Probabil ca a cazut la trecerea de rau din cauza curentului de apa. Trec mai departe gandindu-ma ca este vreme pana in Ulanbataar sa vedem ce facem. Impachetam si Liviu ne atrage atentia la cer. Acoperisurile caselor sunt pline de vulturi ca si cel cu care ne-am pozat ieri. Unii dau cercuri si mai coboara la ghena de gunoi sa caute ceva de mancare precum ciorile din Romania. Radem bine de modul in care falnicii vulturi au ajuns sa se umileasca precum ursii care coboara la ghena in Brasov.

La ora opt deja suntem in masina si gonim spre Altai, destinatia pe ziua de azi. Luci e la volan si o arde cu 120 spre nelinistea mea. Il avertizez si mai scade viteza. Nu de alta dar fiind Mongolia niciodata nu stii ce iti aduce urmatoarea curba. Dupa peisajul selenar de ieri astazi calatorim pe langa pasuni si lacuri.

Pe marginea drumului se vad iurte si turme de animale iar in departare se intind dealuri cat vezi cu ochii. Facem mai multe pauze sa admiram peisajul si sa facem niste poze. Oprim la un moment dat langa un grup de camile. Coboram langa ele si se uita toti curiosi la noi. Distractia se termina cand unul din masculi vine nervos in directia noastra. Decidem ca cel mai sigur este sa revenim dupa parapet la drum.

Ne reluam goana pana cand asfaltul se termina subit si incepem hataitul si mersul in ritmul melcilor.

Mergem langa ce pare a fi santierul drumului asfaltat ce va duce la Altai iar dupa o perioada de timp chiar putem urca pe bucata mai consolidata, care nu are asa multe denivelari. Oprim la o pauza de toaleta si langa noi trag niste baieti din Scotia. Incepem sa povestim si rapid observam miserupismul lor. Ei remarca surprinsi cat de curati suntem noi. Le spunem ca pana acuma am stat in conditii decente, unde am putut face si dus, ceea ce ajuta destul de mult la asta. Ei aproape ca se lauda cu faptul ca nu se mai spalasera de aproape o saptamana. Radem si imi trece prin gand lipsa de respect pe care o au anumiti britanici fata de tine daca le spui ca esti roman. E atat de ironica situatia. Mai facem cateva glume si ne vedem de drum. Mai rad cu baietii de unul din ei, care pe toata perioada discutiei a stat cu mana in pantaloni strangandu-si comoara in stil Al Bundy. Cine stie, poate dupa o saptamana ii aparuse niste mancarimi.

Spre mijlocul zilei tragem in Darvi, o asezare pustie cum vezi in filmele western americane, cu cladiri patratoase dispuse pe de o parte si alta a unui drum. Ne dam jos si incepem sa cautam de mancare. Gasim niste spaghete la niste femei in pravalie si le udam la final cu lapte dulce. Cu burta plina ne mai relaxam si ducem masina la vulcanizarea satului, cum am ramas cu doar o singura roata de rezerva buna. Baietii de acolo incearca sa repare masina unui localnic asa ca asteptam rabdatori pana termina. Masina e ridicata pe o platforma improvizata si trusa de scule consta dintr-un ciocan, un patent si o surubelnita. Un alt tip sudeaza o piesa undeva pe margine, folosind ochelari de soare ca si protectie. In zece minute termina si il trimit pe om pe drumul lui. Dam jos roata de pe masina si omul nostru se apuca de treaba. Nu apuca sa peticeasca bine interiorul cauciucului ca se ia curentul. Lasa sculele jos si imi arata catre aparatul de potrivit cauciucul pe janta. Functioneaza doar pe curent. Trebuie sa asteptam pana revine. Trec 15 minute si nimic. Se satura si mecanicul de stat si pune cauciucul la loc cu niste leviere de metal, dupa care il umfla la loc. Pare sa fie ok si macar avem un cauciuc pentru vreun caz de forta majora. Il punem la loc, platim si o luam la drum.

Soarele se ascunde incet dupa niste nori si vantul incepe sa bata mai puternic. Avansam cu viteze intre 40 si 50 de kilometri pe ora pe o portiune de drum care e in constructie dar e destul de plata. La un moment dat se termina portiunea practicabila si trebuie sa ne dam jos si sa continuam pe potecile de pe margine. Cand colo ce sa vezi in zare! Un jeep alb cu numere de Sibiu. Tragem pe dreapta, facem semne si Cornel cu Crinu coboara sa ne intampine. Incepem sa povestim despre ce s-a intamplat de cand ne-am despartit la intrarea din Kyrgyzstan. Ei si-au rezolvat problemele cu etierul in Bishkek, au traversat Kazahstanul rapid si s-au indreptat catre Ulanbataar prin Rusia iar acuma fac Mongolia in sens opus celui al nostru. Palinca romaneasca iese din nou la iveala si ne tragem voiosi in poze pentru a doua oara. Incheiem cu o discutie despre drumul care ne asteapta inspre capitala.

Suntem avertizati de un rau destul de adanc ce baietii l-au traversat in care apa ajunge undeva pana la oglinda masinii noastre. Nu ii dau prea mare importanta deoarece stiu ca ne vom descurca cumva. Ne salutam si ne uram succes. Nu apucam sa pornim bine ca un vant ce apare de nicaieri ridica nisipul fin de pe marginea drumului formand un nor in fata noastra. Conduc pe unde anticipez ca e drumul si imi iese. In cinci minute lucrurile se calmeaza si ne reluam traseul.

Mergem pe un drum in constructie in mijlocul unei pajisti cat vezi cu ochii. La un moment dat ne intampina o sageata ce arata spre stanga insa vedem majoritatea urmelor continuand pe santier. Ii spun lui Luci sa dea inainte in protestele lui Liviu.

Binele tine vreo jumatate de ora cand apar utilajele grele in fata noastra si nu mai avem pe unde trece. Iesim in lateral dar solul nisipos ne pune mari probleme in a avansa. Trecem prin albia a doua parauri, in care aproape ca ramanem impotmoliti iar cand dam de a treia ne oprim. E timpul sa luam o decizie ca asa nu facem nimica. Opresc un localnic cu jeep sa il intreb de directii dar nu ne prea ajuta. Arata vag spre spate. Liviu nervos ne readuce aminte ca el ne-a avertizat la cotitura si ca suntem prea caposi. Ii dau dreptate dar acuma e prea tarziu. Consultam gps-ul si vad ca drumul normal este marcat pe harta la 600 metri in stanga si parca se vede o linie continua spre orizont ce seamana cu ea. Imi amintesc de niste urme ce le-am vazut putin mai in spate asa ca revine Luci la volan si il directionam spre ele prin nisip. Tureaza puternic motorul, rotile se invart agresiv si Loganul inainteaza dand din fund spre directia buna. Gasim destul de rapid urmele bune ce ar trebui sa fie drumul principal si scapam de nisipul enervant pe care Loganul nu il prea simpatizeaza. Liviu ne avertizeaza: de acuma nu ne mai abatem de la drumul principal. Nu comentam nimic si reluam traseul.

Cum ne-am obisnuit deja, drumul are multe benzi si ramane la latitudinea soferului sa o aleaga pe cea mai buna insa indiferent de decizie, mereu apar hopurile buclucase ce ne limiteaza viteza la 20 de kilometri pe ora. Plictisiti avansam in soarele dupa-mesei ce tot apare de dupa nori. Singura priveliste ce ne animeaza este caroseria ruginita a unei masini ce a luat foc in mijlocul pustietatii. Il inspectam de mai aproape insa in afara de scrum nu a mai ramas nimica notabil. Nici schelet uman nu vedem pe scaune asa ca sigur au scapat toti pasagerii teferi. Imortalizam scena si o luam pe drum.

Aproape de apus intram intr-o localitate formata din cateva case rasfirate si cumparam provizii de la singurul magazin. Toti suntem obositi dupa drumul lung de azi. Ma uit pe gps si vad ca pana in Altai mai sunt in jur de 60 de kilometri, ceea ce inseamna trei ore dupa media ultimelor kilometri condusi. Decidem ca nu mai are rost sa continuam si cautam o cazare. Ne ajuta o familie si ne poftesc in iurta lor. Fiica lor mai vorbeste niste engleza asa ca ne intelegem sa primim si cina. Nerabdatori ne asezam la masa si privim cum bunica ne prepara niste taitei de casa cu legume si carne de iac. Dupa aproximativ 40 de minute avem fiecare in fata o portie mare aburinda pe care il terminam in cateva minute. Mai primim supliment ce se mai gaseste pe fundul ceaunului in care s-a preparat totul. Ies la o plimbare scurta la lumina lunii si arunc o privire asupra containerelor din care niste ingineri coordoneaza lucrarile de pe santierul pe care am condus azi. In afara de niste monitoare de calculator nu este nimic interesant asa ca ma duc pana la Logan si scot sticla de vodca Genghis si sucul de portocale. Ma asez la masa si incep sa le mixez.

Baietii mi se alatura si incepem sa bem. Batrana familiei ne priveste incruntat dar nu ne zice nimic. Noi ne distram in continuare, pana cand aflam ca patul nostru va fi o platforma de lemn acoperita cu o mocheta pe care greu incapem toti patru. Ne pozitionam cumva pe diagonala cu picioarele atarnand putin pe margine si ne uitam cu invidie la batrana si un adolescent cum se culca in paturi simple. Mai sorbesc ultimele inghitituri de cocktail si ma pun la somn. Adorm instant pe lemnul ortopedic de sub mine.

Dimineata pe la sase ma trezesc dupa vreo opt ore de somn in care m-am trezit doar o singura data cand baietii s-au miscat in jurul meu. Se pare ca Luci si Calin nu au fost atat de norocosi, abia reusind sa doarma cateva ore. Este o dimineata noroasa iar linistea aproape completa de afara imi da un sentiment ciudat. Ma apuc agale sa imi fac treburile de dimineata si incet incet apar si baietii din iurta. Intr-o jumatate de ora parca totul se anima: inginerii revin la gherete, pornesc primele utilaje iar cei de la iurta gatesc. Noi nu mai asteptam un mic dejun ci pornim la drum. Azi vrem sa acoperim mai mult ca ieri.

Prima provocare ni se arata destul de repede, sub forma unui pod surpat insa ca norocul sub acesta curge un parau micut. Mergem pe urmele celorlalte masini dar nu gasim niciun loc de trecere usor. Pare sa fie un risc destul de mare de impotmolire, cum malul este destul de abrupt pentru Loganul nostru. Oprim, incepem sa exploram in sus si jos iar dupa cinci minute Liviu gaseste partea usoara. Ne punem in miscare si trecem lejer firicelul de apa in locul batatorit. De aici peisajul revine la cel normal de campie in care noi cautam poteca cea mai buna pentru Loganul nostru. Dupa o ora facem o pauza si trece Calin la volan cu Luci in dreapta lui. Cum avansam, burta masinii este zgariata de mai multe ori de pietre razlete. Luci incearca sa il ghideze, dar Calin incapatanat nu prea asculta de el. Indicatiile lui Luci se transforma in suspine mai apoi pufaieli pana cand ajunge sa isi puna mainile in cap. Calin nu mai rezista si izbucneste: “In pusca mea, lasa-ma sa conduc cum stiu eu! Nu am nevoie la fiecare groapa sa primesc indicatii!”. Luci se apara: “Nu vezi ca tarasti masina pe pietre?! De doua zile o tot lovesti si nu accepti nici un sfat! Uneori am impresia ca aici ne lasi intr-o groapa!”. “Ma, eu decat sa te tot vad cum iti pui mainile in cap si pufai pe langa mine, nu mai conduc! Imi bag piciorul, vrei sa treci tu la volan?”. “Fii mai atent!”, vine raspunsul sec. Din spate privesc zambind cearta celor doi. Pe de o parte e amuzant cat de agitat e Luci insa are si el dreptatea lui. Calin este un pic neatent si mai bruscheaza masina din cauza lipsei de exercitiu din ultima vreme iar problema lui este neacceptarea niciunui sfat sau critici, ceea ce nu este tocmai bine. Decid sa nu ma bag cat lucrurile sunt fierbinti asa ca se lasa o tacere.

Pufaitul si tensiunea continua pana in Altai, unde ajungem cu ultimii stropi de benzina din rezervor. Mergem direct la o benzinarie dupa care cautam mancare. Centrul prafuit este destul de animat dar restaurantele sunt greu de gasit. Intram intr-o cladire din care rasuna muzica. La etaj gasim niste magazine si un spatiu cu mese asemanator unui foodcourt. Ne asezam si tipa de la bucatarie ne aduce un meniu cu poze. Ne alegem fiecare cate ceva dar pe rand suntem refuzati, pe motiv ca nu au acel lucru. Ne dam batuti si ii zicem sa ne aduca ce are: carne de oaie si placinte cu carne. Pana vine mancarea se dezbate situatia condusului masinii. Ii explic lui Calin ca noi deja ne-am obisnuit unul cu altul si ca ne sfatuim unul pe celalalt, chiar daca cel de la volan vede obstacolul ce vine, pentru ca nu se stie niciodata cand este un pic neatent. Tresaririle lui Luci nu sunt in nume de rau sau in batjocura la stilul lui de condus, ci pentru a-l ajuta in a identifica potentiale probleme. Ii mai spun ca noi mai avem peste zece mii de kilometri de condus dupa ce ne despartim de el asa ca pentru noi este foarte important ca masina sa fie intr-o stare cat mai buna posibila iar daca este greu sa accepte sfaturi sau atentionari pe drum, prefer sa nu mai conduca. Liviu spune si el ceva asemanator iar Calin pare sa fie de acord si se va conforma pe viitor. Auzind asta si Luci pare sa fie mai calm. Ne vine mancarea si desi arata bine, placintele sunt cam reci si uleioase iar carnea cam cauciucata. Spalam gustul cu un cola si ne vedem de drum. Iesirea din Altai o facem pe un drum cu asfalt perfect.

Apar din nou dealurile pe marginea drumului si dupa cativa kilometri dam peste un monument. Oprim pentru cateva poze. Sunt niste maldare de piatra cu un stalp in mijloc de care calatorii prind panglici albastre. In spatele lor, la o masa de piatra mananca doi pastori localnici. Sunt modernizati, dand caii pe motociclete chinezesti mult mai ascultatoare. Ne privesc nepasatori, mananca, dupa care incaleca pe motoare si dispar spre o turma in departare.

Si noi ne reluam drumul pe care avansam si rapid suntem pusi in fata unei dileme. Pe gps-uri, drumul principal merge pe niste poteci in dreapta dar asfaltul continua putin spre stanga si se pierde printre dealuri. Ii spun lui Calin sa continue pe asfalt sa vedem unde duce. Dupa aproximativ 15 de kilometri acesta se termina brusc, insa am timp sa ma documentez mai temeinic. Consult harta primita de la italienii din vama si acesta confirma ca aici este noul drum principal. In fata avem doua localitati care insa pe gps-urile noastre nu sunt conectate de drumuri. Intuitia imi spune ca suntem pe calea cea buna si asa poate si evitam traversarea raului de care ne-a povestit Crinu ieri iar daca nu va fi bine, sigur vom gasi o solutie. Baietii sunt de acord si ii dam inainte. Masina ne balangane printre dealuri iar kilometri trec foarte incet pe drumul prost. Suntem dezmortiti de putinele pauze pe care le facem cand mai tragem si cate o poza. E un pic ingrijorator ca tot acest timp vin doar doua masini din fata dar dupa cateva ore dam de prima localitate.

Serpuim printre iurte ingradite si ajungem in centru unde gasim doar magazine. Ne tot plimbam si intrebam fiecare localnic de mancare, gesticuland ceva asemanator ducerii lingurii la gura. A treia femeie se prinde si ne duce la o batrana ce tocmai se pregatea de inchis pravalia. Cumva o convingem sa mai stea si sa ne prepare galuste cu carne. Incercam sa aflam de care este dar mimatul de pui, vaca, oaie nu functioneaza. Primim doar raspuns in mongola asa ca lasam la voia sortii ce va veni. Scoatem masa in fata pravaliei si deschidem cate o bere de la magazin. Mirosul de alcool ademeneste doi sateni ce se autoinvita la masa. Vorbesc tare in mongola si gesticuleaza vrute si nevrute. Rapid ne dam seama ca unul e alcoolicul satului iar celalalt este handicapat mintal. Incercam sa discutam cu ei, macar prin semne dar saracii nu inteleg nimic. Ne dam batuti si ne continuam discutiile iar cand suntem intrebati ceva, le vorbim si lor in romana. Dupa vreo ora mancarea inca este in faza de proiect asa ca mergem pe rand pana la magazinul satului sa luam niste gustari. Constatam la masa ca ele sunt expirate de mai mult de un an. Foamea totusi ma determina sa mananc biscuitii dar renunt la a mai cumpara alte chestii. Nebunul se intoarce la masa noastra iar de data asta are o revista sub brat. Mandru il pune pe masa si incepe sa ne arate imagini din ea. Este o revista ce prezinta toti concurentii si caii de la cel mai mare concurs de calarie din tara. Rasfoiesc si ii vorbesc in romana in continuare pe un ton serios. El se uita perplex la mine in timp ce baietii se sparg de ras. E interesant ceea ce vad. Pana si copii ce nu par a avea de mai mult de cinci-sase ani sunt in sa. Calaria este cel mai practicat sport din tara. Rasfoiesc revista pana ma plictisesc si incepe sa ma ia oboseala. Suntem toti trei cuprinsi de o moleseala crunta. Tot betivii ne anima atomsfera cand trece pe drum o gravida si cei doi tin mortis sa ne explice cum s-a intamplat si cu cine. Ei se distreaza copios iar noi ne distram de ei.

In sfarsit dupa doua ore apare batrana cu galustele, cate patru pentru fiecare. Sunt foarte bune si parca ne ung pe suflet. Desi sunt mari, le terminam destul de repede si regretam ca nu am comandat mai multe. Platim si decidem sa continuam drumul cat inca mai este lumina. Ne invartim prin sat pana gasim iesirea, cum nu mai avem asistenta gps pe portiunea aceasta. Oboseala ne cuprinde pe toti si e o atmosfera de cimitir in masina. Sunt cuprins de o tristete inexplicabila. Sunt obosit si nu mai am chef de nimic. Incep sa imi pun intrebari: Ce facem noi aici? De ce conducem atata? De ce stam contorsionati atat in masina in loc sa ne mai plimbam? De ce ne supunem la atata suferinta? Imi vine sa trag pe dreapta si sa ma predau. Sa pun cortul si sa dorm iar ziua urmatoare sa vad ce se intampla. Tot acest lucru se petrece in capul meu fara sa zic ceva baietilor. Dar drumul serpuieste in fata si trebuie sa mergem inainte. Parca nu ii pot dezamagi acuma si sa sufar o cadere nervoasa. Nu ma pot preda la prima foame mai serioasa combinata cu oboseala. Acult muzica si imi strang gandurile. Revin in prezent si ma concentrez pe drum si gropile sale. Usurel duc Loganul pe langa ele si inaintez spre orizont. Macar asta ma detaseaza de intrebarile ce ma apasa. In dreapta mea Calin se joaca cu camera GoPro ce e atasat de un selfie stick. Pe casetofon porneste o piesa cu vioara in fundal, la care Calin extinde batul si incepe sa mimeze agresiv cantatul la vioara. Simt cum un zambet isi face loc pe fata mea serioasa si incep sa rad de el. Destul de rapid masina e cuprinsa de rasete si ne distram din nou. Este mult mai placut sa conduci asa.

