A doua zi încercăm să mai vizitam ceva de prin Ashgabat dar căldura de 50 de grade ne face să ne refugiem repede în Muzeul Carpetelor. Carpeta ţesuta manual e simbolul naţional al Turkmenistanului şi în acest muzeu se găseşte cea mai mare carpeta din lume. Oare de ce nu mă miră? În muzeu întâlnim o tanti foarte de treaba care ne pofteşte la un ceai pe o carpetă veche de 100 de ani. Ne povesteşte despre cultura turkmenă şi că după părerea ei e mai bine ca femeile să umble în fuste lungi pentru ca multe au picioarele urâte. Cele care sunt frumoase îi stimuleaza mult prea tare pe bărbaţii turkmeni aşa că e mai bine să le ţină acoperite. Lăsat fără replică, Lorand începe sa zâmbească.

 

Dupa câteva ore prin muzeu ne pornim spre groapa iadului şi ieşim din oraş. Mă uit pe geam la soarele ce pâlpâie în oranj, ca o portocală luminoasă ce-şi stoarce ultimele puteri în apus. În paralel cu noi, un bărbat cu ochelari de aviator zboară cu o motocicletă veche printre baricade făcute din dungi de bolovani. Pare complet relaxat şi absorbit de momentul prezent, în timp ce trece cu viteza printre bolovanii aşezaţi strategic în dungi transversale pe drumul nou construit. Orice mică neatenţie îl poate costa prăbuşirea lui şi a copilului care îl cuprinde strâns din spate. Dar probabil că nu se gândeşte la asta. Probabil se gândeşte doar la vântul care îi sufla în aripile imaginaţiei.

Soarele, complet stors, se prăbuşeşte sub dunele de nisip lăsând luna şi stelele să-şi eclateze strălucirile blânde peste arsurile deşertului. Se face miez de noapte. Gps-ul pâlpâie o săgeată albastră spre nimic. Oprim maşina să investigăm terenul care ne va duce către iad. Găsim nişte urme proaspete pe un nisip care pare bătătorit de maşini şi ne decidem să le urmăm.

Lorand, de la volan, avansează precaut pe drumul ce şerpuieşte ascendent şi lin pe nişte dealuri. La un moment dat, maşina începe să patineze în nisipul tot mai moale şi suntem nevoiţi să dăm cu spatele înapoi de unde am pornit. Ca de obicei, îi sfătuiesc pe băieţi să lăsăm maşina aici şi să o luăm pe jos 10 km dar fără folos. Par convinşi că e o idee bună să mai încercăm să ne băgăm cu ea pe dunele de nisip cu viteză mare, ca şi când ai conduce pe zăpadă. Chiar dacă e adevărat că tehnica de condus e similară cu cea în condiţii de zăpadă, tot mi se pare o idee proastă pentru că riscăm să rămânem blocaţi în miezu’ nopţii în deşert.

 

Vorbele îmi cad pe urechi surde. Am realizat că nu o să opreşti cu argumente de genu “o să rămânem blocaţi” un om pasionat de condus sportiv ca Luci. Îi pot citi febra condusului în atitudine, în vorbire, în privirea fixă. Se urcă la volan şi începe să gonească prin deşert cu o viteză de raliu. În câteva momente zboară peste porţiunea unde Lorand a rămas blocat şi continuă să accelereze nebuneşte pe urmele de maşini ce încep să se bifurce în ramuri şi-apoi se unesc înapoi. O maşină de slovaci e blocată pe drum şi Luci reacţionează instant, ocolind-o într-un viraj brusc ce împroşcă un val de nisip către slovacii rămaşi cu o expresie stupefiată. Wohoooo! Mă simt ca la raliu şi pe nisipul moale am o senzaţie de plutire în viteză, de parcă facem surf cu Loganu. În fata observăm două maşini de mongolioti blocaţi în nisip şi Luci lasă într-un scurt moment de indecizie acceleraţia, întrebându-ne dacă să oprească să-i ajutăm. Nu apucăm să-i răspundem bine ca naufragiem şi noi pe o dună de nisip fără şanse de mai mişca maşina.

 

Mergem la mongoliotii englezi blocaţi în nisip şi ne decidem să ne unim forţele ca să deblocăm maşinile pe rând. Ne adunăm 8 oameni în jurul maşinii englezilor – o maşină mică cu motor de 1.0L. Împingem din toate puterile în timp ce şoferul ambalează până se supra-incalzeste motorul. Cu mari eforturi reuşim să o mişcăm 20 de cm. Devine clar că nu o să reuşim să deblocăm maşinile, aşa că ne decidem toţi să facem o plimbare lungă de 10 km, până la groapa iadului. Contemplez în plimbare de ce am rămas blocaţi.

Nisipul e un duşman mult mai rău decât zăpada. Poţi să tot sapi cu lopata că tot de “moale” dai şi tot mai tare te afunzi. Cum se procedează corect? La modul ideal când ai porţiuni mai lungi de nisip dezumfli parţial rotile, treci porţiunea de nisip şi apoi le umfli la loc. Cu tehnica asta au reuşit câţiva mongolioti să ajungă la groapa iadului. Culmea e că ştiam de ea, dar lipsa de experienţa ne-a făcut să credem că o să reuşim şi fără acest artificiu. Acum nu mai contează şi lumea nu pare deloc îngrijorată de situaţie. Reuşim să ne pierdem într-un prezent în care se amesteca poveştile noastre cu cele ale celorlalţi mongolioti până când se întrevede ceva la orizont. 

