Se face seara si noaptea îmbraca într-o haină neagră formele albe de marmură a oraşului. Pe cât de greu e să găseşti un loc unde să mănânci, e de câteva ori mai greu să găseşti un loc unde să dormi în Ashgabat. Alergăm din poarta în poartă pe o stradă unde stau zeci de hoteluri înşirate. În fiecare suntem alungaţi de câte o recepţioneră bătrână şi ursuza, trezită de pe somn. Cu o atitudine neprimitoare ni se zice fie că nu au camere, fie că ne costă cât un rinichi să dormim acolo. (40$ de persoana pe noapte)

După multe ore de alergături, găsim unul mai dărăpănat unde o bătrână ursuza cu batic ne lasă cu 20$ camera. După un schimb de priviri şi  replici acide ne zice prin semne că trebuie să plecăm la 6:00 AM. Luci se enervează şi i-o tăie pe un ton răspicat: 11:00! Baba oboseşte la un moment dat văzând că nu are cu cine şi ne zice pe un ton frustrat: “Ok. Follow the Madame”. Madame ia cheia, zâmbitoare şi ne face semn să o urmăm. E o femeie pe la vreo 40 de ani, mai urâţica aşa, cu părul în onduleuri mari, brunete, ce cad pe umeri în jurul unei figuri fade. Ne plimba relaxată şi surâzătoare pe holurile hotelului, mişcându-şi alene formele dolofane ascunse în haine negre. Ne deschide o cameră comunistă de hotel cu pereţi înalţi, zugrăviţi într-un alb afumat de timp, între care stau, paralel aşezate, 3 paturi. Remarc că nu e nimic remarcabil în camera asta exceptând Madame, care merge spre uşa întredeschisă şi, în loc să plece, o închide. Apoi vine înapoi spre noi şi ne tot întreabă în turkmeno-rusa ei ceva. Ridicăm din mâini şi din umeri neînţelegând ce vrea. Îi răspundem în engleză şi în romană. Deşi cred că toţi bănuiam ce vrea, mintea mea refuza să colaboreze cu gândul oribil că s-ar putea întâmpla ceva între noi şi Madame. După multe eforturi, conversaţia turkmeno – romana se opreşte şi tanti într-un moment de inspiraţie, zâmbeşte larg cu toţi dinţii de aur puşi pe ambele arcade. Apoi începe să mimeze ce ar vrea să facă cu noi, moment distopic în care începem să ne prăpădim de râs. O poftim frumos afară şi după ce închidem uşa mai râdem bine o tură.

Nu am poză cu Madame şi zâmbetul ei de aur, dar am făcut ceva poze cu localnice care pliveau prin parcurile turkmene

Mă aşez pe patul de fiare vechi vopsite în culoarea oului de raţă ruginit, clocit sub cine ştie câte cloşti umane. Îmi pot imagina ce activităţi murdare s-au petrecut în camera asta şi îmi pun dezgustat prosopul peste perina.  Mă aşez pe el şi aud un zgomot de animal bătrân cu arcuri schelainde din care nu reuşesc să descifrez dacă voi visa frumos sau urât în noaptea asta. Închid ochii şi încep să aţipesc dar baieţii trag de mine să mergem la o plimbare nocturnă aşa că mă trezesc în faţa hotelului. Aud zgomote de trap de cal pe trotuar în spatele meu. Mă lipesc aproape de zidul hotelului în timp ce călăreţul scoate urlete sălbatice către pietonii care nu se prea sinchisesc să-l bage în seamă. Întreb o localnică care a trecut pe lângă acest eveniment foarte senină:

– Ce-i cu călăreţul?
– La noi e permis să te plimbi cu calu prin oraş. La voi nu?   

Începe să mă încerce sentimentul pe care-l ai atunci când viaţa ţi se pare o reverie ciudată, dar ne continuăm drumul spre centrul oraşului. Mă uit la ceas pe telefon. Un clopot invizibil şi tăcut bate ora 23. Noi nu-l auzim, dar localnicii par să-l audă şi încep să se retragă parcă speriaţi că forţe demonice s-ar putea trezi la viaţă. Că poate statuile de aur din jurul palatului prezidenţial, o să-şi deschidă cu un scârţâit metalic ochii făcuţi din rubine roşii şi vor începe să umble înfometate pe străzi. Că poate liderul-statuie încălecat pe-un cal de aur va sări de pe coloana lui de marmura şi va conduce o vânatoare de cetăţeni urmat de celelalte statui. Că poate vor începe să alearge toate pe trotuare cu tropote de metal care sparg asfaltul şi timpanele. Apoi, înfometate de carne umană, vor sfâşia cu dinţii de aur pe oricine a îndrăznit să violeze decretul sfânt: Cetăţenii nu au voie să iasă din case după ora 11. De ce? Pentru că zeii fac regulile iar muritorii de rând trebuie să se conformeze sau să fie distruşi. E bine ca nu ştiam de regula asta, că probabil nu am fi ieşit nici noi.

 

 

La fiecare colţ de stradă, lângă fiecare statuie şi clădire oficială stau oameni îmbrăcaţi în albastru cu cascheta, urmărindu-ne atent fiecare pas, aşteptând să greşim ceva. Greşim atunci când Lorand scoate aparatul foto să pozeze o statuie ecvestră însă e oprit de urletul nervos al unui poliţist:

– Hey you! No pictures! No pictures!

Încercam să trecem strada spre o clădire impozanta dar suntem opriţi de urletul altui poliţist.

– Go back! Go back!