In spatele nostru soarele apune si pe ultimele franturi de lumina mai facem cativa kilometri. Seara ne prinde printre dealuri pustii acoperite de iarba uscata. Apar si primele podete peste albii de parauri secate dar adanci, care sigur erau imposibile de trecut cu masina. Inspectez gps-ul si mai avem vreo sapte kilometri pana la locul unde apare drum marcat din nou dar e noapte si ne-am inteles ca nu mai conducem pe intuneric. Trag pe dreapta sa vedem daca putem pune cortul. Cand ies ma loveste un vant rece si imi trece cheful instant. Din spate vine un localnic cu masina mica si ne intreaba daca ne poate ajuta. Ii facem semn ca vrem sa dormim iar el arata spre departare, unde vedem faruri de masina ce vin spre noi. Nu intelegem ce zice insa ne gandim la probabilitatea unei halte pentru calatori. Decidem sa mai avansam pana in punctul acela de pe gps si vedem ce este acolo. Mai mergem un pic si intr-adevar vedem niste luminite palpaind in departare. Intr-un fel sau altul vom dormi acolo in noaptea aceasta. Dintr-o data si poteca se termina si dam de un santier de drum, ceea ce ne confirma inca o data ca suntem pe calea buna. Inca un deal, o albie seaca si am ajuns la luminite, unde gasim niste iurte si cateva constructii. Pe langa asta, la cateva sute de metri se vede in umbra un pod ce traverseaza un rau. Se pare ca vom scapa si de botezul Loganului prevestit de Crinu. Una din cladiri este magazin. Incepem discutia cu comandatul unei beri, dupa care aflam ca iurtele sunt de inchiriat. Nu stam mult pe ganduri si luam una de patru persoane. Arata excelent inauntru, paturile fiind mai confortabile decat prima in care am stat cand am intrat in Mongolia. Suntem fericiti ca totul s-a terminat cu bine si iesim sub stele sa ne savuram berea. Dupa jumatate de ora revenim si stam la povesti in iurta. Dintr-o data de nicaieri apare o pisica ca si Garfield si ne ia pe toti la rand sa il mangaiem. Pana la urma se stabileste la Liviu in pat si adoarme lipit de el. La scurt timp dupa il urmam si noi.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Mongolia – campurile vaste aducatoare de depresii appeared first on Masters Of Adventure.

Ajungem repede in vama si ne punem la rand. Este destul de scurt dar scade moralul repede cand aflam ca tocmai au intrat vamesii in pauza de masa si nu se stie cand vor redeschide. Iesim din masina si socializam cu cei din jur. Primii sunt o gasca multinationala ce au inchiriat un UAZ pana in prima localitate mongola de dupa vama. In timp ce discutam apare o duba fiat din care ies niste italieni desculti. Calin se uita la mine si imi spune ca din momentul din care au vazut cat de miserupisti sunt baietii si-a dat seama ca e vorba de italieni. Ne povestesc cum si-au reconstruit motorul in Kyrgyzstan si ne ajuta cu o harta de hartie pe care o pozez pe capota masinii lor, deoarece noi nu avem harti complete pe gps-urile noastre. Mai stam cinci minute la povesti si vedem agitatie la poarta vamii.

Toata lumea sare in masini si unul cate unul intram. La ghereta de langa poarta ne asteapta o doamna corpolenta care zambitoare verifica pozele din pasapoarte. Trecem testul vizual si intram in vama. Baietii o iau inainte cu bagajele pentru controlul vamal iar eu stau cu masina. Sunt ultimul verificat de catre un vames plictisit, dupa care sunt trimis si eu in cladire. Acolo ii prind pe baieti din urma si ma pun la rand. Avansam incet si sigur de la un ghiseu la altul, fara sa trebuiasca sa dam explicatii sau sa fim trimisi anapoda dintr-un loc in altul. Dureaza aproximativ jumatate de ora si suntem afara, gata de drum. Traversam portiunea de zece kilometri dintre vami si apare o casuta in fata noastra cu un semn mare langa pe care scrie Mongolia. Dinauntru sprinteaza un tanar ce ne verifica pasapoartele si ne trimite mai departe. Am reusit! Punem prima roata pe teren mongol si dupa cinci minute de zgaltaiala batem la poarta vamii. Ni se face cunoscuta dezinfectare a vehiculului, in care trebuie sa trecem cu masina printr-o balta si o roata ne este stropita cu un lichid dintr-o canistra. Ne usuram de trei dolari si mergem la ghereta de la intrarea in curte. Aici suntem trecuti pe caiet si ni se dau doua foi. Urmeaza cladirea principala unde e imbulzeala maxima. Lucrurile avanseaza incet. Devine enervant cand la fiecare coada suntem serviti ultimii deoarece localnicii se tot baga in fata. Dupa aproximativ doua ore terminam cu tot impinsul de acte si iesim zambitori din incinta. Este totusi mult mai bine decat in povestile pe care le-am auzit in trecut despre stat cate doua trei zile blocati in no mans land.

Nu apucam sa facem mult deoarece suntem trasi pe marginea drumului de un politist ce ne trimite intr-o casuta. Inauntru ne asteapta o femeie ce sta la birou ce vrea sa ne faca asigurare. Ma duc la masina si ma intorc cu cartea verde si cu Luci sa facem scandal. Functioneaza pana cand ne spune ca daca nu platim asigurare, trebuie sa platim taxa de drum. Pufnim in ras cand auzim asta,  stiind ce calitate au drumurile mongole dar nu avem scapare. Ne usureaza de zece dolari si ne vedem de drum. Pana la Tsagaannuur suntem zguduiti bine de hopurile si bolovanii de pe drumul de pamant asa ca mergem incetisor. Toata lumea ne depaseste, inclusiv doua echipe de Mongol Rally. Din oras avem surpriza sa dam de asfalt perfect si un drum drept ce se pierde in orizont. Ma trece un sentiment de bucurie. Este un moment idilic visat de demult, in masina pe un drum drept in Mongolia, cu soarele iesit de dupa nori si liniste totala. Ne oprim de cateva ori pentru pauza de poze.

La un moment dat suntem depasiti de o masina de localnici care ne fac semn agitati sa oprim. Tragem pe dreapta sa vedem ce vor si ies doi tipi care incearca sa ne convinga sa mergem sa dormim la ei la iurta in seara aia. Ceva pare dubios asa ca decidem cu baietii sa mergem mai departe.

Intram in Olgii, un orasel prafuit unde ne apucam de cautat un schimb valutar si restaurant. Este imposibil de schimbat banii asa ca ne ramane scosul banilor de pe card. Incercam mai multe bancomate dar nici una nu vrea sa ne dea suma dorita, adica minim 100 de dolari. Pana la urma dam de unul si pe rand facem rost de Tughriki. In apropiere gasim si un restaurant ce arata foarte bine inauntru si mancam chestii traditionale cu un gust excelent. Niciodata nu am mancat supa si fel principal de oaie atat de bun ca si aici. Platim nota si urmeaza cautatul de cazari. Nu este mare alegerea asa ca le luam pe rand. Primul loc unde intrebam mai au o iurta libera in curte, ceea ce ma incanta. Baietii nu sunt siguri dar reusesc sa ii conving sa ramanem. Prima noapte in Mongolia si avem cazare traditionala. In timp ce ne ducem ghiozdanele inauntru apare la usa un microbuz de turisti care ne spun ca nu este nimic liber in oras. Inca un motiv in plus sa ne bucuram ca am ales rapid aceasta iurta.

Soarele apune incet si cu noi cazati decidem sa iesim la o plimbare. O luam pe o straduta luminata pana ce dam de o nunta. Amintindu-mi de intamplarea din Samarkand o iau spre intrare. Calin isi scoate telefonul sa filmeze insa il avertizez ca s-ar putea ca unele perosane sa se simta ofensati de turistul care intra la el in casa ca si in gradina zoologica. Nimerim fix in momentul in care un batranel are un recital solo a unui cantec traditional. Ne oprim putin rusinati la intrare si ascultam linistiti. La final il aplaudam si suntem urmati de restul invitatilor. Nunta este foarte diferita fata de cea din Samarkand. Aici incaperea este mica, nelasand prea mult spatiu de manevra pentru dansatori iar mesele sunt pline de mancare, cum se obisnuia pe vremuri in Romania la sat. Oamenii stau pe niste bancute vechi la mese cu vopseaua tocita bine. Decidem sa nu deranjam si iesim afara. Suntem urmariti de niste invitati curiosi care ne iau la intrebari. Unul se remarca dintre ei, un tanar bine imbracat ce vorbeste articulat. Se ofera sa ne duca la un bar din apropiere cu masina lui. Urcam intr-un Toyota Yaris modern cu volanul pe dreapta cu care ajungem la o cladire patratoasa unde la etaj gasim un bar mare dar darapanat. Luam loc intr-un separeu pe vinilinul crapat la o masa din pal. Incepem sa povestim si imi dau seama de ce tipul este mai rasarit. A facut facultatea de business in Rusia si se ocupa de export de blanuri si piei. Nunta de la care venim este a verisoarei lui si este una traditionala. Nici nu ne incalzim bine, ca ne anunta ca trebuie sa se intoarca la nunta pana ce nu vine prietena lui sa il caute. Ii multumim pentru tura si ne luam la revedere.

Noi mai ramanem la inca o bere dar atmosfera este slaba. Desi suntem doar noi si inca trei baieti la o alta masa, tipele de la bar se decid sa dea muzica la maxim iar boxele vechi distorsioneaza in asa hal piesele de este greu sa mai ramai. Dam pe gat berile si iesim pe strada. Pe drumul spre centru ne intalnim cu niste israelieni care cauta bere. Le dam vestea proasta de la barul de unde venim si decidem sa ne unim fortele in cautarea bauturii. Gasim pe o cladire un afis cum ca inauntru ar trebui sa fie un bar irlandez. Intram in barul gol, unde fetele de la bar se pregatesc sa plece acasa. Israelienii, pe care i-a apucat foamea pe drum, reusesc sa le convinga sa ramana si sa le dea ceva de mancare. Meniul consta din chipsuri si supa la plic. Povestim cu baietii despre drumul lor, care a fost mai mult aerian si prin asia de sud-est. Cum termina baietii de mancat suntem dati afara si mergem la ei la hotel sa mai povestim. Aici abrupt isi pierd cheful si urca in camere salutandu-ne scurt. Razand de atitudinea lor revenim la iurta unde adormim repede.

Dimineata urmatoare sunt primul care se trezeste. Incerc sa profit de asta si sa fac un dus cald la micutul boiler dar curge numai apa rece. Trece o ora pana o zaresc pe proprietara si imi spune ca a uitat sa il porneasca dupa pana de curent din seara precedenta. Ramane sa facem toti dus rece si sa ne revigoram pentru ziua ce urmeaza. Pentru micul dejun mergem la restaurantul bun de ieri unde iarasi mancam foarte bine si cumparam provizii de la supermarketul oraselului. Pe cand terminam este deja aproape 12 si simt ca Liviu este foarte suparat ca am pierdut atata timp. Ne pornim la drum si nu dureaza mult pana cand ne spune: “Nu este ok sa ne ia atata sa ne pornim. Kilometri sunt multi si drumul e prost asa ca daca o lalaim in fiecare dimineata o sa ne ia peste o saptamana sa traversam Mongolia.”. Suntem de acord si promitem sa fim mai organizati. Primele 100 de kilometri zbor pe nesimtite deoarece suntem pe un asfalt perfect dar acesta se termina dintr-o data. Incepem sa fim din nou zguduiti de micile santuri din drum si viteza scade undeva spre 20 la ora. Atmosfera este animata de Liviu. Carnea de cal pe care a incercat-o la micul dejun se intoarce sa ne bantuie in forma gazoasa. Bea niste suc de macese care ii provoaca niste ragaieli greu de suportat. Liviu da vina pe suc dar aroma puternica ne da de banuit ca e carnea de cal. Mergem cu geamurile intredeschise aproape o ora si dupa primele doua patanii ii zicem sa ne anunte din timp sa deschidem totul sa nu murim naibii asfixiati.

Incetisor, in fata noastra apar niste munti si incepem sa urcam. Dintr-o data pe marginea drumului apare un mongol ce are un vultur. Ne oprim sa il salutam si sa vedem extraordinara pasare. Stam la povesti si ne invita sa il tinem pe mana. Ne avertizeaza sa avem grija, deoarece musca iar la ce clont ascutit pare sa aiba, nu e de glumit. Il luam pe sus unul cate unul si ne facem poze cu maiestuoasa fiinta.

Surpriza vine cand la final omul ne cere 40 de dolari pentru poze. Suntem socat si incepe scandalul. Nu vrem nici in ruptul capului sa ii dam atata. Omul incepe sa abereze cum ca el ii da zece kilograme de carne pe zi si e scump sa intretii asa o pasare. Noi ii oferim patru dolari pe care nu ii vrea sa accepte. Tot o tine pe a lui, cu cat de grea e viata si cat de scumpa e pasarea. Ne saturam sa il ascultam si ne urcam in masina. Plecam lasand un nor de praf in urma noastra si privim in spate sperand ca nu va arunca cu pietre dupa noi. Ne indepartam si totul e ok.

Urcarea continua kilometri buni si ne trezim cu gps-ul aratand peste 2500 de metri si un frig destul de serios afara. Continuam pe un platou si apar si primele traversari de apa. Nu sunt traversarile de rau de care am auzit ci mai degraba niste balti si parauri micute. Toate sunt trecute usor, ca si o formalitate, de-abia udand burta masinii. Sunt multe si coboram la fiecare astfel de trecere sa verificam pe unde bagam masina. Pierdem rapid numarul lor si devenim din ce in ce mai organizati si mai putin surprinsi. Dupa aproximativ 25 de kilometri platoul se termina si incepem sa coboram pe valea unui parau. Peisajul este selenar si ne mira aparitia turmelor de capre. Oare ce mananca printre atatea pietre?

Incetisor valea se deschide si drumul se largeste. Drumul principal se desface in multe benzi care merg paralel. Ce se intampla este ca de fiecare data cand o poteca de genul incepe sa fie folosita de masini apar hopurile enervante care iti zguduie masina din toate incheieturile asa ca soferii mai creaza inca o banda pe campul plat. Astfel, in timp apar 10-15 benzi ce pot crea o confuzie destul de serioasa pentru calatorul neumblat prin regiune. Asa ajungem si noi la o bifurcatie in mijlocul campului. Gps-ul nu ne prea ajuta iar semne nu exista.

Ne bazam pe intuitie si urmam directia aproximativa in care trebuie sa fie urmatoarea localitate. Nimerim drumul bun din prima insa bucuria noastra nu tine mult. Ajungem la un rau ce are podul daramat asa ca suntem obligati sa o trecem cu masina. Gasim usor locul propice pentru asta insa este cel mai adanc de pana acum. Liviu e la volan si usurel, in uralele noastre duce Loganul pe partea cealalta printre niste valuri mici. Botezam pe loc masina Submarinul Rosu si ne punem sa traversam si noi desculti raul. Calin, sigur pe balansul lui fenomenal topaie printre pietre dar bucuria lui nu tine mult. Aluneca si plonjeaza pe partea dreapta in apa. Injura crunt in rasetele noastre copioase si se grabeste pe mal sa isi stoarca tricoul si pantalonii.

Soarele incepe sa apuna incetisor iar noi ne stabilim destinatia pentru seara asta orasul Khovd. Coborarea noastra continua si la un moment dat incepem sa serpuim printre niste pietre imense. Ne dam jos sa investigam. Locul este intr-adevar special. E de o liniste cum parca niciodata nu am trait. Ne auzim unul pe celalalt chiar daca soptim. Topaim de pe o piatra pe alta si ne bucuram ca niste copii. Calin nu mai rezista cu hainele ude si decide sa se dezbrace. Isi mai stoarce odata pantalonii si isi schimba chilotii uzi. Radem bine de el si o luam din nou la drum.

Bezna ne prinde la 30 de kilometri de Khovd asa ca reducem si mai tare viteza. Drumul e plin de pietre si este foarte confuz ce banda sa alegem dintre cele vreo zece pe care le avem la dispozitie. Devine stresant in momentul in care simtim cum pietrele freaca burta masinii. Luci duce masina de pe o parte pe alta a drumului in incercarea de a gasi traseul optim dar la un moment dat injura. Ma prind doar cand ne dam jos din masina ca a facut pana dupa fasaitul ce vine de la o roata. Cand eram inauntru credeam ca sunetul de facut de Calin, care statea langa mine. Foarte convenabil, roata sparta este cea cu janta indoita. Ne apucam de demontat si in 15 minute avem una din rezerve pe masina. Conducem cu grija pana in Khovd unde gasim un hotel darapanat in centru. Primim doua camere duble la 30 de dolari bucata si mergem la restaurant sa mancam inainte sa se inchida totul. Acolo chelnerita nu intelege ce vrem si o lasam pe ea sa ne aduca ce vrea. Primim spaghete cu carne. La televizor urmarim openul mongoliei la curse de cai. Calaretii sunt filmati alergandu-si caii prin stepa din gipane care tin greu ritmul pe drumurile proaste. Imaginea vibreaza serios dar esentialul se intelege. Prindem si inteviul final cu castigatorul ce este un mongol mic imbracat traditional. Genghis ar fi mandru. Obositi ne retragem la hotel unde ne intelegem ca maine ne trezim la sapte sa fim pe drum la opt.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Mongolia – primele zgaltaieli pe taramul lui Genghis appeared first on Masters Of Adventure.

Seara pe la sase primesc mesaj de la Calin ca deja este in Moscova si ajunge pe la miezul noptii. Pana atunci iesim la o plimbare in oras si cautam un loc unde sa mancam. Baietii se plictisesc relativ repede insa insist sa mergem pana la un restaurant recomandat pe wikitravel. Ajunge acolo, mancarea arata excelent dar toate mesele sunt luate. Iesim si ne luam dupa o luminita verde mai jos pe strada. Dam peste un restaurant cu specific ceh unde bem niste beri foarte bune si mancam pe saturate.

Pe la 11:30 pornim deoarece avem de facut in jur de 25 de kilometri pana la aeroport. Ajungem la bariera de la parcare unde m-am inteles cu Calin sa ne vedem dar nici urma de el. Ma dau jos din masina si pornesc sa il caut. In terminal nimic si cand dau sa ma intorc striga dupa mine de langa o bariera mica din mijlocul parcarii. Rad de el si ne imbratisam. De mult nu l-am vazut si undeva in adancul mintii mele ma gandesc ca va aduce ceva nou in echipa. Trecusera deja 36 de zile de cand suntem pe drum si parca era nevoie de asta. La masina Luci e foarte bucuros sa il vada si Liviu face cunostinta cu el pentru prima oara. Sunt atatea subiecte de abordat. Calin ne intreaba de drum iar noi de ce a mai facut prin Berlin si asta la 8000 de kilometri de acasa. Sunt incantat dar ma simt ciudat in acelasi timp. Agale ne indreptam spre hostel unde Liviu se culca iar noi iesim la bere. Gasim un bar rock in centru unde stam la povesti dar ora tarzie si oboseala ma face rapid sa renunt. Terminam berea si ne retragem si noi spre hostel ca maine ne asteapta o zi lunga.

