Se face ora 3 AM. Ne decidem să ne întoarcem la maşini înainte ca deşertul să se transforme în furnalul aprins din timpul zilei. Trece un camion verde, milităresc pe lângă noi. Îi facem semn să ne ia şi ca norocul opreşte. Ne urcăm în remorca unde îi regăsim pe mongolioţii blocaţi lângă maşina noastră. Ajunşi la maşini, batem în remorca şi prin semne îl rugăm pe şofer să ne tracteze. Englezii’s primii. Scot o frânghie groasă cât un şiret de pantofi care se rupe în 2 secunde. Îi salvăm noi cu o frânghie de tractare şi rând pe rând camionul ne scoate din rahatul nisipos în care ne-am băgat. La final facem o mică cheta sii îi dăm la camionagiu vreo 40 de dolari, apoi răsuflam uşuraţi şi epuizaţi că am scăpat. Pe la ora 5 dimineaţa, îmi pun salteaua de camping pe desert şi cad epuizat în somn vreo 2h.

Mă trezeşte huruitul unui camion care trece pe lângă mine şi îmi acopăr capul cu un tricou încercând să mai fur un pic de somn. Fără folos. Soarele a început să încălzească furnalul deşertic. Lumea se trezeşte rând pe rând şi după noaptea nebună de ieri, se mişca somnambulic de colo colo, strângând lucrurile pentru o nouă zi de raliu.

Ne hotărâm să mergem către un lac subteran sulfuros aflat în inima unui munte de care am citit în Lonely Planet. Viaţă parcă se mişca mai încet atunci când eşti obosit. Maşina curge lin prin peisajul deşertic într-un semi-vis şi în câteva ore ajungem la lac. Primele impresii sunt dezamăgitoare: un lac în inima unui munte, amenajat în condiţii spartane, pentru care trebuie să plăteşti vreo 10$.

 

Mai rea e aglomeraţia şi faptul că te lasa doar vreo 20 de minute să faci baie ca să nu leşini de la sulf. De la gura muntelui, coborâm parcă printr-un imens tub digestiv spre măruntaiele sale. Scările coboară la nesfârşit, lumina e tot mai slabă şi la un moment ajungem într-o semi-bezna stomacala, umplută cu ape sulfuroase în care ne dizolvam fiinţa. Simt cum mă scufund uşor, cum îmi dizolv învelişul material şi apoi renasc din nou de sub apă în forma unei bestii a întunericului. Un fel hibrid de liliac-om adaptat la semi-bezna, cu aripi de piele aproape străvezii, ce-şi încleştează ghearele negre în peretele de stâncă. Comunic cu ţipete ascuţite de om-liliac cu Lorand şi Luci. Îi îndemn să mergem să explorăm restul peşterii, care se continua într-un tunel semi-inundat, al cărui capăt e scufundat în bezna totală. Suntem opriţi pe motiv că e interzis şi în mintea mea încolţesc tot felu de imagini legate de ce ascund turkmenii în tunelul interzis. Mă scufund din nou în apele hierofane şi renasc iarăşi ca om spre suprafaţă. Dar ceva e schimbat. Simt cum sunt tras cu putere de curenţi spre tunelul interzis de parcă cineva ar fi scos undeva în adâncuri, dopul lacului. Încerc cu disperare să mă agăţ de perete dar ghearele mele de liliac-om au dispărut în metempsihoza acvatică. Sleit de puteri mă las dus de val spre tunelul interzis care aluneca la nesfârşit prin intestinele muntelui tot mai adânc, tot mai repede, spre centrul pământului. În bezna totală, timpul se dilată şi simt alunecarea corpului meu printr-un tunel acvatic nesfârşit. După câteva zile, simt cum lumina pâlpâie difuz prin pleoapele mele închise. Deschid ochii şi văd că mă aflu într-un tunel de plastic iluminat şi încep să aud muzica şi să văd lumina de la capătul tunelului. În câteva momente mă trezesc scufundat într-o piscină cu apa clară, limpede, albastră. Ies la suprafaţă şi văd fete frumoase ce ţipă şi aleargă vesele în bikini în soarele după-amiezii din Hajduszoboszlo.