O văd strălucind de departe ca un imens reflector ce iradiază unde de lumină spre cer. Am citit multe despre ea şi grăbim paşii animaţi de gândul că o să o vedem în curând. Legenda spune că prin anii ‘70 s-a săpat o groapă mare în ideea exploatării gazelor naturale. Din ceva motiv s-au hotărât că nu e viabilă exploatarea şi i-au dat foc pentru a nu avea acumulări mari de gaze. Sperau ca o să ardă în câteva zile dar focul nu s-a mai stins niciodată şi gazele ard mocnit de zeci de ani. 

Ajuns la poartă, descoper cu uimire că e o intrare spre un iad al insectelor. Sute molii şi alte zburatoare îşi flutura fiinţa oarbă către lumina. Ajunse deasupra gropii, flăcările fierbinţi le carbonizează instant aripile membranoase şi le văd cum se prăbuşesc precum îngerii decăzuţi către infern.

În acest spectacol al morţii lepidopterice, două umbre stau nemişcate pe margine şi valsează pe melodii de dragoste lente în mintea lor. E italianul atotştiutor şi prietena lui. Spre momentul culminant al piesei, el se opreşte pentru o clipă şi se uita pierdut în ochii ei umbroşi. Flăcări diavoleşti dansează în ei, pâlpâind ritualic pe ritmuri de blues. Inima începe să îi zvâcnească mai puternic şi copleşit de emoţie îngenunchează. Scoate un inel care a stat tăinuit toată excursia în maneta de la schimbător, şi o întreabă “Vrei să fii soţia mea?” Timpul încetineşte şi poate să perceapă uimirea ei, apoi bucuria, apoi “Dă”-ul. Un “Da” cu o simbolistică interesantă… Nu ştiu daca italianul atotştiutor ştia că Ashgabat e un toponim persan care se traduce aproximativ: “oraşul dragostei”. E îndrăgostit, ea a zis da, egoul lui a fost validat, deci probabil nici nu mai contează acum să le ştie pe toate. De la atâta dragoste flăcările parcă pâlpâie mai încet, mai mocnit şi îmi caut un loc ferit pe marginea gropii. 

Trec pe lângă englezii care s-au pus să-şi facă un ceai la primus şi regretă că nu şi-au adus un cablu metalic cu care să fi coborât ceainicul în infern. Trec pe lângă un grup de mongolioti gălăgioşi care îşi fac poze de grup pe margine.  Trec şi ajung într-un loc liniştit, îmi pun căştile pe urechi, dau drumul la metal şi îmi pierd privirea în dansul psihedelic al flăcărilor pentru o vreme. E un loc magic pe care când îl vezi, mintea îţi spune încontinuu ca locul ăsta nu exista, că e prea ireal, prea diferit de orice cunoşti sau ai văzut.

Și parcă îmi amintesc de o varsta de aur ce e readusa în prezent de imaginea flacarilor. Simt cum timpul încetineşte şi mă contopesc într-un prezent liric Eminescian ce-mi pâlpâie nostalgic în minte:

Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zărea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!

Nostalgia tinereții…. Oftez lung. Un lucru care pot să zic că l-am învăţat de-a lungul timpului e că pe măsură ce creşti simţurile ţi se tocesc sub greutatea acumulată a experienţelor. Fiecare experienţă nouă îţi îmbraca simţurile cu o haină frumoasă, însă după ce o porţi un timp te saturi de ea. Ajungi ca după o vreme să ai un dulap plin de experienţe dar să nu vrei să mai porţi nici una. La fel e şi în călătorit. Ai văzut pe internet “12 locuri de vis în care trebuie să ajungi înainte să mori” şi te gândeai ce tare ar fi să mergi şi tu. Însă după ce le-ai văzut, oraşele, satele, parcurile, munţii, râurile, lacurile, cascadele, desertul, marea îşi pierd din farmec. Peisajele se decolorează ca nişte fotografii ţinute în soare. Lumea întreagă devine oraşul tău, un oraş pe care l-ai explorat mult şi care nu te mai poate impresiona prin plasticitatea sa devenita prozaică. Tot ce-ţi mai poate da sunt oameni şi activităţi noi pe un fundal artistic fad.

La un moment dat, aveam o discuţie pe tema asta cu Ioana, prietena lui Lorand. Tind să-i dau dreptate. Pentru impresie artistică nu are rost să te duci în locuri care seamănă cu ce ai văzut. Dacă ai văzut: Budapesta, Viena, Londra, Paris, Roma, Barcelona – prin extensia similaritudinii ai văzut mii oraşe şi experienţa unui alt oraş modern va răsuna muta în simţurile tale blazate.

Soluţia e să încerci un stil total diferit faţă de ce ai văzut. Groapa iadului din Turkmenistan e fix genul acela de loc care să-ţi dea sentimentul de o experienţă iniţiatică şi mistică în acelaşi timp, diferită de tot ce-ai mai văzut. 

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.