Dimineata mancam pentru a treia oara la acelasi restaurant din centru si pornim la drum. Desi Calin a venit cu un singur ghiozdan mic, masina parca devine neincapatoare. Chiar daca Loganul este mare, pentru doua persoane de peste 1.80 metri nu mai este suficient spatiu. Asta este, ramane ca fiecare sa suporte chinul inghesuielii timp de patru ore, pana cand ii vine randul la condus. Il intrebam pe Calin daca doreste si el sa ia fraiele calului nostru de incredere. Accepta bucuros provocarea. Chiar ne povesteste cum el este obisnuit cu condusul pe drumuri de tara si nu trebuie sa ne facem probleme pentru el.

La marginea Novosibirsk-ului intram la un hypermarket sa ne facem provizii pentru drum, dupa care refacem traseul de acum doua zile. Este o zi innorata, iar atmosfera este animata doar de discutiile din masina. Destul de repde revenim pe autostrada de langa Barnaul, unde de data asta o cotim catre muntii Altai. Tresarim dintr-o data cand dintr-o remorca din fata noastra sar trei baloti de material izolant. Soferul nu observa si merge inainte. Incercam sa ii facem semne cu farurile dar nimic. Dupa vreo trei minute se prinde si trage pe dreapta sa constate ca ii lipseste niste marfa. Trecem razand pe langa el si ne continuam drumul.

Luci il suna pe Mihai de pe sim-ul rusesc proaspat achizitionat si afla planurile lui. El deja a ajuns in Gorno-Altaysk si se relaxeaza. Ramane ca mai discutam cand ajungem in zona. Imi revine mie datoria sa ma documentez unde vom innopta. Iau tableta lui Liviu si caut in ghidurle Lonely Planet despre regiune. Gorno-Altaysk pare sa fie doar un loc de pornire pentru turele din munti si nu un loc unde sa si vezi ceva. Gasesc niste variante mai spectaculoase insa sunt departe de drumul principal. Pana la urma dau peste compromisul cel mai bun: Chemal, un sat infiintat de taietorii de lemne din zona, care in ultima vreme a devenit locul de relaxare a bogatilor din Novosibirsk si Barnaul, astfel aparand multe cabane si pensiuni. Il anuntam pe Mihai si ramane ca poate ne vedem ziua urmatoare. Cu 60 de kilometri inainte de Gorno-Altaysk peisajul incepe sa se schimbe. Apar niste paduri serioase si munti in departare. Cu cat inaintam mai mult, cu atat sunt mai incantat. Mirarea mea cea mai mare este ca asfaltul este impecabil.

Pe inserate ajungem in Chemal. La drum mai vezi cate o pensiune noua, dichisita dar cum te uiti in departare, vezi casele de lemn colorate, tipice acestei regiuni. Pe bajbaite ajungem in fata unei case care ar trebui sa fie o pensiune low cost. Dam tarcoale in jurul casei si cum nu e nici o miscare intru pe poarta. Pare sa fie ceea ce cautam dar nu e nici o miscare desi focul e aprins in sura in ceea ce pare a fi o sauna. Dupa vreo cinci minute apare un copil pe strada ce ne arata prin semne ca se duce dupa proprietar. Apar doi tipi mai in varsta ce se bucura sa ne vada. Ne intelegem la pret si intrebam de restaurant. Ne zic ca se ocupa ei de mancare daca mai punem ceva. Ii zicem la om ca ne-ar placea sa stam si in sauna. Nici o problema, se rezolva. Noi plecam dupa bere si pe cand revenim munca este in toi. Ne apucam de baut si pe mine ma prinde oboseala dupa prima bere. Ma culc si ma trezesc baietii abia dupa ce mancarea este gata. Oamenii ne-au facut niste frigarui cu salata. Singura problema este ca se termina prea repede carnea excelenta. Mai bem o bere si intram in sauna. Inauntru atmosfera fierbinte este confirmata de termometru ce sta in jur de 90 de grade. Ne asezam relaxati pe banci si asteptam ca margelele sa apara incetisor pe piele. Eu sunt primul care este invins de calduri si ies afara la cateva guri de bere. Ma intorc peste zece minute pentru inca o sesiune si ma dau batut. Ma retrag in camera extrem de obosit si adorm instant

Dimineata ne trezim cu vreme perfecta afara si cu micul dejun gata. Este simplu, cu niste ochiuri si branza topita dar aluneca bine cu ceaiul de menta. Proprietarul si fiul lui se decid sa vina cu noi la o plimbare prin padure. Nici nu iesim bine pe poarta ca gasim o tufa de cannabis.

Radem bine si luam niste frunze cu noi. Traversam satul si ajungem la templul apostolului Ion-Bogoslova ce se afla pe o stanca din mijlocul raului. Traversam un pod suspendat ce se balangane sub noi. Ajungem la mica constructie de lemn. Nu este atragatoare dar privelistea in jur este superba. Apa curge involburat sub noi printre stancile abrupte. Facem cateva poze si o luam catre mica hidrocentrala ce producea curentul pentru localitatile din zona pe vremuri. Ajungem dupa o plimbare de aproximativ 20 de minute si gasim in jurul sau un fel de camping cu tot felul de activitati pentru copii. Facem cateva poze si ne intoarcem in sat. Seamana locul cu padurile frumoase din Transilvania, ceea ce ne facem sa ne simtim ca si acasa. Farmecul este completat de casutele traditionale de lemn ce le tin localnicilor de cald in zilele lungi de iarna.

La pensiune ii multumim gazdelor noastre pentru primirea atat de buna si ne luam la revedere. Ne deplasam agale pe straduta ingusta spre strada principala si lasam Chemal-ul in urma. La drumul national dam de asfalt perfect din nou si o luam catre Mongolia. Azi vrem sa ajungem cat de aproape posibil de granita. Serpuim printre munti si avansam cu o viteza constanta. La prima pauza urmeaza Calin la volan. E plin de incredere insa faptul ca nu a condus de aproape un an ma nelinisteste. Traficul este aproape inexistent asa ca grijile mele se evapora repede. Se simte ca inca nu este obisnuit cu masina dupa cum il tureaza si bruscheaza dar asta e o chestie ce probabil am facut-o cu totii. Ii mai dam cateva sfaturi si lucrurile se amelioreaza. Peisajul este foarte frumos si devine din ce in ce mai salbatic cum avansam. Singura constanta este neasteptatul fir aproape perfect de asfalt ce ne duce spre destinatia noastra.

Trece tura lui Calin si trec cu nerabdare la volan. Suntem pe serpentine si incep sa inghit curbele. Balansez masina din acceleratie si ritmat ca si fundul unei dansatoare de samba o directionez printre curbe fara sa ma grabesc. Stiu ca este destul de neconfortabil in spate asa ca nu vreau sa ii bruschez pe baieti mai mult decat necesar. Serpentinele se succed, dupa care ajungem intr-o vale. Aici drumul dintr-o data se indreapta si zburam cu 110 la ora. In jurul nostru se intinde o pajiste ca si cea din reclamele cu Milka iar satele pe langa care trecem nu prea par a avea multe in comun cu civilizatia. Vacile si magarii se uita tamp la noi de pe ulite iar oamenii sunt mirati de masina noastra colorata. Traficul devine si mai rarisim si tot ce depasim este un convoi de gipane superechipate ce par sa se indrepte deasemenea inspre Mongolia. Soarele apune dupa munti si iese luna plina sa ne lumineze calea. Apar in departare si cele mai inalte varfuri care sunt acoperite de zapada. Facem pauza si imortalizam privelistea pe expunere lunga. Pe cand terminam deja e intuneric bine si intram pe o portiune de drum proaspat turnata ce inca nu are dungile trasate.

Merg sigur pe mine si cum nu este nici o miscare in jurul nostru tai curbele si pozitionez masina pe mijlocul drumului. Luci ma avertizeaza ca nu e prea bine dar sunt foarte sigur pe mine. Doar am facut asta de mii de ori. Cand vine ceva din fata vad farurile si pe mijlocul drumului am mai mult spatiu de manevra. Apar si niste semne cum ca ar fi santier in lucru dar asfaltul e perfect. O tin tot asa pana cand dintr-o data banda dreapta a drumului scade vreo 30 de centimetri in nivel. Am vreo 70 la ora si din reflex trag masina in stanga, unde nivelul e mai inalt. Rotile din dreapta se lovesc puternic de buza asfaltului si masina sare in sus. Nu pot sta aici deoarece vine un camion din fata ce ca norocul opreste cand ma vede asa ca franez la maxim si cobor incet inapoi pe banda dreapta, lovind bine dedesubturile masinii.

Trag pe dreapta si coboram sa inspectam pagubele, timp in care ma trec sudorile si astept sa fiu injurat. Din spate se aude un fasait puternic si in cateva secunde masina poposeste pe janta. Luci e nervos si imi zice scurt ca mi-a atras atentia sa am mai multa grija. Sincer ma asteptam la mai mult scandal dar se pare ca a invatat ceva din cearta din Tadjikistan. Nu avem de facut decat sa schimbam roata si sa speram ca mecanic nu a fost nimic afectat. Scot triunghiul reflectorizant sa ne facem vizibili, deoarece suntem parcati pe marginea unei curbe iar Luci cu miscari nervoase se apuca sa scoata cricul si cheia pentru roata. Se apuca de treaba timp in care ne miram ca o masina de teren stationeaza in spatele nostru. Soferul vine la noi si ne spune ceva iar eu incerc sa gasesc locul unde am coborat masina, sa vad cat de tare am zgariat asfaltul. Nu pare sa fie mare lucru asa ca pornesc inapoi la masina. Mai mare imi este mirarea cand din sant iese un cuplu iar cand mai uit mai bine, vad ca nu vin de la o pauza de toaleta ci masina lor este parcata aproape de rau. Se uita si baietii si se ingrozesc. Se pare ca exact ca si mine, au prins buza asfaltului dar au derapat si intrat direct in santul ce duce catre raul ce curge mai jos. Probabil ca cel ce ni s-a adresat a venit sa ii duca undeva peste noapte. Scoatem chinuit roata de rezerva din portbagaj si dam jos pe aia sparta. Inspectam pagubele si se pare ca am scapat fara probleme mecanice. Doar janta este indoita bine si cauciucul si-a gasit sfarsitul pe altarul zeilor drumurilor, cum crapatura este pe peretele lateral.
Schimbam soferul si vine Liviu la volan. Ne indreptam incet catre Kosh-Agach, ultima localitate dinainte de granita cu Mongolia unde ne asteapta Mihai, motociclistul. E o liniste apasatoare si sparg gheata intrebandu-l daca vibreaza volanul la viteza. Temerea mi se confirma si odata ce trece de 60 la ora volanul incepe sa tremure. Mi clar ca si janta din fata s-a indoit si acuma nu mai este echilibrata. Si Luci incepe sa vorbeasca si imi zice ca apreciaza ca am avut prezenta de spirit si m-am descurcat in situatia limita in care am fost pus, mai ales dupa ce a vazut cuplul ce a iesit din sant. Ma simt mai bine stiind ca macar ceva am facut bine iar paguba e minora. Ajungem in oras unde Mihai ne asteapta la drumul principal si ne duce la cazare. Atmosfera este de vest salbatic cu niste casute dispuse pe o parte si de alta a drumului pricipal intr-un haos total. Suntem ghidati in curtea unei case unde gasim un proprietar voios ce ne ofera o camera de patru persoane. Mergem la supermarket si ne aprovizionam pentru cina cu bere, paine si salam. Stam la povesti in casa pana spre miezul noptii cand oboseala ne doboara. Ma culc usor emotionat stiind ca maine intram in Mongolia.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Rusia – prin Altai spre Mongolia appeared first on Masters Of Adventure.

In centrul orasului baietii cauta un restaurant iar eu decid sa iau un mic dejun low cost, cum nu mai am foarte multi Tenge Kazahi. La un non stop imi iau iaurt cu biscuiti si ma intorc la baieti care asteapta cu nerabdare carnea de vita prajita. Isi primesc portiile care sunt destul de bune, dar au o mare problema: sunt extrem de sarate. Liviu se preda undeva pe la jumatatea portiei. Ma decid sa il ajut dar este greu. Asa sarat nu am mancat in viata mea. Zici ca bucatareasa a scapat solnita in blid. Pescuiesc numai bucatile de carne care au ramas si plecam.

La iesirea din oras trecem pe langa trei echipe de Mongol Rally cu masini foarte decorate. Ii salutam din mers si continuam pe drumul valurit. Peisajul este unul plictisitor, de stepa continua si cate un deal apare din cand in cand. Facem pauze doar cat sa mergem la baie. Schimbam soferul si ajunge Luci in spate. Incepe sa se planga de lebenita primita la intrarea in Kyrgyzstan si cum din cauza ei nu isi poate intinde calumea piciorul cu probleme la genunchi. Cum nu l-am mancat pana acuma decidem sa o aruncam. Liviu trage pe treapta, Luci deschide portiera si intr-un mod aproape ritualic rostogoleste lebenita rotunda afara. Acesta prinde viteza si dispare spre fundul santului. Il privim razand si cand dispare plecam.

Trecem prin sate comuniste si cate un orasel din cand in cand. Monotonia parca ne amorteste. Vine randul meu la volan si conduc agale. Apare primul sat si reduc viteza. Vad si masina politiei asa ca o tin asa. Totusi, organul iese din masina si ne face semn. Atunci ma loveste problema: am uitat sa aprind farurile. Ma trece o transpiratie rece si ma pregatesc de o noua negociere. Tragem langa politist si aprind farul. Merge in fata masinii si se uita zambind la noi. Vine la mine si cere documentele. I le dau, se uita scurt peste ele si zice de ce am fost opriti. Ii explic ca nu pot tine farul aprins deoarece am probleme cu bateria si se descarca. Se scarpina la cascheta si nu stie ce sa faca cu noi. Incepem sa glumim cu el si ii aratam ce destinatie indepartata avem. Nu apucam sa zicem multe ca opreste un camion ce transporta cai. Se ia la vorba cu soferul si parca uita de noi. Dupa vreo zece minute revine si face ture in jurul masinii. Scot aparatul foto si il pozez langa Logan. Ii cer numarul de telefon sa i-l trimit pe WhatsApp. Zambeste bucuros si ne lasa sa plecam.

Aprindem farurile si disparem in stepa. Luci ma apostrofeaza bine ca nu am aprins farul si imi zice ca de acum la fiecare pornire ne va reaminti de asta. Continuam drumul si singurul lucru ce imi atrage atentia este un motociclist strain care isi repara roata din fata. Trecem pe langa el si ajungem la Qalbatau.

Facem plinul si pornim spre Semey, oprirea noastra pentru aceasta seara. La iesirea din oras, drumul valurit se transforma in macadam si viteza se reduce la 30 la ora. Din fericire nu dureaza mult si suntem salvati de un asfalt perfect. Dintr-o data sarim la 110. Nu o tinem mult asa ca incepem sa primim flashuri din sens opus. Reducem la 90 si in scurt timp apare un echipaj cu radar mobil, ce se ia dupa un gipan grabit. Soarele da sa apuna iar pe stanga drumului apare un cimitir foarte interesant, cum am mai vazut cateva pe drum. Mormintele arata ca niste mici casute si le-am vazut doar in Kazahstan. Tragem pe marginea drumului si inspectam mai de aproape. Majoritatea sunt ca niste mici gradini imprejmuite de un gardulet sau un perete. Cele mai mari sunt ca si o casa cu o camera. Le pozam in lumina portocalie a apusului si ne vedem de drum.

Ajungem in Semey pe inserate, ultimul oras mare din Kazahstan, la doar cateva zeci de kilometri de granita cu Rusia. Aici vom dormi in aceasta seara. Parcurgem bulevardul care duce spre centru si traversam un pod mare. Parcam intr-o zona in care ar trebui sa gasim hoteluri. Mergem la primul de pe lista insa este plin. La urmatorul, dupa canapeaua de piele din hol ne dam seama ca probabil ca e in afara bugetului, dar totusi intrebam. Raspunsul este un neverosimil 110 dolari si nu se poate mai ieftin. Iesim dezamagiti si incercam vis a vis unde e un hotel care insa nu mai functioneaza. Ne indreptam spre ce pare a fi centrul orasului si ca niste tantari suntem atrasi de tot ce este mai luminat, da de gasim o cazare ieftina.

Pe una din strazi, un tip ce umbla prin zona ne urmareste. Cand facem cale intoarsa ne intreaba: ”Baieti, pareti pierduti, va pot ajuta cu ceva?”. Zambesc si incep sa ii explic: “Ne uitam dupa un loc unde sa putem dormi dar pana acuma sau este ocupat sau costa ca in Las Vegas.”. Tipul zambeste si ne spune ca ne poate ajuta sa gasim ceva ieftin si bun. Cea mai buna varianta ar fi sa luam un apartament doar pentru noaptea aceea. Cunoaste pe cineva si da un telefon. Omul ii spune ca va reveni in cateva minute. Noi intre timp o luam pe jos catre centru. Facem cunostinta cu el mai bine si incepem sa povestim. Pare curios ca asa din senin s-a oprit pe strada si a ales sa ajute niste necunoscuti. Aflam rapid si motivul. Ne zice: “Musulmanii in ziua de azi au o imagine destul de proasta in media internationala asa ca eu incerc sa aduc o contributie mica si sa schimb aceasta imagine.”. Mie se pare foarte frumos gestul lui. Ne mai povesteste despre Semey, cum ca este un oras maricel si seara poate fi destul de periculos, cum sunt mai multe gasti care cauta scandalul. El ii denumeste “street fighters”. Discutam si despre religie. Tipul este un musulman ultra practicant, mergand la toate cele cinci rugaciuni ale zilei la una din moscheile din oras. Se trezeste zilnic la ora trei si programul lui pare sa fie de somn polifazic, adica doarme cate putin la intervale fixe, astfel reducand nevoia totala de somn zilnica. Tipul este foarte calm si ne raspunde cu rabdare cu toate intrebarile pe care i le adresam. Se rezolva si treaba cu apartamentul, dar trebuie sa asteptam aproximativ o ora pana vine doamna sa ne aduca cheia. Este vremea pentru rugaciunea de seara asa ca ne invita sa il insotim pana la moschee pana ce isi face treaba. Avem de ales sa il insotim inauntru sau sa mergem la magazinul de vis a vis. Baietii aleg magazinul iar eu confuz raman cu tipul. Imi spune sa il astept in curtea moscheii pana intra. Eu cred ca va reveni si ma va invita inauntru dar asta nu se intampla. Il astept vreo 20 de minute in curte, dupa care revine aproape deodata cu baietii.

