-am pornit catre balonul nostru. Am mers vreo 3 kilometri pe drumul principal dupa care am virat pe un camp. Dupa inca cateva sute de metri am ajuns la un balon gol care ne astepta pe noi.

 

Nu am stat mult ca am si inceput sa ne imbarcam. Cosul era mare, impartit in cinci compartimente. Unul central unde statea conductorul care manevra gazul si trapa de eliminat aerul cald din varful balonului si patru compartimente in jurul lui in care puteau sa isi faca loc lejer patru adulti. Noi am fost 12 oameni si dupa ce ne-au fost explicate niste masuri de siguranta, conductorul i-a dat gaz si usor, ca si o pana purtata de vant, ne-am ridicat de la sol. Cum era inca frigut de dimineata, flacara fierbinte a buteliei ne incalzea pe toti. Era foarte placut, deoarece cum am stat afara a intrat frigul in mine. In cateva minute eram inapoi la normal.

Incalzeste-ma, flacara fierbinte
Incalzeste-ma, flacara fierbinte

Ne ridicam din ce in ce mai sus si valea se deschidea din ce in ce mai mult oferindu-ne o priveliste fantastica. La asta se adauga faptul ca restul baloanelor deja erau pe cer si pluteau deasupra vaii ca niste buline colorate. Zborul cu balonul este un zbor foarte special. Pana atuncea am zburat cu avioane de toate marimile si sarisem cu parasuta, dar balonul este cu total altceva. In primele simti forta, ai adrenalina dar cu balonul totul este tranchil. Esti in cos si linistea este perturbata doar de cate un raset al unul vecin sau flacara care incalzeste violent aerul din balon. Calatoresti purtat de curentii de aer ca si un zeu care se uita de sus la muritorii de jos traind in vietile si lumea lor mica. La inceput am fost foarte incantat asa ca am pozat si filmat foarte mult ca sa imortalizez momentul ca mai incolo sa ma relaxez si sa ma bucur de priveliste. Este un mod ideal de a reflecta asupra lucrurilor. Gandul tau fuge deodata cu privelistea la tot felul de lucruri si frumusetea din jur te calmeaza si iti da o claritate maxima.

Going up!
Going up!
Goreme de sus
Goreme de sus
DSLR pe selfie stick, part 2
DSLR pe selfie stick, part 2
Valea
Valea

DSC_0059 (680x1024)

DSC_0066 (1024x680)

DSC_0071 (1024x680)

Dupa o ora si un pic eram gata de aterizare. Eram langa coasta unui deal si cum ne apropiam de sol, vantul ne-a purtat departe de drum asa ca cei de jos nu ne-au putut prinde. Nu-i nimic, apelam la planul de rezerva. Conductorul ii da gaz si ne ridicam iarasi. Dupa 10 minute de plutit vad microbuzul cu remorca aparand sub noi si incepem din nou apropierea de sol. Nici acuma nu a fost exact cum ar fi dorit conductorul dar un tip de jos inhata sfoara ce atarna din balon si ne trage la siguranta. Odata ce balonul e ancorat de remorca, suntem gata de debarcare. Jos deja domnisoara care ne era ghid a amenajat o masa de camping cu pahare de sampanie si in nici intr-un minut sticla face poc! Ciocnim si inca in zbor a fost incununat de succes in Cappadocia. Suntem incantati si dusi inapoi in orasel, unde ne ducem direct la hotel si ne culcam.

Celebrate
Celebrate

Pe cand ne trezim afara este o caldura de nesuportat. Ne bucuram de racoarea din camera noastra care este o pestera sapata in piatra. Initial planul era sa facem o plimbare pe una din multele vai din parcul Goreme insa pe temperaturi din astea era aproape imposibil. Asa ca aveam nevoie de alternative. Liviu a gasit in jur niste orase subterane care pareau destul de atractive asa ca ne punem in masina si o luam spre ele. Pe drum ne-am oprit in Nefsehir sa ne luam teapa zilnica la mancare. In prima faza am intrat la o shaormarie unde am primit un sandwich decent dar scump si mic asa ca am cautat un restaurant adevarat unde am mancat niste frigarui bune. Continuand am ajuns la Kaymakli unde era intrarea in subteran. Era asa cald afara incat numai stand si citind panoul cu istoria locului de afara simteam ca ma prajesc. Asa ca am platit repede biletul si ne-am retras la racoarea placuta a subteranului. Oraselul este destul de interesant, format din niste tunele stramte si incaperi sapate in roca. Cei ce locuiau acolo gateau inauntru, isi tineau caii si traiau cu lunile fara probleme. Te pune pe ganduri cat de rezistenti sunt oamenii in general si cat pot indura cand este necesar. Am parcurs partile deschise vizitatorilor si ne-am prostit cu aparatul foto in atmosfera placuta.

Strange things happen in caves
Strange things happen in caves
Ta-dam!
Ta-dam!
Photo shooting
Photo shooting
Make a wish, write it down, tie it to the tree
Make a wish, write it down, tie it to the tree
Felina rosie la vanatoare
Felina rosie la vanatoare

Cand am iesit soarele deja era aproape de apus asa ca am zis ca incercam sa ne plimbam pe o poteca pana se insereaza si poate chiar pe noapte cu frontalele pe cap. Am luat-o spre Valea Rosie, am parcat masina la baza, pus frontalele in buzunar si ne-am dus spre varful dealului. Trebuia sa urcam undeva pe langa un perete de stanca ce arata superb pe lumina portocalie a soarelui ce apunea.

DSC_0155 (1024x680)

Am gasit poteca si chiar cand se intuneca complet eram deja in varf. Luminitele din satele inconjuratoare deja erau aprinse dar sus era bezna completa. Ne-am pornit frontalele si am mers cateva sute de metri pana la un punct cu priveliste asupra intregului parc.

DSC_0171 (1024x680)

DSC_0177 (680x1024)

Am stat pana cand vantul batea deja prea tare si frigul se strecura usor in noi. Mergeam pe platoul de deasupra prapastiei, intre ochii paianjenilor mici ce reflectau lumina si cum era intuneric am ratat poteca ce cobora. Am ajuns la un alt punct panoramic de unde a trebuit sa ne intoarcem si ca niste detectivi sa cautam drumul de coborare. Luci deja se stresa, dar in cateva minute problema era rezolvata si coboram catre Mongolul nostru.

Citeste continuarea aici.

4 thoughts on “Zborul spre si in Cappadocia

  1. Frumos! Totusi o sugestie. Daca tot faceti efortul sa scrieti articolele astea in romaneste, cred ca nu mai e mare lucru sa folositi si diacritice. Una e sa scrieti ceva rapid, asa cum e comentariul meu, fara diacritice, si alta cand scrieti o compunere care doriti sa iasa cat mai frumoasa.

  2. Cu diacritice sau fara diacritice, expunerea este foarte frumoasa. Parca te simti chiar tu prin acele locuri si uiti de cuvinte si traiesti povestea. Foarte frumos scris, imi place mult. Sunt niste locuri intr-adevar unice. As vrea doar sa vad mai multe poze ca sa ne putem bucura si mai mult. :)

    1. Ok, o sa adaug mai multe poze la final de post. Pana acuma am pus pozele in functie de firul povestirii. Cele mai bune le gasesti pe pagina noastra de facebook.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>