Mă simt ca şi în Inception în scena în care Cobb îi explică lui Ariadne ca atunci când intri în visul altcuiva, subconştientul celui care visează simte natura ta străină şi încearcă să o combată precum celulele albe se lupta cu o infecţie. Poate că am adormit şi m-am trezit în visul lui Turkmenbashi iar acum acesta mă atacă prin proiecţii ce iau forma oamenilor de ordine. Până la urmă de unde poţi să ştii sigur că atunci când visezi, eşti în visul tău şi nu în visul altcuiva?

Realizăm că nu avem şanse să vizităm zona centrală, împânzită de clădiri oficiale şi forţe de ordine aşa că încercam să scăpăm şi să explorăm o zonă semi-centrala. După jumătate de oră ajungem în zona blocurilor de locuinţe frumos  placate cu marmură ca nişte stafii albe cu mii de ochi negri, ce parcă au înmărmurit surprinse de bătaia reflectoarelor. Băieţii au vehiculat toată ziua idei cum că blocurile ar fi pustii, întărindu-şi credinţa în faptul că se văd doar două-trei lumini aprinse în fiecare bloc. Lorand, din fire mai curios decât o pisică, vrea să verifice teoria asta. Gândul de a intra într-un complex de locuinţe la miezul nopţii, într-o ţară autocrată, împânzită de poliţie la fiecare colţ de stradă, îmi creează un discomfort psihic. Rulez diverse filme în minte: văd cum ne prinde poliţia şi cum e foarte greu să le explicăm ce căutam înăuntru la miezul nopţii. Am îndoieli că o să înţeleagă curiozitatea lui Lorand şi că cel mai probabil o să ajungem la închisoare fiind consideraţi spioni sau infractori. Urmează confiscarea Loganului şi apoi deportarea. Îs curios ce film rulează la Lorand în cap aşa că îi povestesc filmul meu şi că mi se pare riscantă aventura asta. Nu pare impresionat şi zice că dacă e vreun poliţist le zicem că suntem în căutarea unui hotel.  

Ne apropiem. Uşa de la intrare stă deschisă şi ne uităm curioşi înăuntru. Lângă uşa de la lift zace o masă de birou de pal, fără personalitate, cu un cofrag mare de ouă şi nişte acte. Scaunul de birou are o haină pe el şi primul gând care-mi trece prin minte e că probabil e biroul paznicului.  Încerc să-l conving din nou pe Lorand că nu e o idee bună să mergem pentru că paznicul probabil e la baie şi se va întoarce. Nu am cu cine, aşa că după câteva minute ce parcă durează o veşnicie ajungem cu liftul la ultimul etaj. În holul de la ultimul etaj se văd papuci în faţa fiecărei uşi, un cărucior de copii şi nişte dulapuri.

– Ha! V-am zis că-s locuite le zic la băieţi în şoaptă, de frică să nu-i alarmăm pe locatari.
– Bine, bine… hai să vedem ce e prin dulapurile astea.

Mă uit descumpănit la Lorand în timp ce deschide curios dulapurile de pe hol. În mintea mea ştiu că nu mai exista nici o explicaţie credibilă în cazul în care suntem prinşi.

– Lorand, crezi că e o idee bună să umbli prin dulapurile oamenilor în miezul nopţii?

Luci începe să râdă cu nonşalanţă. Am dedus demult că e în asentimentul lui Lorand când vine vorba de penetrarea necunoscutului cu aplomb. Facem o poză de sus la oraş noaptea şi ieşim nedetectaţi din complexul locativ.

Răsuflu uşurat şi îmi fac o notă personală să iau exemplu de la curajul băieţilor în timp ce ne întoarcem la hotel. Apoi încep să-mi pun întrebarea dacă eu sunt prea fricos sau băieţii sunt prea imprudenţi. În situaţia de fata tind să cred că e a doua variantă dar la modul general vorbind mi se pare admirabil curajul pe care-l demonstrează în orice situaţie. Mi se pare că unul din ingredientele cheie în a-ţi ieşi constant din zona de confort e curajul. Mă uit în jur şi văd mulţi oameni nesatisfăcuţi de viaţă, de job, de ţară, de conducere, de situaţia lor, de etc… La mulţi le lipseşte curajul să facă o schimbare majoră. De ce? Copilărie? Condiţionare socială?

O vină mi se pare că o are copilăria. Învăţăm de mici ca în necunoscut zace potenţialul suferinţei infinite. Undeva îngropate adânc în noi zac cicatricile psihologice ale primei dăţi când am căzut şi ne-am belit mâinile, ale primei dăţi când am băgat mâna în foc, ale primei batjocoriri din partea cuiva şi învăţăm singuri ca în bezna necunoscutului zac monştri. Nu-ţi zice nimeni ca suferinţa e parte din viaţă. Că lumea e un iad frumos în care ne auto-flagelam intelectual şi fizic scoţând urlete de “dezvoltare personală”, “progres”. În sfârşit, nu-ţi zice nimeni că dacă vrei să evoluezi la infinit va trebui să suferi la infinit. Gândul acesta în sine ar trebui să motiveze pe oricine e interesat de evoluţie.

O altă vine o are condiţionarea socială care ne învaţă că trebuie să explorăm necunoscutul cu paşi mărunţi, ca nişte melci invalizi. Începem de mici să mergem la creşă, apoi la şcoală, apoi la liceu, apoi la facultate. Apoi la job dăm de scara corporatistă, toate acestea insuflându-ţi ideea că viaţa trebuie să curgă predictiv, în paşi mici şi progresivi, fără prea mult hazard. Deşi îmi pare că hazardul e sarea şi piperul vieţii şi fără el viaţa devine o mâncare fadă. În plus, e o reţetă pentru învingerea temerilor. Cu cât ieşi mai des din labirintul cotidian şi te “hazardezi” cu activităţi, oameni şi locuri noi cu atât necunoscutul devine mai familiar şi mai puţin înfricoşător.

Citeste continuarea aici.

Citeste intamplarile precedente aici.