Blocul este la doar cinci minute de moschee. Aici primim un apartament de o camera comunist dar curat pentru 25 de dolari. Platim si mergem sa recuperam masina. Pe drum ne oprim la o casa de schimb valutar si obsevam ca s-a schimbat cursul drastic. Diferenta este undeva pe la 20 de procente. Ne miram si schimbam cativa dolari. Tipul ne spune ca a auzit de schimbare si ca stie ca se va devaloriza si mai mult. Politicienii smecheri fac ceva mismasuri dar nu ne poate explica exact ce si cum. Recuperam Loganul si il parcam in fata blocului unde niste baieti sorbesc cola cu vodca. Ne invita si pe noi si numai eu ma incumet sa degust din licoare. Cu bagajele aranjate, tipul ne duce la cel mai bun restaurant din oras. Ne lauda calitatea carnii din locul unde ne va duce. De-abia asteptam. Cand ajungem avem sub ochi un restaurant ce arata foarte comunist iar in sala principala se pare ca cineva isi serbeaza ziua de nastere, cu muzica Kazaha zgomotoasa. Ne retragem pe terasa si dam comanda: shashlik de oaie, specialitatea casei. Pana vine mancarea dezbatem o multitudine de subiecte. Tipul incepe sa vorbeasca despre minuni si mari descoperiri stiintifice care sunt descrise in Coran, printre care si procesul de desalinizare a apei, ceea ce ni se pare exagerat. Liviu chiar imi spune ca a vazut un documentar in care sunt demontate aceste afirmatii. Nu il provocam, cum nici noi nu avem argumentele tehnice necesare asa ca schimbam subiectul. Apare si discutia despre imbracamintele femeilor musulmane, cand argumenteaza foarte la sentiment intrebandu-ne daca ne-ar conveni ca prietenele si surorile s-ar imbraca provocator in fata altor barbati. Nu prea avem cu cine discuta cand ii spunem despre libertate si libera alegere, asa ca iarasi schimbam subiectul pe ceva si mai usor. Vine si mancarea. Intr-adevar, este cel mai bun shashlik ce l-am mancat in excursia asta. Pe cand terminam deja e aproape miezul noptii si o furtuna se apropie. Ii multumim omului ca ne-a ajutat si revenim la apartament.

Dimineata ne trezim pe la opt si asteptam proprietara sa ajunga. Ii predam cheia si mergem la mall-ul din apropiere sa luam mancare pentru drum. Gasesc niste shashlik la supermarket si ma pun sa mananc pe scarile de la intrare cu baietii, dar un agent de securitate ne trimite rapid la plimbare. Aterizam pe o bordura unde ne umplem stomacul. Iesim agale din Semey si vedem prima padure de multa vreme. E formata din pini. Apropierea de Rusia se simte. Cei aproximativ 100 de kilometri trec pe nesimtite. Ne trezim in vama unde depasim un motociclist. Tragem la bariera si vedem ca se plimba agale catre noi. Cand isi deschide gura ne intreaba: “Si voi sunteti romani?”. Zambim larg si ii confirmam. El este Mihai, un aventurier ca si noi din Constanta, care si-a dat demisia si calare pe un BMW F800GS vrea sa ajunga pana in Japonia. Nu apucam sa vorbim mult ca bariera se ridica si suntem poftiti inauntru. Controalele sunt de rutina si stampilele vin una dupa alta. Parcam in fata cladirii principale si intram pentru controlul final de acte. Ne punem la rand inauntru si ca intr-o comedie pentru prosti, fix atunci se ia curentul. Ne uitam confuzi in jur si nimeni nu stie ce se intampla. Dupa vreo zece minute un vames ne spune ca se va relua activitatea cand revine curentul. Ne asezam pe o banca si incepem sa povestim cu Mihai. Este motociclistul pe care l-am vazut ieri. Are probleme la roata din fata de cateva zile si tot trebuie sa se opreasca sa il umfle. De atunci avanseaza incet cu 50-60 la ora sa nu faca accident. Mai are probleme la discurile de la frana din fata si spera sa le rezolve pe toate in Rusia. Noi din pacate nu il putem ajuta cu nimic. Trecem la povestiri de pe drum si aflam ca a avut traseul aproximativ la fel cu noi. In Iran in Mashad, cel mai religios loc de acolo i s-a furat telefonul mobil, mai apoi in Uzbekistan a avut accident cand un sofer neatent a intors in fata lui si de atunci are dureri la mana stanga si probleme cu discul. Cel mai bine s-a distrat in Tadjikistan si Kyrgyzstan printre munti. In Mongolia el va merge pe ruta nordica asa ca nu vom merge impreuna. Il avertizam de raurile care se umfla dupa ploaie dar pare genul de om care se descurca in orice situatie.

Revine si curentul iar pasapoartele primesc cate o stampila. Iesim din cladire si lasam Kazahstanul in urma. Batem la portile mamei Rusii unde niste vamesi ne primesc zambind. Se uita aproximativ la masina si ne intreaba de indoitura din spate. Zambesc si ii zic: ”Bufff, parking, but no problem”. Rade si ne trimite in cladire. Aici sunt doua randuri asa ca ne impartim pe grupuri. Luci nimereste la cel care este deservit de o blonda cu ochi albastri. Zambeste tamp in timp ce fata cu o fata de pocher ii studiaza actele. Ii zice ceva in rusa si nu intelege. Incepe sa se enerveze si scuipa un cuvand in engleza: “Driver!”. Luci arata spre mine si tipa se calmeaza. Baietii de la ghiseul meu dau dovada de mai multa rabdare si ne rezolva in aproximativ zece minute. Toate stampilele sunt luate, primim niste foi de inregistrare, facem declaratia vamala si suntem gata de drum. Vamesul de afara ne saluta bucuros si intram in Rusia. Si pe mine ma trece un fior de bucurie. Suntem intr-un loc pe care doar in atlas l-am vazut si atat de legendar. Batem la portile Siberiei.

Ne pornim spre Barnaul. Asfaltul este perfect dar nu ne pierdem cu firea. Suntem invatati din Kazahstan ca viteza se plateste. Aplicam aceeasi tactica de lipit de localnici grabiti si totul este bine. Trecem pe langa niste echipaje de politie care nu ne baga in seama. Peisajul se schimba, locul stepei fiind luat de campii verzi presarate cu paduri.  Ajungem dupa-masa devreme la Barnaul ce pare imens. Ne ia vreo jumatate de ora sa ne apropiem de centru iar odata ajunsi acolo suntem loviti de modern. E la fel sau poate chiar mai bine decat la noi in Romania. Drumuri perfecte, cladiri moderne si noi mirati. Intram la o benzinarie sa alimentam si aici dam de modul rusesc de a face treaba. Nu e ca la noi ca faci plinul si platesti, ci ordinea e inversa. Aproximam cat avem nevoie, inmultim cu pretul la litru si Liviu pune cardul.

Din Barnaul am putea sa pornim direct spre Mongolia dar noi o luam la Nord catre Novosibirsk, cel mai mare oras din regiune, sa il luam pe Calin, un prieten bun din Berlin. Cu el si Luci am facut in urma cu un an turul Vietnamului pe motocicleta si in urma unei convorbiri telefonice am reusit sa il conving sa ni se alature doua saptamani pe partea Siberiano-Mongola a aventurii noastre. Cand am pornit credeam ca in seara asta trebuie sa il luam dar verificand calendarul mai cu atentie ne-am dat seama ca doar maine va ajunge. Numai bine, ne bucuram si noi de o zi de pauza in mama Rusie.

Iesim din Barnaul si iarasi ne miram cand ne trezim pe o autostrada nou nouta, ruland cu 130 la ora. Totusi, suntem readusi la realitate dupa aproximativ 50 de kilometri cand drumul se stramteaza si mergem pe doua benzi. Calitatea ramane la fel de buna dar condusul e un pic haotic. Avansam bine, insa suntem flancati din cand in cand de vitezomani locali. Pe margine suntem inconjurati de paduri dese, intrerupte din cand in cand de cate o localitate. Le recunosc din videourile de pe youtube ale participantilor din trafic de aici. Pe inserate incepe si ploaia ce face vizibilitatea destul de proasta. Ajungem pe la opt la Novosibirsk si ne dam seama cat de mare este cand inainte de centru cu 25 de kilometri deja apar primele cladiri. Gasim un hostel in buricul targului ce este atat ieftin cat si foarte frumos. Aici il cunoastem pe Alexey, un tip din Yacutia, cel mai frig loc din lume. Isi face studiile in Germania si se afla in Novosibirsk sa isi rezolve viza pentru anul scolar ce urmeaza. Pare genul mai tocilar dar are sufletul bun. Ne ajuta sa gasim un service pentru schimbul de ulei ce il avem programat si ne imprumuta laptopul sa postam poze pe facebook. Ne si satisfacem setea de internet dupa care iesim in oras sa mancam.

Gasim un restaurant dragut si pe strada unde tineretul se pregateste de petrecut in seara aceea. Mancam foarte bine si intre timp admiram frumoasele Rusoaice ce trec pe langa noi. Ni se face pofta de o bere si coboram intr-un club din vecini. Berea e ieftina dar atmosfera este slaba. Stam la povesti cu niste localnici care ne propun sa mergem intr-un bar unde se vinde bere artizanala. O luam la pas si pe drum suntem acostati de niste rusi ce sunt mirati de ce cauta turisti tocmai la Novosibirsk. Le place povestea noastra si ne imprietenim instant. Lui Luci ii place o tipa din grupul lor asa ca insista sa vina si ei cu noi.
Ajungem la berarie care este proaspat deschisa si bem o nefiltrata buna. Pretul este de Germania dar fiind bere artizanala, trecem peste. Luci incearca sa vrajeasca frumoasa inalta si cu caracteristici asiatice dar nu are succes asa ca ii zicem tipului sa ne duca intr-un club. Zis si facut si ajungem in cel mai popular loc din oras. Mentinem o fata impasibila in fata bodyguarzilor de la intrare in ciuda faptului ca suntem beti. Ei ne lasa sa trecem si intram in atmosfera incinsa de dinauntru. Rusii stiu sa se distreze. Se danseaza serios iar noi ne uitam cu ochi mari la miscarile provocatoare ale fetelor. E o schimbare binevenita dupa atatea tari musulmane. Berea curge, pasii de dans se leaga pe ritmul muzicii si ochii nostri fug dupa corpurile frumos sculptate. Iesim din club doar pe la sase dimineata cand e deja lumina afara. Luci mai tachineaza niste fete ce sunt la o tigara si cu greu reusesc sa il dezlipesc de ele. Suntem pierduti dar dupa ce consult gps-ul pe ultimele firimituri de baterie, gasesc drumul spre hostel. Aici suntem intampinati de o receptionera mai in varsta ce arata insa bine iar Luci incepe sa o imbratiseze iar ea nu intelege nimic. Ii explic situatia, totul se calmeaza iar noi ne punem la somn.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Kazahstan – musulmanul binevoitor si intrarea in Siberia appeared first on Masters Of Adventure.

Dupa aceasta problema rezolvata, ne gandim la o plimbare pe langa rau insa nu exista nici o poteca pe care sa putem urca. Ma multumesc cu explorarea campingului. Imi trece prin cap si o baie in rau insa apa rece de munte ce curge destul de repede ma face sa ma razgandesc. Ma las pagubas insa o vad pe Martina deja murata. Ma uit la fundul ei ce nu mai arata la fel de bine ca atunci cand am vazut-o pe hol si merg mai departe. Apare si Luci pe malul raului iar cand se uita la Martina, se lasa o tacere. Pare un pic incomoda situatia asa ca sparg gheata zicandu-le ca ar trebui sa plecam incet incet. Ne strangem lucrurile si incepem drumul catre masina. Soarele e deja sus pe cer si ne prajeste bine pe drumul de o ora pana la masina. Incerc sa prind fiecare bucata de umbra dar din pacate nu prea exista. Sunt batut bine de soare pe cand ajungem si de abia astept sa pornim aerul conditionat.

Drumul spre Almaty este fara evenimente. Conducem linistiti si politistii parca sunt inexistenti azi. Odata reveniti la hostel lasam masina in curte si ne ducem direct la restaurantul cu shashlik excelent unde iarasi luam o masa copioasa. Pe cand revenim gasim sapte masini de Mongol Rally pe care le studiez cu mare interes. Sunt curios sa vad cum s-au pregatit altii pentru o astfel de aventura. Din ce vad, noi castigam detasat la organizare si ordine in masina. O imbratisam pe Martina si ne luam la revedere. Pentru noi destinatia va fi Kapchagay, un mic orasel de pe malul lacului cu acelasi nume, recunoscut a fi un loc pe a carei maluri cei din Almaty isi petrec weekendurile.

Iesim din Almaty si dam de o dezordine totala. Pe margine tot felul de constructii presarate fara nici o logica iar drumul este o autostrada in contructie. Se circula incet doar pe una dintre directii sub stricta supraveghere a politiei, care mai opreste cate un sofer grabit pentru o spaga la fel de rapida. Important e ca noi scapam si ajungem neamendati la destinatie. In Kapchagay cautam pe harta zonele cu hoteluri. Ne indreptam spre nordul orasului unde incepem sa batem din poarta in poarta. Un loc e plin, altul dubios, urmatorul scump, pana ce ajungem intr-un camping, unde la receptie suntem intampinati de o fata micuta dar foarte draguta. Au casute de inchiriat insa pretul e undeva pe la 70 de dolari pe noapte. Este in afara bugetului asa ca incercam sa negociem. De cate ori spunem ce suma putem plati rade ca o veverita si ne repeta pretul real. Apare si prietenul ei, cu care Luci se imprieteneste instant. Stam la povesti aproximativ un sfert de ora si ajunge sa fie de acord pana la urma, cu conditia sa plecam pana la ora noua. Promitem ca asa vom face si ne gandim ca probabil atunci este ora la care vine seful ei iar banii pe care i-am platit vor ajunge in buzunarele iubaretilor. Partea buna este ca avem de ales intre doua casute, dintre care una este cea de lux, cu doua camere separate si dus. Bineinteles ca o luam pe cea mai buna iar cu cheile in mana, o luam spre oras pentru o bere.

Viata Kapchagay-ului se desfasoara de-a lungul unui bulevard principal, care de o parte are apartamente comuniste cu magazine la parter iar de partea cealalta un parc imens, recent amenajat. Parcam Loganul si facem o tura in parc. Este foarte linistit totul, doar cu niste copii si cupluri iesiti la plimbare. Facem o tura iar la un moment dat auzim muzica. Ne apropiem de sursa si vedem niste baieti care fac scheme cu rolele. Dezamagiti ca nu am dat de petrecere mergem mai departe. La platoul de la intrarea principala din parc, baietii smecheri isi dau intalnire si isi etaleaza masinile tunate. BMW, Opel si Volkswagen din anii 90. Cand trecem pe langa ei, ritmul ce se aude dintr-un Opel mi se pare foarte cunoscut. Ma apropiu si recunosc instant piesa. Este o manea de-a maestrului Guta, ce se numeste Toate pozele cu tine. O stiu deoarece era maneaua preferata a primei mele prietene. Mi-a trimis-o in primele luni de relatie si era singura manea din playlistul meu. Cu amintirea acelor momente ma duc la baieti si incep sa gesticulez: Me – Romania, this song – Romania, Romanian party music si imi ridic mainile in aer. Baiatul se simte onorat si se apleaca in masina ca sa dea muzica mai tare. Ascultam piesa, dam noroc si mergem mai departe. Radem bine cu baietii ca artistii romani sunt bine reprezentati in Asia centrala, dupa Inna in Iran, il gasim pe Guta intr-un playlist in Kazahstan.

De aici mergem la terasa pe care am vazut-o cand veneam catre parc. Locul seamana cu un birt mai bun de pe sate, cu totul renovat la buget. Afara mesele se impart in doua categorii. Mese de plastic inconjurate de scaune asemanatoare care se indoaie sub greutatea noastra si unele mai mari, de tip festival de bere cu banci lungi pe ambele parti. Ne asezam la una de plastic si comandam un rand de beri. In jurul nostru trei mese sunt ocupate de localnici. Berile curg si nu se intampla mare lucru. Suntem luati prin surprindere cand muzica incepe sa bubuie de la etaj. Mergem sa investigam si se pare ca a deschis discoteca. Mutam berile acolo printre localnici ne distram un pic. Dansam, bem si mai dansam un pic. Pe Liviu il ia somnul asa ca ii predam cheile si ne intoarcem la camping unde ne asteapta camera de lux.

Dimineata la 8:30 baiatul bate la usa ca trebuie sa plecam. Dupa noaptea lunga de ieri nu avem nici un chef. Mai vrem sa dormim un pic, inca 10-20 de minute care se transforma in 40. Pe cand suntem gata este 10 fara 10. Predam cheia si mergem agale la masina. Cand dam sa plecam apare la usa masinii un domn pe la 40 de ani si ne spune ceva in kazaha. Nu intelegem si dam din umeri. Gesticuleaza si ne gandim ca probabil ca este proprietarul campingului, care se pare ca i-a prins pe angajatii buclucasi, cum noi nu am eliberat casuta din timp. Noi jucam acelasi rol de oameni care nu inteleg si plecam cu speranta ca nu au fost consecinte serioase pentru cei doi.

Iesim din Kapchagay si ne intoarcem pe santierul care e drumul spre granita cu Rusia. Partile bune alterneaza cu cele rele si e plin de politie, mai ales unde se poate merge cu viteza. Limitele de viteza sunt ridicole. Unde drumul se deschide suntem intampinati de table cu 50 scrise pe ele iar mai apoi echipaje de politisti sau camere fixe. Frustrati adoptam tactica scutului local, mergand in spatele soferilor care au curajul sa mearga peste limita. Scapam neamendati de portiunea buna si intram pe un santier continuu. Aici calitatea drumului ne limiteaza viteza. Expira timpul de condus al lui Luci si ma anunta ca trebuie sa schimbam. Insist ca daca opreste ar fi bine sa o faca intr-o parcare, nu aici in plin santier. Zice ok si ne continuam drumul. Trec zece minute si nu mai are rabdare. In mijlocul unui camp trage pe marginea drumului si opreste motorul. Sunt intins pe bancheta din spate cu tableta in mana citind. Il opresc si dau sa ma ridic, moment in care masina este zguduita puternic. Pe cand ma apuc sa ma dezmeticesc il vad pe Luci cu casetofonul in mana. Incep sa rad si il intreb: “Ce pana mea faci cu casetofonul in mana? Ce s-a intamplat?”. Raspunsul vine neverosimil: “Ne-a lovit unul din spate! Sa-mi bag piciorul!”. Nu imi vine sa cred si incep sa ma stresez. Singura chestie ce imi trece in minte e ca nu cumva sa nu ne putem continua drumul.

Ne dam jos din masina sa evaluam pagubele. Din prima masina celuia care a intrat in noi nu arata prea bine.Ne ducem in spate unde pagubele sunt doar pe partea stanga, insa ne ingrijoram deoarece curge ceva. Din masina care ne-a lovit coboara o tipa draguta ce pare destul de cutremurata de eveniment. Cu vocea tremuranda ne intreaba ce cautam in mijlocul drumului. Luci o repezeste din prima asa ca se lasa pagubasa. Se da jos si sotul ei dar nu vorbeste engleza. Identificam doar cuvinte cheie cum ar fi “bulyet”, “suka” si “pizdetz”.

Trecem la evaluatul pagubelor. Pe partea noastra bara e indoita bine, impreuna cu partea de caroserie ce o sustine iar portbagajul este indoit suficient cat sa se vada inauntru, dar macar se mai inchide. Lucrurile din interior sunt intacte iar lichidul ce l-am depistat este doar antigel din sticla de rezerva a carui dop a sarit de la impact. La masina vinovatilor este mult mai nasol. Bara din fata e sarita, un far e spart si lucrurile par deplasate la roata dreapta fata, dar din fericire mecanica si radiatorul par intacte. Rusul nu sta mult pe ganduri si rapid isi scoate sculele sa faca niste ordine. Incepe sa mestereasca si da jos farul, scoate plasticele ce blocheaza roata, terminand cu indreptatul partilor metalice.