 

Deci asta ascundeau Turkmenii în tunel. Incredibil! 😛 Dar acum întrebarea e cum mă întorc înapoi că parcă aş vrea să termin excursia. În timp ce stau nedumerit îmi captează privirea o fată frumoasă cu părul blond şi ochii verzi. O fixez cu privirea şi mă pierd în ei. Mă observa, vine la mine şi-mi trage una bună cu palma realităţii. Încerc să mă dezmeticesc din visul pe care l-am avut. Sunt iarăşi în peştera Turkmenă puturoasă. Mă uit la o tanti mai plinuţă ce pluteşte ca un balon în apă termală şi mă decid să ies gândindu-mă că aş fi putut să fiu pe marginea unei piscine cu apa clara, limpede şi albastră. Ies şi băieţii, dezamăgiţi de Lacul Kow-Ata, şi ne continuăm drumul spre Merv.

Aşezat pe drumul mătăsii, acest oraş a trecut de-a lungul timpului în perimetrul multor imperii: sasanid, arab, turc devenind un centru istoric foarte important. În secolul XII se crede că a fost cel mai mare oraş din lume. Un secol mai apoi oraşul e capturat într-o invazie mongolă. Tolui, fiul lui Genghis Khan, ordona un genocid şi sunt ucişi cu sânge rece un milion de bărbaţi, femei şi copiii. Genocidul marchează începutul declinului istoric al oraşului. Tot ce-a rămas acum sunt câteva clădiri şi ziduri de pământ foarte vechi, de prin secolul VII, între care-şi pasc  existenţa turmele de cămile.

Drumul spre Merv e dezastruos – asflat ce a trecut parcă prin ceva  bombardamente. Cu reflexe de melc obosit fac slalomuri nereuşite printre cratere şi ne decidem să dormim. Pe dreapta şi pe stânga sunt kilometri de câmpuri agricole, cu brazde şi denivelări foarte mari pe care nu putem pune cortul. În plus, în timp ce inspectam terenul văd ceva păianjen sau scorpion uriaş – genu de gânganie care pare că ar putea trece prin cort şi să ne mănânce la cină. Cam aşa arata:

Se pare că nu ne-am gândit noi prea mult la riscurile ce le implică campatul în deşert. Pe la ora 1 sau 2 noaptea ne hotărâm să campăm pe un drum secundar care duce lângă nişte hale părăsite. Oprim maşina şi un nene iese pe acoperişul unei coşmelii să inspecteze vizitatorii neaşteptaţi. Lorand, curios din fire iese să inspecteze situaţia. Lângă halele părăsite doi localnici locuiesc într-o coşmelie foarte simplă: patru pereţi şi un covor pe jos. Ne invită să dormim la ei. Lorand pare convins că e o idee bună dar lasă la latitudinea noastră decizia. Eu nu mă simt prea în siguranţă dat fiind dubioşenia locului, aşa că ne decidem să mai mergem. Apar o sumedenie de discuţii după, legate de cât era de sigur să dormim acolo. Băieţii susţin că, faptul că era curent şi o maşină parcată în faţă, indică faptul sigur că oamenii erau doar localnici care păzeau halele. Poate. Dar întrebarea pentru mine este dacă ar fi meritat riscul? Sunt foarte pro schimburi culturale cu localnicii şi avut încredere în străini. Iarăşi sunt conştient că în multe din ţările vizitate condiţiile precare de viaţa sunt normalitatea. Unde tragi însă linia dintre ce pare prea periculos şi ce pare sigur atunci când un străin te pofteşte să dormi la el în miez de noapte?

Părăsim Turkmenistanul în următoarea zi, un pic trişti că trebuie să ne întoarcem spre Clujul nostru cel de toate zilele. În oraşul nostru cel de  baştină în care zac vestigii romanice obosite pe fundul unei gropi acoperite cu sticlă. Suntem slabi. Dacă aş fi primar am avea şi noi o groapă imensă cu foc, neacoperită, lângă biserica romano-catolica din centru. Ar fi un proiect controversat cu o simbolistică interesantă dar care ne-ar aduce în fruntea turismului european. Oftez lung. Simt că nu o să se aprobe.  Mă consolez cu gândul că măcar fetele de la bazin sunt faine în timp ce trec graniţa scăldată de ape ciocolatii….

Citeste continuarea aici.

Citeste intamplarile precedente aici.