Un iad de marmură şi aur
Îmbracă suferinţa în miraj
Atenţionări zac peste tot
“Se taie limba dacă ai curaj”.

Cam aşa ar suna impresiile pe care mi le-a lăsat Turkmenistanul dacă aş fi nevoit să condensez experienţa celor patru zile petrecute acolo în patru versuri. Dar hai să vă povestesc de unde a început totul. 

Mai sunt 3 luni pană la începerea excursiei. Am ieşit de la servici şi stau pe net. Îmi forţez ochii injectaţi de la prea mult stat la calculator peste sursele de informaţie sărace, legate de Turkmenistan.  Răsfoind câteva pagini de istorie aflu ca a fost multă vreme o ţară autocrată, condusă de un dictator cu puteri absolute. În 30 de ani de guvernare marile sale realizări sunt: politici de promovare activă a cultului personalităţii, cheltuirea banilor publici pe clădiri megalomane, pe omniprezentele statui de aur autoportret ce se rotesc in jurul soarelui, redenumirea lunii Ianuarie după numele său şi scrierea unei cărţi despre care el susţine public că ajungi în rai dacă o citeşti de 3 ori.

În plus, a interzis complet turismul independent în Turkmenistan. Deci, in teorie nu prea ai voie să vizitezi ţara de capul tau pentru că cea mai mare frică a unui conducător pseudo-zeu e ca supuşii lui o să-şi piardă credinţa în el. Aşa că orice fel de contact neprotejat al localnicilor cu influenţe externe – surse de informare, turişti sau media este descurajat pentru a nu le îmbolnăvi credinţa.  In practică, limitarea turistică se poate ocoli cu un pic de ingeniozitate şi curaj. Dar trebuie să iţi asumi riscul unor amenzi de o mie de euro, stoparea excursiei şi deportarea imediată.  

Acestea fiind spuse, am zis că sună bine şi că e cazul să aplicăm pentru viză. Am aburit ochelarii consulului Turkmen de la Bucureşti cu poveşti frumoase. Am redactat o scrisoare de motivaţie în care ne exprimăm intenţiile inocente de a NU vizita Turkmenistanul ci doar de a-l tranzita in cinci  zile. Apoi am aşteptat cu o oarecare nelinişte răspunsul vreo câteva săptămâni. A fost bine şi după câteva luni băteam la poarta graniţei Turkmene.

– Pastile aveţi?
– Nu
– Arme?
– Doar pe cea din pantaloni.

Vameşul încruntat se înseninează brusc şi râde cu poftă la umorul ieftin de vamă al unui mongoliot englez din faţa mea.

După ce trecem de control stăm la poveşti cu ceilalţi participanţi la Mongol Rally – nişte britanici dezinvolţi. Opreşte lângă noi un Nissan Micra din care iese un italian bine bronzat, mai slăbuţ de felul lui. Poartă pe cap o pălărie de cowboy neagră şi ochelari gri-metalizaţi rotunzi. Din ce ne povesteşte, pare genul de om foarte citit, atotştiutor, despre care nu ştii ce ascunde în ultra-tehnicitatea discursului său. Ne povesteşte emfazat în câte raliuri a fost el prin Africa, cum e prin Timbuktu, cum se conduce pe nisip, cum şi-a hidroizolat singur motorul de la maşină şi ce compuşi chimici, interzişi în Turkmenistan, conţin pastilele de dureri de cap cu care tocmai am trecut vamă. Mă întreb dacă supra-calificarea lui în excursiuni, pe care o exprima cu atâta afectare, e doar expresia naturală a unui vast “curriculum vitae” în călătorit. Sau dacă exagerată lui atenţie pentru detalii înveleşte eczemele unui eu teatral sau paranoic. Nu reuşesc să aflu pentru că după câteva poveşti ne despărţim şi mergem mai departe curioşi de ce ne rezervă ţara aceasta.

În faţă, asfaltul curge ca un rău gri prin pustietatea deşertului Karakum pictând un peisaj de o frumuseţe minimalista, ameţitoare. Umbre în forme de nori dansează pe deşertul blond cu ochi albaştri, pe munţii erodaţi de timp şi de vreme. În van încerc să îmi aşez privirea pe un copac sau pe o clădire. Nu există nimic, totul e sterp. Dar mint… totuşi exista umbre, nori, deşert şi parcă le vezi altfel fiind singurele elemente pe care poţi să-ţi aşezi privirea şi simţurile. Parcă te afli în interiorul unei camere construite pentru deprivare senzorială. În ea, albastrul cerului iradiază mai intens, norii parcă au forme şi mişcări mai artistice, munţii parcă se erodează şi îşi transforma substanţa dură în nisip sub ochii tăi şi umbrele aleargă ca nişte animale arse de nisipul fierbinte.

Loganul înoată fluid, ca un peşte singur, într-un râu de asflat care duce spre capitala ţării – Ashgabat, un loc distopic minunat. Şi precum un rău îşi aduna afluenţii în cursul său spre mare la fel şi drumul nostru se lăţeşte devenind un adevărat fluviu, foarte lat, cu multe benzi, dar cu puţini peşti.

Mă uit pe geam la oraşul care arata ca o bijuterie modernă şi minimalista. În dreapta, clădiri mari de sticlă şi marmură îşi înălţă piscurile ascuţite spre cer. Pe vârful fiecăreia flutura în bătaia vântului steagul turkmen verde cu imprimeu de covor şi semiluna albă. În stânga parcuri bogate în vegetaţie sug cu pofta apa din instalaţiile de irigaţie omniprezente, etalându-şi sfidător coroana foliara în dogoarea deşertului. În centrul lor, pe arcade de marmură tronează statui poleite cu aur.

 

Pe bulevardele şi trotuarele supra-dimensionate maşinile şi pietonii se scurg anemic, moleşiţi de la canicula sau de la plictis. Murdari şi vlăguiţi de foame, ca nişte câini vagabonzi, intrăm şi noi în singurul restaurant din zonă. Urcam pe scările luxoase cu covor roşu, pe lângă balustrade aurite şi intrăm într-un salon unde ne aşteaptă chelneri la patru ace intre coloane antice greceşti.  Am o presimţire în stomac că suntem prea murdari şi prea săraci pentru locul ăsta dar foamea e mare. Aştept să ne conducă un chelner la masă şi după ce vedem meniul cu preţuri vest europene, ne înţelegem din priviri că e cazul să plecăm. După lungi căutări găsim un restaurant cu preţuri decente şi ne bucurăm de şaşlâcul delicios din meniu. Luci se plânge la masă de ţigările scumpe care costă de doua ori preţul normal şi se găsesc doar la negru. Promite că se lasă de fumat in ţara asta. 

Citeste partea a doua aici.

Citeste intamplarile precedente aici.