In tot acest timp stam de povesti cu sotia lui. Este speriata asa ca incercam sa o calmam. Probabil ca se gandeste la consecintele nasoale si amenda mare pe care o vor primi de la politia kazaha. Seamana cu o fetita cuminte care a facut o boacana si nu stie cum sa se scoata din situatie. Ca si cadou de imprietenire ne aduce niste mere. Povestim in timp ce le mancam si ne dam seama ca este o fata foarte buna la suflet. Incearca sa medieze situatia si pe cat se poate sa isi calmeze sotul. Dupa masina lor aruncam o privire asupra Loganului. Din fericire metalul indoit nu a ajuns la roata iar la o balansare violenta ramane la fel de departe. Puntea, suspensia si amortizorul au scapat toate asa ca se pare ca daunele sunt pur cosmetice. Bara o prindem la loc cu propriul sau surub iar farul, desi crapat, functioneaza bine. Ne intelegem ca mergem la primul oras care este la 50 de kilometri departare sa evaluam daunele.

Ma pun la volan putin ingrijorat, dar masina se comporta bine. Totul este ca si inainte, doar ca acuma are o cicatrice pe fund. Drumul se imbunatateste, dar o tinem constant cu 50-60 la ora, deoarece masina rusilor e destul de afectata. Ii urmaresc in oglinda, sa verific ca nu incearca sa ne lase balta. Tot drumul pana in oras Luci isi face procese de constiinta deoarece a oprit in drum, contrar a ceea ce i-am spus eu. Incerc sa il calmez impreuna cu Liviu, spunandu-i ca vina este a rusului ca a intrat in noi, nu al lui, asa ca sa stea linistit. In realitate m-a deranjat un pic ca nu m-a ascultat si iarasi a fost incapatanat, dar acum, cu faptul implinit nu are nici un rost sa ne certam sau sa aruncam vina pe el. Este foarte clar ca si-a invatat lectia si ce trebuie sa facem e sa privim inainte cu mintea clara, sa nu se mai repete astfel de intamplari iar excursia sa o continuam in tonul de pana acum.

In oras gaseste rusul un service mare dar foarte dezordonat. Vorbeste cu baietii de acolo dar sunt foarte ocupati. Nu se pot ocupa pe loc de reparatii, ci doar de constatarea daunelor. Ne pregatim sa punem Loganul pe elevator dar suntem anuntati ca s-a luat curentul. Putem face operatiunea numai dupa o jumatate de ora. Cand ne uitam sub masina, totul pare in regula. Se confirma ca dauna este pur cosmetica. Sunt bucuros ca asta inseamna ca ne putem continua drumul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Acuma urmeaza negocierea pentru reparatia daunei produse. Scoatem totul din portbagaj sa se uite un mecanic de acolo la paguba. Da jos farul sa vada cat de indoita e tabla si ne spune ca ar fi 250 de dolari si cam trei zile de asteptat. Cand aude asta, rusul ii zice ceva in limba lor, dupa care pretul scade la 150. Zambim si ii spunem ca din pacate nu putem astepta atat de mult. Facem calculele noastre. Ma sfatuiesc cu Luci pe tinichigerie, vopsit si piese. Ne da undeva pe la 450 de euro, dar scadem pretul la 420 sa fie mai usor pentru ei. Cand le zicem cat, sotului tipei nu ii prea convine. Isi scoate telefonul si incepe sa caute pe net pretul pieselor aftermarket. Nu suntem de acord cu el cand ne arata preturi derizorii la piese aftermarket. Suntem de acord sa scadem suma la 400 de dolari. Cuplul se sfatuieste si se intrezareste un conflict. Tipa, mai sensibila si mai buna la suflet vrea sa ne dea banii dar sotul ei nu e de acord. Pe fata lui se citesc nervii iar pe fata ei frica si supararea. Dupa cateva minute de deliberat se intoarce tipa la noi si spune ca vor sa ne dea asigurarea si sa ne descurcam cu ea. Ne asteptam la asta si avem deja raspunsul pregatit. Ne-am gandit pragmatic la toata situatia. Stiam ca pentru ei implicarea politiei ar fi o afacere foarte scumpa, ce se poate solda cu multi bani si poate chiar si cu retinerea permisului. Pe de alta parte noua nici macar financiar nu ni se merita sa ramanem si sa reparam masina, atata timp cat putem continua drumul cu ea asa, astfel interesul nostru era sa maximizam banii luati pentru reparatia masinii, in limita bunului simt, iar in caz de forta majora sa plecam fara sa luam nici un ban. Cand a venit tipa cu ideea folosirii asigurarii, Luci devine foarte dur. O priveste adanc in ochi si ii spune: “Uite, nu este vina noastra ca ati intrat in noi. Accidentul s-a intamplat si trebuie sa va asumati greseala. Important este ca toti suntem sanatosi si doar metalul s-a indoit. Acuma cel mai cinstit fata de noi, pagubitii, este sa va platiti greseala. Daca vreti facem cum vreti voi, adica sa ne folosim de asigurare dar asta inseamna sa implicam politia. Eu daca as fi in locul vostru m-as gandi de doua ori daca as face asta, cu coruptii din Kazahstan. S-ar putea sa iasa mult mai scump decat va cerem noi. Dar daca ramane asa, hai sa ne intoarcem la locul accidentului si sa facem actele.”. Ma uit la Luci, dupa care ma uit la tipa. Stiu ca Luci blufeaza maxim si imi vine sa zambesc ca un jucator incepator de poker cand are o mana buna. Imi mentin fata serioasa si asteptam replica tipei. Saraca este infranta. Aproape ca plange. Cu o voce tremuranda ne spune ca se intoarce la sotul ei. Mi atat de mila de ea incat mi se rupe inima. Cand revine ne spune ca nu ne poate da atatia bani. Suntem ok cu asta asa ca o intrebam care este suma pe care o au. Raspunsul e 25000 de ruble, adica 384 de dolari. Cand aud asta sunt foarte multumit. Acceptam oferta, dar in continuare mi foarte mila de ea, mai ales cand adauga ca asta inseamna ca nu isi va moderniza bucataria anul acesta.

Ne punem in masini si plecam spre centru sa scoata bani de pe card. Ei sunt cu Lexusul unui tip de la service care conduce ca si un nebun. Trebuie sa ma folosesc de fiecare strop de putere al Loganului sa ma tin dupa el. Serpuim pe strazi si ajungem la un bancomat. Nu da ruble asa ca mai facem un raliu pana la urmatorul. Nici aici nu avem noroc. Ajungem in centru unde pana la urma scoate Tenge Kazah si le schimba in ruble. Sotul ne inmana suparat banii. De aici revenim la service unde ne luam la revedere. Tipa iarasi e aproape de plans si nu mai stiu cum sa o incurajez. Ii spun sa se bucure ca nu ni s-a intamplat niciunuia nimic si sa nu se uite la bani, ca aia trec si vin. Se va uita inapoi la ziua de azi candva si va zambi doar la patania pe care a avut-o in Kazahstan. O imbratisez si ne pupam, dupa care o vad ca deja lacrimeaza. Sunt impresionat de puritatea ei copilareasca. Cu sotul ei strangem mana, dupa care ne punem in masina si plecam.

Oprim intr-o benzinarie din centrul orasului unde facem plinul. Din nou liniste, dar parca ma invaluie o oboseala crunta. Hranim masina si cumparam niste inghetata. Un localnic vine la noi si incepe sa ne intrebe de masina. Liviu povesteste cu el si se intoarce cu un caiet in care omul si-a trecut adresa de mail. Zambim si mergem mai departe. Incet se insereaza si toti suntem storsi. Il complimentez pe Luci: “Ai fost magistral. Nu ma asteptam sa scoti banii de la ei.”. Zambeste si in stilul lui imi zice: “Asa ma stii pe mine? Stii ca ma pricep la negocieri si persuasiune.”. Dezbatem bunatatea tipei si duritatea sotului ei. Tot Luci pune punctul pe i: “Parca tot timpul tipele astea sufletiste isi gasesc niste fraieri ca asta.”.
Se intuneca complet si suntem pe drumul spre destinatia zilei, Usharal. Drumul este plin de hopuri, ceea ce ne limiteaza la 90 la ora. Depasesc un autobuz care ne urmareste pana la momentul schimbului de soferi. Cand trag pe dreapta Luci ma avertizeaza sa nu o fac pe marginea drumului. Am impresia ca niciodata in viata lui nu va mai face chestia asta. Dupa ce predau fraiele masinii, condusul lui Liviu combinat cu hopurile Kazahe ma leagana spre taramul viselor. Ma trezesc numai cand ajungem la intrarea in Usharal. Luci ma trezeste sa ajut cu navigatia. Usor morocanos pun mana pe telefon. Ajungem in centru unde niste localnici dubiosi par sa petreaca in fata unei carciumi. Ies baietii sa discute cu ei si primim ajutor. Doi baieti sar intr-o masina si ne duc la hotelul oraselului. Totul pare inchis dar asta nu ii demoralizeaza. Camasa se incoarda pe unul din ei si din doua miscari sare gardul. Deschide poarta din interior si tragem Loganul in curte. Celalalt merge si cauta receptionera. Cu cinci minute inainte de miezul noptii suntem in fata receptiei si iarasi ne trezim in situatia de a negocia camera de la 60 de dolari la 30, cu conditii similare ca si noaptea anterioara: pana la noua trebuie sa disparem. Acceptam si in schimb primim cel mai mare apartament pe care il au. Fiecare isi alege un pat imens si ne punem la somn.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Kazahstan – marele accident si negocierile rusesti appeared first on Masters Of Adventure.

Se face ora 7 dimineaţa. Soarele ne alarmează natural că ar fi cazul să ne trezim. Hăituiţi de lumină, ieşim din bârlogul nostru de nylon, mormăind ca nişte urşi morocănoşi. Lângă noi, Loganul şi Land Cruiseru stau sfătoşi şi se uită la apele salmastre ale lacului Karakul. În lumina dimineţii, cele două maşini se aseamănă cu doi bătrâni ce s-au întâlnit pentru prima dată şi acum îşi povestesc întreaga viaţă. Curios din fire, trag puţin cu urechea la conversaţia lor. Asist la o oră întreagă de discuţii plictisitoare. Fiecare maşina îşi povesteşte viaţa la modul biografic: de la naşterea în fabrica până în prezent. Povestesc despre cel mai prost şofer, cea mai mare groapa, cel mai fain drum şi multe alte banalităţi. La un moment dat se plictisesc şi conversaţia se mută pe originile lacului albastru, pe malul căruia stau parcate.
Se presupune că, în urmă cu câteva milioane de ani, un meteorit a lovit violent peisajul. În locul impactului s-a format un lac albastru, endoreic, de forma unui plămân uman.
Îmi pot imagina că Loganul nostru, cu simţul fin al unui critic de artă românesc, probabil îi explică Land-Cruiserului că e impresionat de minimalismul estetic al peisajului. Că îl asociază cu un sânge albastru de homar scurs pe o uniformă militărească kaki. Că homarul e sugrumat cu sălbăticie de către soldatul Pamirian, s.a.m.d.
Land-Cruiserul, aristocrat excentric, vine cu o contra-replica. Îi spune că pentru el, Karakul reprezintă expresia avangardist-minimalista a pictorului francez Yves Klein, din tabloul IKB 191. Că e doar o expresie a minimalismului albastru.

Între timp noi ne strângem lucrurile, mai puţin impresionaţi artistic de peisaj decât par a fi maşinile. Mă târăsc în patru labe afară din cort şi mă aşez pe saltea după o noapte de zvârcoleala şi nesomn. Îmi desfac o conservă şi-mi pot imagina cum fantomele peştilor, eliberate din sicriul metalic, înoată spre raiul albastru de lângă noi. În timp ce îmi iau micul dejun îi întreb pe băieţi ce impresii le-a lăsat acest lac montan superb, aşezat la 4000 de metri. Lorand îmi povesteşte că a dârdâit de frig toată noaptea, afară fiind 5 grade. Luci, cu simptome de febră şi o stare generalizată de rău, îmi zice că nu a închis un ochi toată noaptea. De pe feţele lor pot citi că sublimul romantic al peisajului nu ameliorează efectele îngrozitoare ale altitudinii şi frigului. Ce vreau să spun e că, din spatele monitorului, fotografii superbe ne amăgesc şi ne iluzionează cu posibilitatea unui moment perfect într-un peisaj perfect. Cum adesea se întâmplă în viaţă, sublimul e greu de atins. La Karakul peisajul e perfect, momentul lasa de dorit.
După micul dejun, ne luăm rămas bun de la prietenii noştri Cornel şi Crinu, şi ne pornim spre Kyrgyzstan. Circumstanţele întâlnirii noastre neaşteptate cu ei vi le vom povesti în postarea despre Tadjikistan.

Pe drumul spre vamă, întâlnim o maşină răpciugoasă în jurul cărora stau adunaţi nişte localnici.

Unul din ei ne face semne energice să oprim. Ne uităm şi noi puţin sub capota lor dar nu prea avem cu ce să-i ajutăm. Cel mai apropiat service e la sute de kilometri distanţă şi, punându-ne în postura lor dificilă, ne decidem să-i tractam până în vamă. Foarte recunoscători, ne oferă un pepene verde uriaş şi doisprezece biluţe de iaurt uscat numit Kurut. E o gustare tradiţională Kyrgyza delicioasă pentru orice amator de brânzeturi.
Trecem uşor de vamă şi dupa ce salutam capra de munte monument avem parte de o surpriză. Ne întâlnim cu Radu Diaconescu, un călător roman plecat cu bicicletă din Kyrgysztan spre meleagurile natale. La scurt timp după, ne ajung din urmă şi prietenii noştri Cornel şi Crinu cu Land Cruiseru. Bucuroşi de această întâlnire cu adevărat neaşteptată, celebrăm în stil tradiţional cu o slănină şi cu o ţuică. Ei au fost singurii călători romani pe care i-am întâlnit în această excursie de 69 de zile. Genul acesta de coincidenţe te frapează şi te fac să te întrebi: care’s şansele să găseşti alţi romani pe vârful muntelui în Kyrgysztan/Tajikistan? Întrebare la care voi da non-raspunsul obişnuit: “E mică lumea”.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Kyrgysztan – Prolog appeared first on Masters Of Adventure.

Pornim la drum si nu dureaza mult ca apare primul obstacol. Intr-un satuc podetul peste un parau este surpat si masinile trec greoi una cata una, fiind ghidate de localnici. Ne dam jos din masina sa mergem in recunoastere si problema pare sa fie o grinda rupta, ce a lasat loc unui gol mare, pe care satenii au incercat sa il astupe cu un bolovan. Liviu se urca la volan si il ghidam pe trasa ideala. Masina se lasa usor in groapa din pod, atinge betonul putin cu burta si trece pe partea cealalta. Mergem mai departe si peisajul este la fel de pitoresc ca si ieri. Parca prea mult pitoresc. Mai iau o pauza si ma afund o ora intr-o carte adusa de Luci.

Ma trezesc din citit cand valea iarasi se deschide si imi vine randul la condus. Aparent cand muntii se indeparteaza de apa, calitatea asfaltului creste. Probabil este mai usor de construit si sunt mai putine alunecari de teren. Ritmul creste treptat si inainte de Ishkashim ne trezim ca iarasi mergem cu 60 la ora.

Baietii adorm leganati de masina si se trezesc doar la iesirea in oras. Cum intram mai mult in vale cu atat devine mai spectaculoasa. Apa curge lent pe o suprafata vasta, formand mici insulite intr-o schimbare continua intre bratele sale. Soarele se ascunde incet incet intre nori si suntem martorii unui fenomen ciudat: valea incepe sa fie invaluita de un nor imens de praf ridicat de vantul puternic de afara. Ne oprim din cand in cand la poze, in timp ce eu la volan sunt mai mult interesat de peisaj decat de condus. Treptat drumul se inrautateste si ne trezim pe macadam din nou. Suntem toti trei uimiti de frumusetea locului dar vremea de afara nu ne prea imbie sa ne oprim. Trecem pe langa niste biciclisti care vin din sens opus. Vantul le bate din fata, sunt imbracati gros si avanseaza greu. Doar ii privim cum dispar in spatele nostru si suntem recunoscatori ca mergem in masina.

Oprim doar pentru pauze de toaleta, care devin si shootinguri foto a imprejurimilor. Faptul ca a trebuit sa facem aceasta ocolire nu e deloc rau. Peisajul face ca totul sa merite.

Mai sus pe vale incep sa apara mici satuce inconjurate de campuri cultivate iar vantul se mai domoleste. Oamenii se uita lung la masina noastra si vedem cum copiii ne fac cu mana si alearga spre noi. Pana la Yamchun de unde trebuie sa urcam la Bibi Fatima nu ne oprim. Odata ajunsi acolo vedem un semn scris de mana pe un copac ce ne indeamna sa o luam la stanga. Deja e spre cinci dupa-masa si ne dam seama ca aici va fi locul unde innoptam. Intram pe o alee intre case iar drumul incepe sa se incline puternic in defavoarea noastra. Liviu e la volan. Avanseaza incet , trece un podet si rampa prea inclinata de dupa ii omoara motorul. Privesc catre el si incurajator ii zic: “Trebuie sa turezi un pic mai tare motorul si sa patinezi ambreajul, sa o putem lua din loc.”. Liviu executa manevra, avansam vreo 40 de metri si de data asta din cauza aderentei scazute iarasi ne impotmolim. E o mixtura de nisip si bolovani ce formeaza drumul inclinat si pare destul de greu de urcat cu masina normala. Revenim cativa metri in spate si deliberam. Eu propun sa mergem pe jos pana la izvoare care sunt la vreo cinci kilometri distanta. Liviu e de acord dar Luci are alte planuri. Incurajat de un localnic ce trece cu masina mica zice ca vrea sa incerce. Il lasam singur in masina si cu motorul turat la maxim, aruncand nisip si pietre de sub roti, urca partea grea. Il prindem 100 de metri mai incolo de unde ne urcam in masina si facem o etapa de raliuri pana sus. Masina striga puternic de sub capota, Luci manevreaza cu maiestrie printre treptele unu si doi si mentine ritmul pana dam de bucati mai plate. Mai lovim cate un bolovan sau groapa, Loganul sarac zvacneste din bucsi si bielete iar Luci constata scurt: “Asa este cand urci pe drumuri proaste. Mai fortezi masina, ca altfel ramai impotmolit.”. Inghit un pic in sec, gandindu-ma la cat amar de drum mai avem dar nu zic nimic. Ajungem pe platoul de sus si ne oprim la guesthouse-ul ce ne apare pe gps. Intram in curtea omului, unde dintr-o coliba iese un batranel caruia ii explicam prin semne ce vrem. Intelege cu o mica intarziere si ne arata o casuta cu doua camere in care deja alti calatori localnici se relaxeaza. Ne bucuram de experienta autentica dar filmul se rupe cand ne zice pretul: 40 de dolari pentru toti trei. Incercam sa negociem dar batranul devine un catar incapatanat, ce nu vrea nicicum sa lase din pret. Iesim din casa mirati de insistenta omului si o luam spre izvoare.

Sus, unde se termina drumul gasim doua hoteluri si o cladire mica, in incinta careia sunt bazinele. In parcare gasim cateva Jeep-uri si masina localnicului care ne-a dat curaj mai devreme, insa pare sa fim singurii turisti straini pe acolo. Povestim cu niste baieti ce dau sa plece cu un jeep si ne pregatim costumele de baie pentru murat. Ajungem la cladirea cu bazine deodata cu niste localnici si suntem anuntati ca mai sunt zece minute pana inchid si nu ne mai lasa. Protestam impreuna cu ei si reusim sa obtinem jumatate de ora de baie. Intram intr-un vestiar unde vedem ca toti localnicii se dezbraca la pielea goala si foarte rusinati de prezenta noastra, cu mana pe comoara se indreapta catre bazine. Vazand care e costumul de baie pe aici, ne conformam si intram lejer si noi. Apa fierbinte e excelenta dupa o zi de condus si ne muram toti, uitand de toate grijile de pana atunci. Localnicii incearca sa discute cu noi dar abilitatile slabe de engleza nu ii ajuta in a ajunge prea departe. Timpul scurt alocat trece pe nesimtite si apare paznicul ce ne anunta ca trebuie sa plecam. Iesim toti din bazine si de data asta localnicii sunt si mai rusinati, cum noi aparem relaxati cu pitonul romanesc la vedere. Se imbraca repede si dispar unul cate unul inapoi la masina. Noi ne mai bibilim un pic pana ce ne uscam si strangem toate catrafusele.

Afara deja e aproape intuneric asa ca ne incercam norocul la cel mai apropiat hotel. Acolo fac cunostinta cu o tanara ce vorbeste engleza foarte bine ce ne anunta ca putem sta acolo cu zece dolari si ambele mese incluse in pret. Acceptam oferta buna si ne bucuram ca mai putem face o baie buna si maine dimineata. Ii anunt pe baieti si ne mutam rapid lucrurile in camera. Pe hol facem cunostinta cu alti musafiri ai hotelului, un grup de tinere pe la 14 ani care urmaresc cu mare interes o emisiune la televizor. Foamea ne indeamna sa mergem la masa, unde incet-incet ni se alatura si ceilalti. In timp ce mancam cea mai curajoasa dintre tinere vine la noi si ne cere sa facem o poza cu ea. Stam la o poveste scurta inainte sa se intoarca la masa. Fetele sunt aici pentru o saptamana de tratament la izvoarele termale, timp in care fac pauza de la scoala din Khorog unde invata. Bineinteles, visul lor este sa plece din Tadjikistan, preferabil in statele unite ale americii. Noi ii zicem povestea noastra iar drumul pana aici starneste din partea ei un wow. Se intoarce la prietenele si mama ei si chichotind le da mai departe ce a discutat cu noi. Atentia noastra se muta pe tanara care ne-a cazat, care acuma a luat postura de bucatareasca. Aflam de la ea ca lucreaza cot la cot cu mama ei in hotelul construit integral de tata. Acuma e in vacanta de vara de la facultatea la care studiaza in Dushanbe. Engleza ei foarte buna se datoreaza faptului ca pe asta s-a specializat si visul ei este sa ajunga la Londra sa faca un master. Pare foarte deschisa pana in momentul in care incepem sa glumim cu ea, moment in care se retrage crispata in cochilie, neintelegand ce vrem de la ea. Ne povesteste ca mai este un biciclist rus in hotel, care fiind foarte obosit s-a retras repede la somn si ne spune ca este un izvor secret, pe care il folosesc doar cei din zona, un pic mai sus de baile oficiale care sunt cu plata. Suntem incantati de acest lucru si horatam sa mergem la o baie de noapte.

Luam prosoapele din camera si urcam pe cursul paraului din spatele hotelului cu frontalele pe cap. Regret rapid decizia de a porni la urcat pe munte in slapi, chiar daca izvorul este la doar zece minute de mers. Baietii rad de mine ca reusesc sa dobor recordul manelistilor de pe valea Prahovei care urca in slapi la doar 2000 de metri. Cand verificam gps-ul, ne arata un ametitor 3050 de metri. Se si simte in aer, cum ramanem fara el destul de repede cand trebuie sa urcam o rampa mai serioasa. Taras grapis ajungem la izvor, care arata ca si un jacuzzi in aer liber. Apa curge dintr-o teava groasa intr-un mic bazin de piatra in care incap vreo sapte-opt persoane iar pe fund e o teava de evacuare ajustabila ce permite cresterea nivelului apei. In stil clasic Tadjik de dezbracam la fundul gol si ne muram in apa ce creste incet incet pana la nivelul buricului. Langa noi se aude cum curge paraul iar cerul senin ne prezinta stelele intr-un mod superb, cum numai in canionul Colca din Peru l-am vazut. Este o placere sa stai in apa aburinda privind calea lactee de o claritate cum numai in poze mai observi si povestind cu baietii. Trec doua ore si incepem sa fim deshidratati de la atata stat la caldura. Desi suntem inconjurati de apa simt ca gura mi se usca si ametesc un pic. Ies din apa, dar parca nu imi vine sa plec inapoi la hotel. Liviu spune ca el a terminat pe seara asta si se intoarce in camera dar imi vine ideea sa facem niste poze de noapte ca si la Portile Iadului in Turkmenistan. Revin in apa si il lasam pe Liviu sa plece dupa ceva de baut si aparatul foto. Parca trece o vesnicie pana cand revine, ce se intampla 40 de minute mai tarziu. Sarim pe sticla de apa minerala, pe care o topim in cateva minute. Incepe sedinta foto, pe care o facem la expunere lunga la lumina frontalelor. Trebuie sa stam nemiscati zeci de secunde pana aparatul “absoarbe” franturile de lumina din jur si ies niste poze nostime.

Eu cu Luci schimbam pozitia la fiecare cadru iar cand ne uitam la rezultat, in unele se vede pitonul romanesc. Luci e rusinat si vrea sa fie stearsa orice poza ce i-ar putea compromite o viitoare cariera politica. Incerc sa il conving sa le lase pentru efect comic dar cand nu sunt atent, pozele dispar. Mai stam cateva minute dupa care ne imbracam, facem cateva poze la bazinul gol si revenim la hotel. Apa a scos toata energia din mine si somnul vine aproape instant.

Dimineata ne trezim mangaiati pe fata de soarele stralucitor de afara. Sunt bucuros ca valea nu mai este acoperita de praful gros de ieri. Coboram la micul dejun unde deja lumea e la masa iar dupa ce terminam, eu cu Luci mergem la inca o baie. E mult mai usor de ajuns la izvor ziua, cand vezi totul si ai pantofi normali in picioare. Ne apropiem si cand ajungem auzim strigate. Ne uitam mai atent si vedem o femeie goala in bazinul de piatra ce isi ascunde partile intime. Zambim cu Luci si ne intoarcem. Femeia isi pescuieste hainele de pe mal si se imbraca rapid, dupa care ne face semn ca putem veni la baie. Cand ne apropiem, o recunosc ca fiind proprietara hotelului. Rad bine cu Luci si mergem la murat. Fara cer instelat deasupra noastra parca nu mai are atata farmec asa ca dupa doar jumatate de ora ma intorc la hotel. Pregatesc incet bagajele iar cand apare si Luci, ducem totul la Logan. Cum facem ultimele pregatiri, apare fata curajoasa din seara precedenta si imi inmana niste cadouri. Se pare ca un compliment razlet de-al meu de seara anterioara, cand i-am spus ca imi place tricoul ei si sosetele traditionale pe care le poarta, a avut un efect neasteptat. Fata, foarte draguta a aparut cu trei perechi de sosete si tricoul pe care il purtase cu o seara inainte. Am incercat sa ii explic ca nu pot accepta hainele de pe ea dar nu am avut cu cine discuta. M-a impresionat gestul ei asa ca m-am dus la rucsacul meu si am scos din ea camila cumparata din Turkmenistan. I-am inmanat-o si am vazut ca ii place ce a primit. Si Liviu a scos din arsenalul sau o palarie tipica moroseneasca ce a fost la fel de bine primita. Ne-am imbratisat si am plecat la drum.

Nici nu iesim bine din parcare, ca ne oprim iarasi la niste ruine pe care ieri nu aveam nici un chef sa le vizitam, cum deja era intuneric si tarziu. Pe un soare ce deja incepea sa arda la acea altitudine ne-am catarat pe zidurile vechi de unde am admirat si mai bine valea Wakhan cat si partea Afghana cu muntii sai acoperiti de zapada.

Luci si Liviu deliberau in tot acest timp despre oare cat de inalti sunt piscurile de dincolo. Usor ne intoarcem in masina si completam formalitatea coborarii in sat. Aici reluam drumul principal, care e in starea cu care deja suntem obisnuiti singurele dificultati fiind niste canale de scurgeri ce s-au surpat sub greutatea camioanelor ce tranziteaza aceast drum de cand M41 este blocat. Traversam sat dupa sat si ajungem pana la ultimul fara mari probleme. Aici un biciclist ne face cu mana. Oprim sa vedem care e problema. Un rus obosit ne spune un pic cam disperat ca este in intarziere cu pedalatul si ii cu viza pe expirate asa ca ar avea nevoie de a lua o masina. Ne uitam la Logan si nu este nicicum posibil sa luam cu noi un om si vreo 50 de kilograme de echipament. Ar fi loc sau de om sau de echipament, cum mai incape cineva in spate dar altceva nu. Ii sugerez sa ii luam numai echipamentul pana la urmatoarea oprire dar nu este de acord asa ca il lasam in cautarea altei solutii.

Iesim din sat si incep niste serpentine serioase. Luci iarasi intra in mod raliu si urca nebuneste, de parca ar fi posedat de spiritul lui Ayrton Senna. Masina se balanseaza violent, pietrele sunt scoase din locul lor si nisipul imprastiat in spatele nostru.

Drumul este o mixtura ciudata de pamant batut cu pietre si nisip fin afanat cu cate un bolovan enorm, cand te-ai astepta mai putin. Cand apare cate o portiune serioasa de nisip in fata noastra ma incordez. Stiu din Turkmenistan ca orice miscare gresita se va termina cu noi impotmoliti si sapand din nou in jurul rotilor. Luci tureaza motorul serios, isi ia avant si trece cu brio peste prima astfel de portiune. Ele se succed si avem din ce in ce mai multa experienta. Plutim cu 50 la ora peste nisipul fin si totul se intampla din reflex.

Ne speriem cand vedem cate un bolovan, care ar putea fi fatal baii de ulei sau cine mai stie ce parte sensibila de sub masina dar Luci e in forma azi. Evitam toate obstacolele serioase si zdranganitul sub masina e minimal. Insa si norocul nostru se termina la un moment dat, cand in mijlocul nisipului, pe la 50 la ora apare un sant de vreo 40 de centimetri adancime cu bolovan in el. Masina face un poc puternic, probabil cu scutul si la iesire musca cu bara din fata din buza de nisip. Luci se simte un pic vinovat si ne spune: “Ati vazut si voi, nu aveam ce face!”. Nu zicem nimic si il lasam sa isi faca treaba in continuare. Se termina partea grea si ajungem pe un platou pe care serpuim usor deasupra vaii din dreapta noastra.

Luci, probabil ca inca sub efectul adrenalinei de la urcare, “goneste” cu 50 la ora. Pietrele sar si lovesc masina din toate partile. Ii spun sa o lase mai moale, ca am scapat de partea grea si e mai importanta integritatea masinii, dar nu reactioneaza. Ma repet de cateva ori, punct in care reactioneaza transant, motivand ca trebuie sa mearga asa, ca nu se stie niciodata. Ma enervez un pic dar il las sa conduca cum vrea el. Si asa nu mai este mult din tura lui. Apar si primele camioane din sens opus si observand ca drumul iarasi nu este suficient de larg, tragem pe dreapta in asteptarea lor. Soferii trec voiosi, privindu-ne zambitori iar noi privim ingrijorati, nu cumva sa ne plece cu oglinda inapoi la Khorog.

Cu atata urcat ni se face foame asa ca parcam langa un parau. Gasim un loc mai ferit sub o piatra si atacam fiecare ce are.

Mananc doua conserve din Dushanbe fara prea mari probleme. Nu sunt ele de cea mai buna calitate, dar aluneca cumva. Liviu si Luci sunt mai sensibili si consuma continutul incalzit la primus cu o fata usor scarbita. Adaugand si oboseala cauzata de inaltimea de peste 3500 de metri, nu este deloc un mod placut de a lua pranzul. Trecem peste si pornim la drum. Peisajul in dreapta noastra e senzational. O vale de rau se ascunde undeva in adancuri, departe de noi si piscuri inzapezite stralucind in soare se ridica in zare. Urmaresc cu placere pana cand vine randul meu la condus. Apare un nou obstacol dar nu foarte mare. Un parau si-a format o albie in mijlocul drumuli, spaland pamantul si lasand doar bolovanii. Usor lasam Loganul sa isi muleze rotile intre ele, insa sunt prea mari si atingem de cateva ori cu burta cate un pietroi. Urmatorul hop il gasim intr-o curba unde pentru prima oara in cateva zile dam de aglomeratie. Parcam masina si coboram sa investigam. Aparent o remorca a cazut in prapastie si se fac lucrari intense pentru a o scoate la drum asa ca din ora in ora se inchide drumul pentru a continua munca. Asistam putin ingroziti la cum niste soferi fixeaza niste cabluri metalice foarte groase pe remorca si sapa in jurul ei pentru a o elibera.

La drum un buldozer sapa in coasta dealului pentru a spori locul de manevra. Dupa zece minute de privit ne plictisim si exploram zona. Gasim si cabina camionului, ce e un pic mototolita, dar nimic serios si mai luam cate un sofer la intrebari. Se lucreaza lent si dupa ce muta remorca inca un metru deschid inca o data drumul, sa putem toti trece. Luci insista sa faca o ultima poza pentru facebook de pe partea cealalta si se intoarce pe deal.

Suntem din nou pe drum si de data asta eu sunt cel care trebuie sa negociez portiunile de nisip. Ma duc incet la coborare si imi iau avant pe urcari iar cand sunt pe nisip accelerez la maxim, sa nu pierd inertia. Il vad in dreapta mea pe Luci cum se incoarda la fiecare bolovan ce apare in fata noastra, eu fac manevra de evitare si mai apoi il vad cum se relaxeaza din nou. E destul de dificil pe unele portiuni, deoarece camioanele au format doua santuri pe unde merg iar daca bag rotile Loganului acolo raschetez totul asa ca la fiecare astfel de portiune sunt atentionat sa pun rotile in lateral. Devine destul de agasant la un moment dat, dar stiu ca este spus cu bunavointa de baieti. Trecem segmentele cu nisip una dupa alta pana la nivelul la care sunt o formalitate. Incet incet si raul urca la nivelul nostru, trezindu-ne cu el curgand aproape de noi. E incredibil ca pe partea cealalta e Afghanistanul si tot ce ne desparte e un firicel de apa.

Rezistam tentatiei de a o traversa si ne multumim cu a alerga dupa primele marmote pe care le vedem in excursia asta si a poza niste camile ce rumega linistite iarba.

Urmatoarea oprire este la Khargush, o localitate fantoma unde avem parte de primul control al zilei. Un tanar sprinteaza dintr-o casuta aflata la vreo 100 de metri de drum si vine sa ne ia pasapoartele. Dureaza vreo 20 de minte treaba, timp in care un localnic ne arata ce probleme are la suspensie si vedem doi biciclisti foarte obositi tragand la o pauza. Cu datele pe caietul studentesc, ne indepartam de rau si ne indreptam spre pasul cu acelasi nume ca si orasul. Urcam constant si ne asteptam sa batem un nou record de inaltime. Soarele incet incet apune intre varfuri iar noi vedem in stanga noastra primul lac, ce pare sa fie sarat. Lumina este de un portocaliu senzational si ne bucuram iarasi de peisajul pitoresc, care este total diferit fata de ce am vazut zilele trecute. Parca din nicaieri apare si prima turma de iaci ce trece relaxata impreuna cu pastorul lor pe langa noi. Urmarim gps-ul sa vedem la cat ajungem azi si contorul se opreste la 4344 de metri, o inaltime extraordinara pentru a conduce o masina.

Kilometrii pana la M41 se imputineaza repede si asteptam primul fir de asfalt cu mare nerabdare. Un singur obstacol se iveste in fata noastra, cand dam de inca o portiune aglomerata, unde niste camioane stau impotmolite in nisip. Singura mea solutie este sa cobor pe o buza de nisip pana la marginea drumului dar Luci striga catre mine sa opresc, pentru ca e prea abrupta si nu cumva acum sa ne rasturnam. Ma execut. Coboram sa investigam, timp in care un localnic ne aduce o lopata, sa facem panta mai prietenoasa. Impingem nisipul la o parte si lasam Loganul sa alunece usor in afara drumului, de unde ocolim lejer turma de camioane. Inca o jumatate de ora si suntem la Autostrada Pamir din nou. Cobor si marchez evenimentul cu niste poze si oarecum ma bucur ca greul a trecut si putem rula si noi un pic mai repede. Statul acesta in masina si viteza melcului te poate afecta dupa atatea zile.

Liviu preia fraiele Loganului si ne duce pe apus pana la Alichur, un oras fantoma undeva pe drum. Gps-ul ne spune de un hotel, care defapt este o cladire demult abandonata asa ca dupa ce dam o tura prin tot satul gasim un guesthouse cu numele Marco Polo. Tragem masina in curte unde suntem intampinati de un localnic cu sapca Kyrgyza in cap ce ne pofteste inauntru. Pretul e convenabil si cerem rapid ceva de mancare. Inaltimea este undeva pe la 4000 de metri iar asta ma face usor ametit si foarte obosit. Cuvintele imi ies greu din gura insa curiozitatea mi starnita de cuplul de italieni care stau in acelasi loc. In timp ce fiica gazdei gateste, noi stam la povesti, incalzindu-ne cu un ceai fierbinte. Italienii fac traseul nostru in sens opus, cu un jeep inchiriat cu tot cu sofer. Amandoi sunt profesori universitari si e o placere sa ii asculti ce au de zis despre calatorii. Ii si las mai mult sa vorbeasca, deoarece ei par a fi deja aclimatizati iar eu sunt mult prea obosit sa ma mai gandesc. Primim si mancarea, care consta din macaroane cu niste carne cauciucata dar e bun deoarece e cald. Stam inca un pic si deja pe la noua suntem in camera noastra impachetati in saci de dormit gata de somnul care iarasi e instant.

Dimineata ne trezim dupa 12 ore bune de somn pe o temperatura destul de scazuta. A fost cea mai rece noapte de cand suntem pe drum si se intelege de ce, cand vedem 3865 de metri elevatie pe gps. Baietii se plang de frigul de peste noapte si imi spun ca s-au trezit de cateva ori sa mai ia ceva pe ei dar eu dau doar din umeri, neavand nici o problema. Luci chiar a avut frisoane si a dormit prost iar Liviu e apasat de o durere de cap si senzatie de rau.

Ies afara si constat ca italienii deja au plecat. Ma plimb in jurul casei si doar acuma incep sa simt efectul altitudinii. De cate ori iutesc pasul simt ca ametesc. Trebuie sa ma misc mai incet asta facand ca totul sa para a fi in reluare. Revin in casa si ne punem la micul dejun. Observ ca focul se face cu radacini si balega de iac. Peisajul e foarte dezolant prin zona, fiind constituit in majoritate din pamant si pietre. Motivul este vantul puternic si temperaturile foarte scazute iarna. Tot proprietarul ne mai povesteste ca mai exista cate o pajiste in jurul catorva lacuri dar ele sunt proprietate privata.

Luam micul dejun si suntem gata de drum. Inainte sa pornim verificam efectele drumului salbatic din ultimele zile asupra Loganului. Desfacem capacul motorului si eliberam filtrul de aer. Este neasteptat de curat si pare ca va rezista si pe Mongolia asa ca il punem la loc. La motor toate lichidele par la un nivel decent, uleiul e la maxim, doar praful s-a depus in cateva locuri. Ultima chestie ce o verificam este filtrul de habitaclu. Ma uit pe langa torpedou dar nu il gasesc. Scot trusa de scule si il anunt pe Luci ca trebuie sa demontam torpedoul, deoarece asa am vazut pe youtube. Luci incepe sa rada isteric si ma ia la misto ca vreau sa descfac toata masina ca sa scot un filtru. Il privesc sceptic si il pun pe el sa il dibuiasca daca stie mai bine. Se baga cu capul adanc si incerc sa ii tin frontala sa vada ce face. Il gaseste, trage, dar nu iese. Se misca partea de jos numai ca ramane prinsa sus. Deja ma gandesc ca probabil ca din cauza torpedoului nu poate fi scos. Luci se plictiseste asa ca ma pun eu la tras. Studiez problema, trag de un capat, imping ceva inauntru si surpriza, filtrul se elibereaza. Acesta nu mai este asa curat ca si cel de aer asa ca  il batem bine de niste pietre din ograda gazdei noastre. Ies niste nori de praf. Din pacate la asta nu avem rezerva, asa ca se intoarce la locul lui.

Ne luam la revedere de la kyrgyzul nostru si pornim la drum. Pe asfalt este alta viata. Avansam constant cu 60 la ora si doar din cand in cand trebuie sa franam la cate o serie de gropi micute in drum. Suntem pe un platou de 3800 de metri dar in masina asta nu se prea simte. Dealurile si varfurile din jurul nostru nu ai zice ca sunt de peste 4000 de metri. Singurele chestii ce sugereaza altitudinea sunt blanile groase ale iacilor si peisajul selenar din jurul nostru.

Se termina tura lui Liviu si ne rotim toti in masina. Luci se pune la volan iar eu ma tolanesc in spate. La un moment dat ma satur de peisajul din jur ce parca se repeta constant si ma intind sa citesc. Nu ma asez bine ca masina ma salta serios, cu tableta aproape zburand din mana. Ma reculeg si nu zic nimic. Peste doua minute la fel. De data asta ma ridic si imi explic din prima de ce. Acul vitezometrului poposeste la 80 la ora. Il rog pe Luci sa incetineasca. Lasa viteza dar peste trei minute iarasi sunt saltat. Il rog din nou dar imi spune ca nu este vina lui, deoarece drumul este bun iar pe unele portiuni pur si simplu sunt hopuri. Ii zic ca atunci ar trebui sa o lase constant mai incet, sa nu mai avem surprize din astea neplacute. Luci auzind asta incepe sa se enerveze si dupa cateva minute iarasi este la 80 cand incep sa fiu saltat din nou. Trag niste injuraturi la hopurile mai mari si incep sa ma enervez si eu. Pentru a treia oara ii zic sa incetineasca, si iese un scandal monstru. Luci se enerveaza tare, doarece imi permit sa ii spun cum sa conduca. Explicatiile mele logice legate de faptul ca avem putini kilometri de facut azi si ar trebui toti sa ne simtim bine nu au nici un efect. Dupa o tirada de 20 de minute, masina cade intr-o tacere totala.  Se aude doar torsul motorului de Logan de sub capota si niste muzica in surdina.

La orizont apare Murghab-ul, ultimul oras din Tadjikistan pana la granita cu Kyrgyzstanul. Coboram un deal si cu cativa kilometri inainte de oras la o bariera iarasi ne lasam datele din pasaport. Afara iarasi se simte lipsa de oxigen din aer la fiecare inspiratie iar miscarile sunt parca mai lente. Iese soarele scurt dar fiind la asa o altitudine, simtim ca suntem prajiti asa ca ne ascundem rapid de el. Linistea persista si Luci e nervos in continuare. Nici macar Liviu nu sparge tacerea. Ajungem in Murghab cu o pofta serioasa de mancare si parcam in fata hotelului din centru. Nici nu apucam sa oprim bine motorul ca un motociclist este deja la geamul nostru. Coboram si tipul cu ochii mari ne spune povestea lui. Sunt un grup de vreo 15 calareti din Cehia si Slovacia ce fac Pamirul si din cauza drumului surpat benzina nu mai ajunge aici de la Khorog asa ca toti sunt blocati aici deoarece nu isi pot alimenta caii. Ne-au vazut cu canistre deasupra masinii si spera ca ii putem ajuta cu niste benzina. Ne uitam la el, ne uitam la computerul de bord din Logan si da cu 50 de kilometri in minus. Pe de o parte rasuflam usurati ca am fost suficient de inspirati sa umplem canistrele in Khorog, pe de alta parte ne pare rau pentru toti motociclistii prinsi la mijloc. Il anuntam pe tip ca si noi avem nevoie de benzina si ca din pacate nu il putem ajuta. Adevarul e ca probabil o canistra ii puteam da, insa per total pentru grupul enorm era cat o picatura si in rest nu aveam chef sa ne complicam sa dezlegam si sa dam jos de pe masina canistra si sa ne murdarim cu praful adunat de pana acum, iar afaceri la suprapret nu ne doream deasemenea. Tipul ne zice ca e un localnic ce le poate aduce undeva in jur de 100 de litri la suprapret intr-un jeep dar nu se stie cand. Dam din umeri si intram cu un pic de paranoia in hotel sa cautam restaurantul. Linistea dintre noi e sparta de Liviu cand zice: “Baieti, suntem obositi si infometati si probabil asta ne face mai nervosi. Hai sa mancam bine, sa ne calmam si sa revenim la normal. Nu are rost sa ne certam aiurea, indiferent cine are dreptate.”. Vorbele nu au mare efect si inauntru pluteste atmosfera de suparare. Langa noi se aseaza un cuplu de americani, care mai anima atmosfera intrebandu-ne de povestea noastra. Ei calatoresc prin Asia de mult mai multa vreme, o buna parte pe motocicleta insa masinaria tipei s-a stricat in urma cu cateva saptamani si neputand sa o repare a vandut-o in Kyrgyzstan. Povestind cu ei ne mai revenim si cat timp asteptam mancarea ne facem scenarii de groaza, cu motociclisti disperati devastand Loganul si batandu-se pentru cateva picaturi de benzina. Rad bine ca la cat de bine sunt legate cu tot felul de chingi, e o sarcina destul de grea sa dai jos canistrele. Vine si mancarea, care de data asta este decenta si putem manca si carnea, nu doar garnitura, ca si acum doua zile. Cu stomacul plin totul e mai roz. Iesim afara si gasim Loganul la fel asteptandu-ne sigur pe el printre motociclistii suparati care misuna in toate directiile. La supermarket nu se gaseste nici macar o sticla de apa minerala asa ca decidem sa luam desertul. Pentru apa ne punem in masina si mergem la piata centrala, poate cea mai ciudata de pana acuma. Serpuim pe niste stradute prafuite si aproximativ 600 de metri mai incolo gasim un palc de containere. Fiecare dintre ele este o pravalie. Ne apucam de cautat apa si la a cincea incercare si gasim. Luam doua baxuri iar dupa ce le punem in masina Liviu se uita dupa niste suveniruri. Gasim ceva intr-un container care are de toate inauntru: de la bormasina la papusi si palarii kyrgyze. Cu palaria in cap ne pornim din nou la drum. Cum treci de centru nu mai este nici o miscare printre casele dezolante ale localnicilor. Nu poate fi deloc usoara viata aici. Nici macar agricultura de subzistenta nu este o optine la asa o inaltime.

Parasim Murghabul printre niste mormane de gunoaie fumegande si suntem din nou pe drum. Imi dau seama ca Luci este calm cand acul vitezometrului sta linistit la 50 la ora asa ca ne apucam sa povestim. Liviu vine cu niste amintiri de la viata de la tara si le compara cu ceea ce am vazut in ultimele zile. Nici nu apucam sa intram bine in subiect ca ajungem la raul de care ne-a avertizat italianul in urma cu doua zile ca ar fi greu de traversat. Coboram de pe drum si mergem pe urmele de roti ce ne duc la un firicel de apa. Ma face sa zambesc debitul minuscul a ce trebuia sa fie ceva serios dar totusi il rog pe Luci sa opreasca, cat sa pregatesc camera pentru filmare. Trecem lejer prin apa care nu cred ca ajunge nici macar pana la usa si revenim pe asfalt.

In calmul instalat in masina revenim la povesti. Dezbatem ce cariere alternative puteam sa avem, daca nu ajungeam programatori. Luci spune ca pentru el s-ar fi potrivit foarte bine cariera de pilot, cum ii plac senzatiile tari, vede foarte bine si sta excelent la partea de reflexe insa obtinerea brevetelor necesare este exorbitant ca si pret si mai ales acuma deja e prea tarziu pentru asa ceva. Eu ma gandesc ca sigur ar fi un domeniu tehnic cel in care as activa. Probabil ceva legat de fizica sau electronica, undeva unde as putea sa lucrez cu tot felul de aparaturi si sa le pun cap la cap. Datorita pragmatismului meu, imi plac lucrurile concrete asa ca este foarte posibil ca in disciplinele umane sa nu ma simt in largul meu desi daca stau sa ma gandesc mai adanc, am ajuns la nivelul la care orice arta poti sa o descompui in niste tehnici, pe care daca ajungi sa le stapanesti prin repetitie, poti crea o lucrare de o valoare decenta. Cateodata chiar si scrisul acestei carti ma duce cu gandul la aceasta idee, avand in vedere ca in scoala nu aratam nici o inclinatie spre acest domeniu. Cititul extensiv si mai apoi scrisul constant cred ca te poate duce la un nivel bun. Acuma nu vorbim de nivelul lui Plesu sau Cartarescu ci de unul suficient de bun, prin care poti sa iti transmiti clar si succint ideea. Asa ca da, probabil ca as fi mers pe un alt domeniu tehnic, in lipsa programarii. Parca ma si vad jucandu-ma intr-un laborator cu piese de televizor sau cine stie ce bucati dintr-un sistem militar. Liviu e in ton cu mine si este si el legat de partea tehnica. Gandul ce ii da tarcoale este daca oare i s-ar fi potrivit o cariera in analiza tehnica a creierului uman: psihologia. Deja pe drum am avut multe discutii in care am incercat sa explicam anumite comportamente sau ne intrebam de ce unii au reactionat intr-un anumit fel si mereu ajungeam pe acest taram fascinant. Erau niste discutii pe care le aveam cu mare placere insa oare i se potrivea lui Liviu munca in acest domeniu? Probabil ca nu vom afla niciodata. Luci isi mai aminteste de o intamplare din liceu. In clasa a 12-a cand trebuia sa aleaga o facultate la care sa se inscrie, a cochetat cu ideea de a da la arhitectura, considerand placerea lui de a construi si a proiecta lucruri. Aripile ideeii au fost rapid frante de catre paritni care au considerat ca este prea tarziu sa inceapa pregatirea atunci, astfel sansele de admitere fiind minime. Luci se uita inapoi asupra acelui moment cu regret parca, imaginandu-si viata ca arhitect. Probabil ar fi fost o alegere care cerea multe sacrificii. Petrecerile cu prietenii, fetele si bautura trebuiau lasate pentru ore lungi de pregatire pentru examenul de admitere si nu stie daca ar fi avut disciplina necesara pentru asta. Astfel intre majorate, i-a venit ideea de a da la poli, avand in vedere inclinatia pentru tehnic.

Avansam tranchil prin peisajul selenar invaluit in discutii ce usor se muta spre amintirile din liceu. Discam cu ochi mai maturi interactiunile noastre cu profesorii de la clasa si facem lista celor care ne-au lasat cea mai puternica amintire. Facem topuri, ne amintim faze memorabile si radem cu pofta. In gandul meu sunt bucuros ca atmosfera ostila ce a culminat cu cearta de la pranz s-a transformat intr-o experienta de deschidere si apropiere intre noi. Sunt mandru ca Luci a putut lasa de la el si sa renunte la incapatanarea ce il caracterizeaza de multe ori. Sunt curios ce gandea el in acele momente. Oare a invatat ceva din situatia de azi?

Incet incet drumul o ia inca o data in sus si suntem pe serpentine. Avansam incet in timp ce masina gafaie. Nu dureaza mult si in fata noastra apare unul din cele mai ravnite locuri din aceasta excursie: Pasul Ak Baital. Inainte de varf ne asteapta o tabla care ne face un compliment atat noua cat si Loganului nostru: suntem la 4655 de metri, o inaltime comparabila cu cea a Mount Blanc-ului.

Ne felicitam ca am ajuns pana aici si incepe sedinta foto. Ne aliniem pentru o poza de grup si tot schimbam pozitia ba a noastra, ba a camerei. Data fiind inaltimea, deplasarea este destul de grea. Cum incerc sa topai un pic, cum incep sa ametesc. Mut aparatul cu tot cu trepied pe un mic damb de langa drum. Ii incadrez pe baieti, pregatesc timer-ul de pe aparat si ii dau drumul. Cele 15 secunde trec fulgerator in comparatie cu ritmul in care ma misc spre pozitia din care trebuie sa fiu importalizat. Mai incerc odata insa aproximativ acelasi rezultat.

Nu reusesc sa fug suficient de repede incat sa ma prinda aparatul asa cum vreau eu. Luci se ofera sa incerce si el alergatul la 4600 de metri. Ne pozitionam pentru poza si Luci isi porneste sprintul de 20 de metri. Coboara repede de pe deal dar urcarea de pe marginea drumului il termina. La al doilea pas aluneca si cade pe umar in privirile noastre ingrozite. Se ridica repede, se curata de praf, dar umarul si-l resimte destul de tare. Decid ca am incercat destule alergari si lasam pozele pentru moment.

Cum stam acolo si admiram peisajul, apare un punct alb in orizon, ce pare sa fie un jeep. Ma gandesc ca o fi vreun localnic, ce duce turisti, ca si italienii de noaptea trecuta insa raman cu gura cascata, cand se apropie si are numere de Sibiu. Ma bucur sa ii vad si ma gandesc ce mica este lumea. Tocmai la cel mai inalt punct al excursiei sa intalnim primii romani de cand am plecat din tara. Din masina coboara doi tipi, Cornel si Crinu, doi bucuresteni pasionati de offroad. Toata lumea este incantata si incepem sa povestim. Ne studiem masinile, cu noi uitandu-ne admirativ la masivul Toyota Land Cruiser ultra pregatit pentru aceasta expeditie iar ei la micutul nostru Logan, care spre mirarea tuturor rezista atat de bine tuturor obstacolelor ce ii sunt puse in cale. Aflam rapid ca si in continuare vom avea cam acelasi traseu insa nu in acelasi ritm. Noi mai avem inca in jur de 40 de zile pana ne intoarcem iar ei cu vreo 20 mai putine. Ne povestesc despre drumul lor de pana aici. Ei nu au venit prin Iran ci au ales Giorgia si Kazahstanul, unde au infruntat pericolul de a fi atacati de niste sateni nervosi, dar spre fericirea tuturor au scapat teferi iar aici in Pamir au ales o ruta alternativa coridorului Wakhan venind pe un drum si mai prost, despre care ni se zice ca nu era suficient de bun ca Loganul sa treaca. Aflam ca Crinu este manager la o firma de asigurari din Bucuresti si cel care a venit cu ideea expeditiei. Si masina este a lui, totul pornind de la un Land Cruiser second hand cumparat cu 8000 de euro reconstruit la starea in care o vedem in fata noastra, tot proiectul situandu-se undeva pe la 40000. Ma mai ia odata cu ameteala cand aud de aceasta suma, cand ma gandesc ca Loganul nostru a costat 3120 cu toate reparatiile pe care le-am facut inainte de a porni. Cornel este mecanic ca si profesie si are mai multe aventuri extreme sub centura. Ne povesteste ca a fost cu un Aro pana la Magadan in 2012, expeditie a carei video de pe youtube am vazut-o cu cateva luni in urma iar in 2015 au fost cu trei jeep-uri pana la Tiksi, un orasel situat pe malul Oceanului Arctic, undeva ascuns in nordul Siberiei. Imi scot palaria in fata acestor reusite si nici nu stiu care sa fie urmatoarea intrebare din toate ce imi vin in minte. Ne intelegem ca vom campa impreuna in seara asta pe malul lacului Karakul iar acolo la o palinca vom povesti mai multe. Baietii pleaca dupa ce ne facem o poza de grup iar noi mai zabovim un pic in acest loc extraordinar.

Ne urnim si noi incet si ajungem in varful trecatorii unde gps-ul ne confirma inaltimea ametitoare la care suntem.

Partea cealalta ne dezvaluie un loc si mai spectaculos decat cea de dinainte asa ca ne oprim la inca un shooting foto. In fata noastra se deschide valea larga a unui parau, prin care Autostrada Pamir se pierde in orizont. In spatele nostru gasim niste varfuri inzapezite foarte fotogenice. Le si pozam repede, impreuna cu noi, Loganul si tabla ce confirma cei 4655 de metri.

Cum ne prostim noi pe acolo, de dupa niste pietre apar doua marmote. Liviu nu le poate rezista si porneste in urmarire. Sunt destul de prietenoase si il lasa sa se apropie la cativa metri de ele. Sunt pozate si Liviu ne face semn sa venim si noi. Incercam sa ne apropiem dar o miscare gresita a noastra le face sa fuga si sa se ascunda intr-o grota.

Ne punem in miscare si in dreapta noastra apare un gard de sarma ghimpata lung cat vezi cu ochii. Liviu isi deschide cartile si se documenteaza despre el. Pe harta granita apare la cativa kilometri de drum, undeva dupa dealurile din zona insa gardul este la aproximativ 100 de metri de noi. Se pare ca atunci cand Tadjikistanul si-a castigat independenta fata de URSS portiuni din granita cu China nu au fost definite. Se pare ca aceasta portiune a fost trasata in urma unor intelegeri in 2002, cand tadjicii au cedat 1000 de km2 din muntii Pamir chinezilor in schimbul renuntarii lor la 28000 de km2 de pamant tadjik. Ne facem filme cu politicieni corupti si chinezi ce vaneaza resurse pretioase in subsol in timp ce ne minunam de cat de aproape suntem de a intra in China.

Cum avansam observam cate o poarta deschisa cu urme de masina trecand prin ele asa ca este destul de clar ca nu este o granita foarte stricta. Nu ratam ocazia si la una dintre ele ne aventuram de partea cealalta a gardului, unde ne imaginam ca suntem in China pentru cateva minute.

Facem si cateva poze dupa care pe un apus portocaliu, ne intoarcem la masina.

In stanga noastra apare lacul Karakul iar dupa cateva minute vedem Land Cruiser-ul alb de unde ne face cineva semne cu o lanterna. Iesim de pe carosabil si dupa ce saltam Loganul peste un hop mai serios suntem reuniti cu baietii care ne asteapta cu un pahar de palinca. Punem rapid cortul si ne asezam la povesti.

Crinu ne arata minunatiile tehnice ale masinii lui, ce este dotat cu tot ce e necesar pentru expeditii serioase. De la tracker prin satelit pana la rezervor suplimentar de 150 de litri, totul este acolo. Il acaparam pe Cornel si incepem sa povestim despre aventurile lui. Ne spune despre condusul pana la Magadan, cat de salbatica este Siberia si ce pregatiri serioase a trebuit sa faca inainte sa puna roata pe Drumul Oaselor. Aro-ului i s-au pus geamuri duble si cauciucuri speciale pentru temperaturile de -50 de grade de acolo. Masinile puteau fi lasate numai in garaje incalzite ca altfel nu le mai porneai pana la primavara. Insa lucrurile se schimba incet incet. Cornel ne spune ca infrastructura este refacuta in zona aia intr-un ritm ametitor. Crede ca deja se poate ajunge chiar si cu Loganul nostru pana acolo fara prea mari probleme. Mutam povestea spre Tiksi 2015, unde ne povesteste ca era sa moara cand au urcat pe gheata oceanului arctic, fix intr-un moment in care a venit un curent cald ce a slabit gheata. Spune ca a trecut prin momente de groaza cand gheata a inceput sa paraie sub ei. In rest s-a tras asupra lor de catre localnici beti, i s-a oferit spre cumparare un kilogram de aur la pret de nimic de catre un localnic, mare parte a drumului l-a parcurs pe rauri inghetate cu traseele gps primite de la soferi rusi de camioane si a trebuit sa faca cheta la motorina intr-un sat izolat deoarece aproape ca ramasesera fara. Fiecare poveste ne impresioneaza si il ascultam admirativ. Racoarea incepe sa fie din ce in ce mai resimtita iar palinca nu mai tine pasul cu gradele ce incep sa scada. Apar si niste tantari enormi care cat timp nu aprindem nici o lumina, ne evita. Cand nu mai pot de frig pregatesc cortul, si ma echipez cu toate hainele calduroase pe care le am. Trag in picioare pana si sosetele de lana primite cadou acum doua zile de la adolescentele de la Bibi Fatima. Ma cuibaresc in sacul de dormit dar 40 de minute trec fara sa reusesc sa ma incalzesc complet. Baietii par sa doarma, insa in conditiile astea, desi sunt obosit, nu pot adormi. Dupa inca un sfert de ora ma dau batut. Dupa inca un sfert de ora ma dau batut si ies din cort sa imi incerc norocul in masina. Parca e ceva mai bine iar dupa ce ma fac comod simt cum incep sa ma incalzesc. Inca un sfert de ora si sunt pe taramul viselor.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Tadjikistan – La mare inaltime appeared first on Masters Of Adventure.

Dimineata ne trezim pe la opt fara un sfert si pe cand iesim din camera constatam ca suntem singurii calatori ramasi in casa. Sotia proprietarului deja ne asteapta cu micul dejun si ne punem sa mancam cu multa pofta. Este mult mai buna mancarea decat ne asteptam dar suntem si mai tare surprinsi cand vine nota de plata: 50 de somoni, adica mai putin de opt dolari pentru tot.

Impachetam lucrurile ne salutam si suntem din nou pe drum. Azi am zis ca pornim mai repede, vazand ieri ca se avanseaza foarte incet prin muntii Pamir. Nici azi nu pare sa fie mai bine. Cum traversam podul inapoi pe drumul principal suntem scuturati din nou de valurile “Autostrazii Pamir”.

Sunt la volan si prospetimea data de somn ma face sa ma concentrez la maxim si sa imi croiez drum cat se poate de repede printre hartoape. Trecem de o portiune spalata de apa si apare un fir de asfalt. Imi creste moralul si apas puternic acceleratia. Zburam cu 60 la ora pe langa niste localnici care ne fac cu mana, parca facandu-ne semn ca e drumul gresit. Trecem pe langa ei fara sa-i bagam de seama. Cum se poate ca asfaltul asta bun sa nu fie drumul principal? Se termina si acesta brusc si incep sa urc un deal. Deja incepe sa para un drum de caruta cand opresc si ii zic lui Liviu: “Nu te uiti pe gps sa vezi unde suntem? Ceva nu pare in regula cu drumul acesta.”. Liviu se cauta de telefon si din nefericire confirma banuielile. In ultima localitate, adica acum jumatate de ora trebuia sa o luam peste un pod la dreapta. Injur in minte in timp ce intorc masina si o iau in jos spre vale. Trecem pe langa localnicii care ne-au facut cu mana, care se uita intelegand ce se intampla la noi si pe bucata buna de asfalt zbor, de data asta mai calm, catre pod. Ajungem la trecerea de rau cu pricina si reluam traseul cel bun. Fix dupa localitate suntem opriti la inca un punct de control unde ne sunt notate datele pe caietul studentesc. Dureaza parca o vesnicie, timp in care invidiez niste localnici care trec pe langa bariera fara sa fie intrebati nimic.

Cu pasapoartele din nou in buzunare revenim la drum, care pare sa fi fost serios afectat de inundatii. O buna parte a fost luata de ape si recent reconstruita. Asternem tiptil rotile Loganului pe pamantul abia batatorit si schimbam din nou valea. Lasam raul lat in urma si avansam pe malul unui fir de apa, mai dregraba un parau de munte. Rapid drumul incepe sa urce abrupt si lasam totul in urma. La inaltime ne intalnim iarasi cu paraul si il traversam pe un pod vechi. Oprim pentru o pauza si vedem doua biciclete singuratice pe marginea drumului. Nu apucam nici sa investigam, ca un cuplu german iese de sub pod. Baietii incep sa rada si se intreaba, oare ce faceau astia? Raspunsul vine chiar de la ei, se relaxau la umbra dupa cateva ore de pedalat. Se pare ca au un program mult mai strict ca si al nostru asa ca pleaca in fiecare zi pe la sase dimineata. Ii lasam sa se relaxeze iar noi incepem sa urcam din ce in ce mai mult. Ne oprim la o pauza de fotografiat intr-un punct in care valea de pe care venim se vede foarte frumos.

Drumul nu se opreste din urcat si in cateva minute ne trezim intr-o zona de pasuni alpine. Liviu e cu mana pe gps si ne anunta ca suntem la 2800 de metri si avem in fata o trecatoare de peste 3000. Sunt incantat ca suntem cu masina la o inaltime mai mare decat maxima de la noi din tara si numaram cu nerabdare ultimii metri pana la 3000. Il bifam destul de rapid si suntem in extaz. Peisajul e fantastic, asemanator cu cel din reclamele Milka, insa mult mai salbatic. Soarele se retrage in nori și temperatura scade brusc. Dăm jos geamul și constatăm cât de mult. Îl ridicăm repede la loc si ne lasam protejati de aerul cald din Logan.

Apar si primele turme de oi si capre. Mai mare ne este surprinderea, cand de dupa o turma mica apar doi copii. Liviu il roaga pe Luci sa opreasca, isi introduce mana repede in ghiozdan sa scoata niste baloane. Fiecare primim cate unul pentru umflat. Pline de aer zboara pe geam in bratele copiilor care par super incantati de cadoul simplu si colorat. Suntem in continua urcare si parca dupa fiecare curba vrem sa ne oprim pentru poze. Totusi continuam si facem pauza doar pentru toaleta. Cat timp stam acolo si mai facem cateva poze, apare inca un copil. Liviu apare din nou cu un balon si face pustanul fericit. Apare si tatal sau bunicul, nu imi dau seama si ne cheama la masina lor. Ne apropiem si iese cu un plic in mana. Ni-l inmana si incepe sa explice ceva in Tadjika. Suntem un pic perplecsi si nu vrem sa ne asumam responsabilitatea de a livra corespondenta cuiva in cine stie ce catuna prin Muntii Pamir, dar omul nostru nu accepta “NU” ca si un raspuns. Insista puternic si continua sa ne explice. In refuzurile lui Luci, clarifica situatia, ca vrea doar sa ducem la sectia de politie din urmatorul oras si de acolo plicul isi va gasi drumul catre destinatar. Acceptam pana la urma si pornim la drum.

Ajungem in varful trecatorii la 3258 de metri. Aici ne intalnim cu niste britanici, care au facut lucrurile pe dos: au zburat in Mongolia, si-au cumparat acolo o masina si au luat-o spre Marea Britanie. Dam sa coboram si Tadjikistanul isi arata pentru prima data fata urata. Marginea drumului este impanzita cu banda din plastic si semne ce atentioneaza ca este o zona minata.

Minele sunt o reminiscenta a razboiului civil ce a mistuit tara prin anii 90. Intr-un mod tragic, anual mor oameni si copii, probabil precum cei pe care i-am vazut la urcare, in timp ce ies cu animalele la pascut. Zona este in plin proces de “curatare”, insa mai exista suprafete mari care nu au fost dezafectate. Un pic cutremurati ne vedem de drumul spectaculos si suntem rapid acompaniati de un alt parau. Serpuim pana intr-o vale, unde acesta se varsa intr-un rau mai mare.

Aici ne asteapta un alt punct de control, unde niste pustani imbracati ca si soldati ne iau datele. Unul din ei noteaza totul cu viteza melcului in caietul studentesc in timp ce noi ne prostim cu camerele. Liviu filmeaza iar eu cu Luci ne pozam in grup. Incercam sa il convingem sa ne dea si Kalashnikov-ul pentru shooting dar nu avem succes. Mai mult de atat, de cate ori ii chemam la poze, armele sunt lasate in afara cadrului.

Trecem si de baieti si apare din nou asfaltul. Trecem de viteza medie de 20 de kilometri pe ora si intram cu 50 in Kalaikhum, cu o foame de zile mari in stomac. Lasam scrisoarea la sectia de politie si cu greu gasim un restaurant unde au doar doua feluri de mancare: cu carne sau fara carne. Faptul ca bucatarul pronunta cotlet ne ridica moralul insa cand ajunge farfuria in fata noastra constatam cu stupoare ca defapt este carne tocata. Liviu isi aminteste ca in limba rusa intr-adevar asa se numeste carnea tocata si il apostrofam bine ca nu ne-a zis. Gustam din ea, insa pare sa fie de anul trecut asa ca nu ne ramane decat sa curatam garnitura de orez, paste si cus-cus de langa. Dupa fiasco-ul de la restaurant dam iama la supermarket, unde reusim sa gasim macar niste nuci si seminte. Radem bine cand la plecare prindem culoarea rosie la singurul semafor din orasel, desi nu este deloc trafic. E un punct interesant acest orasel in aventura noastra. Incepand de aici, vom merge doua zile pe granita cu Afghanistanul, despartiti doar de un rau. Afghanistanul cel infricosator despre care am auzit atatea rele la televizor. Oare se va intampla ceva pe aceasta etapa? Vor veni talibanii sa ne rapeasca? Urma sa aflam.

Iesim din oras si nici nu apucam sa ne obisnuim cu mersul ca iarasi suntem intr-un punct de control. Trecerea in caietul studentesc al datelor merge ca pe roate dar de data asta altceva ne da de furca. In punct sta un politist ce pare sa fie pus pe distractie. Vine la noi foarte bucuros dar intr-un mod zgomotos si intra in discutie. Ne pune intrebarile standard si ii raspundem zambareti. Dintr-o data, fara nici o invitatie se pune la volanul masinii. Studiaza atent detaliile si vrea sa dea o tura. Il refuz politicos dar insista. Incerc cat se poate de calm sa ii zic ca nu se poate pe drumul asta prost. Vede ca nu ii dau cheia, asa ca se apuca de inspectat ce jucarii mai sunt in masina. Trage de cabluri si vede ca unul este de Iphone vechi. Isi scoate telefonul si il pune la incarcat. Deja incepe sa ma enerveze si ii spun ca trebuie sa plecam ca imediat se intuneca, dar nu am cu cine. Insista sa il las sa ajunga macar la zece procente. Nu imi convine dar Luci imi spune sa il las, sa nu ne faca probleme. Ne arata poze cu familia lui si iesirile la gratar cu prietenii. Tipul e mare amator de bere la pet, ce avem impresia ca deja a consumat destula pe ziua de azi. Ne uitam la telefon si e la opt procente. Hai, inca un pic! Se termina pozele si incepe sa cotrobaie iar. Scoate o punga de fistic luat de la magazinul din orasel si il desface. Ma uit la el perplex si nici nu stiu ce sa zic. Ia un pumn de fistic din punga si fara sa il decojeasca il baga in gura. Incepe sa croncane totul si se vede pe fata lui ca ceva nu e ok. Ne uitam unul la celalalt cu zambetele pana la ureche, incercand sa ne abtinem din a pufni in ras. Politistului i se face un nod in gat, lasa punga jos si ne cere niste apa sa isi desfunde instalatia. Zambind il servim. Telefonul e la 11 procente si putem pleca. Facem cativa metri si izbucnim in hohote de ras. Glumim mult pe seama saracului politist, in timp ce ne afundam in noapte.

Suntem intr-un satuc, cand constatam ca deja e bezna in jurul nostru. Mergem totusi pana la capatul asezarii unde ne dam seama ca e prea rau drumul ca sa mai avansam in siguranta asa ca revenim in centru, unde o batranica ne ghideaza spre o familie care ajuta calatorii. Ne spun ca putem dormi la ei si o sa avem si mic dejun. Suna excelent asa ca tragem masina in curte pentru seara. Curtea e strabatuta de un parau ce curge repede, astfel impartind-o in doua. Paraul se varsa in spatele caselor, la doar cativa metri, in raul Pyandzh, ce reprezinta granita cu Afghanistanul si tot la cativa metri, dar in fata caselor este “Autostrada Pamir”, drumul principal. Pe o parte este Loganul nostru parcat iar de cealalta casa proprietarilor si doua containere de marfa, transformate in incaperi pentru calatori. Ziua sunt folosite ca si restaurant iar seara ca si camere de dormit. Ni se astern intr-una dintre ele pe jos, trei saltele care vor fi paturile noastre pentru seara asta. E prea devreme insa, asa ca iesim afara sa bem un ceai pe o platforma amenajata special deasupra paraului zgomotos. Ne tolanim toti trei si ne simtim ca niste printi. Ne vine ceaiul si din nou parca suntem intr-un moment idilic, cand totul este atat de zen in jurul tau. Apa curge sub noi si arunca cate un strop din cand in cand. Pe partea cealalta a raului se ridica un munte imens, pe care flicaresc niste luminite Afgane si ne miram cat de tranchil este acest loc. Razboaiele si teroristii de la stiri par imposibili in acest context.

Terminam ceaiul si greu ne dezlipim de platforma. Vreau sa citesc o carte afara, dar mustele care se strang la lumina ma alunga repede in container. Imi pregatesc hainele de dormit, cand vad pe salteaua mea ditamai gandacul de bucatarie. Nu il speriu, ma aplec incet dupa un slap de la intrare si cu o lovitura bine plasata il trimit pe lumea cealalta. Liviu tresare si ma intreaba ce s-a intamplat. Zambind victorios ii prezint victima luptei. Ii socat si dezgustat in acelasi timp si zice ca este timpul sa isi scoata husa ce il are ca si captuseala la sacul de dormit, pe post de protectie anti gandaci ca sa poata dormi cat de cat linistit. Eu nu-s asa de ingrijorat de musafiri nepoftiti asa ca raman neprotejat. Luci face la fel. Ne punem pe saltele, stingem lumina si intram pe taramul viselor.

Dimineata ne trezim dupa un somn mai putin bun. Eu cu Luci numaram muscaturile pe care le avem pe corp, in timp ce Liviu rade de noi. Luci gaseste doua iar eu trei muscaturi destul de mari. Nu par a fi mare lucru asa ca nu ne ingrijoram. A fost o noapte ciudata. M-am trezit de cateva ori din somn, insa una dintre ele mi-a ramas in minte. In general cand dorm ma misc destul de mult si in noaptea asta am reusit sa ma dau jos de pe saltea si am aterizat cu fata pe covor. Aici am fost trezit de mirosul puternic de picoare impregnat in acestea. Nu a fost deloc placut si nu mi-am putut imagina vreodata ca pot fi trezit de putoare. Repede mi-am repozitionat capul pe perna si am incercat sa dorm cat mai nemiscat, ca si o mumie, pana dimineata. Am reusit, probabil prea scarbit in subconstient de eveniment.

Iesim cu bagajele din container parca bucurosi ca am scapat si luam micul dejun pe malul paraului. Liviu protesteaza cu amintirea goangelor din seara trecuta inca foarte proaspete in mintea lui si decide sa nu manance nimic din ce e preparat de gazdele noastre. Nota de plata iarasi este sub asteptari, batand locul de ieri. Doar patru dolari. Pornim pe drumul cel prafuit spre urmatoarea destinatie pe azi, ce este Khorog-ul. Facem o pauza dupa aproximativ o ora si langa noi se opreste un motociclist italian cu sotia in spatele lui. Il chestionam despre aventura lui, insa omul pare sa fie mai comod, aducandu-si motocicleta cu camionul pana in Kyrgizstan, face turul Pamirului si il expediaza la final inapoi. Ii un pic stresat deoarece are probleme la amortizorul din spate. Noi il chestionam legat de starea drumului si ne sperie un pic, cand ne spune ca vom avea un rau de traversat, ce a fost destul de adanc cand a fost el acolo. Ne mai spune ca este o portiune proasta dupa Khorog, unde trebuie sa fim atenti dar in principiu ar trebui sa ne descurcam fara probleme.

Am aflat de la atotstiutor in Turkmenistan ca “Autostrada Pamir” e blocata cam la 100 de kilometri dupa Khorog din cauza unei alunecari de teren ce a creat un lac si a inundat soseaua. Asta inseamna ca va trebui sa mergem roata, pe un drum mai prost dar mult mai spectaculos numit Coridorul Wakhan. Mi-am descarcat niste articole scrise de un motociclist olandez, care l-a parcurs si am fost impresionat de peisajele din zona. Singura problema ar fi ca zona este putin mai periculoasa din cauza traficului de droguri si au mai fost niste mici incidente in trecut, insa motociclistul scria ca totul era tranchil cand a trecut el.

Ii salutam pe italieni si ne continuam drumul si oazele alterneaza pe cele doua parti ale raului. Ba suntem noi printre copaci, ba vedem casele de piatra Afghane printre campuri verzi pe partea cealalta. Tot acest peisaj este imbratisati de munti ce se ridica sute de metri deasupra noastra iar in vale raul curge din ce in ce mai nervos, izbindu-se violent de stancile din albie. Cum avansam suntem din ce in ce mai uimiti acest sentiment transformandu-se in multe pauze de poze. Trece pe langa noi un grup de motociclisti care fac cu mana camerei dar nu opresc sa impartasim povesti.

Drumul incepe sa se ingusteze, semnaland o alunecare de teren recenta iar in fata noastra apare un camion cu remorca. Nu avem cum sa incapem amandoi asa ca decidem sa acordam prioritate de marime. Dam in spate si tragem Loganul intr-o alveola, dar nu prea in lateral, deoarece raul nu pare un loc primitor pentru masina. Asteptam camionul sa apara de dupa curba iar eu ma retrag pentru o poza. Luci e si el afara din masina si priveste uimit cum trece dihania la cativa centimetri de micutul nostru Logan.

In urmatorul sat suntem primiti de un alai de copii in pielea goala care de-abia asteapta sa primeasca ceva. Unchiul Liviu este cu mana pe baloane si ne da fiecaruia una sa umflam si sa cadorisim. Nu se opreste aici si scoate si o minge pe care o umfla cu o pompa speciala. Sare mingea din masina si copii sunt in extaz. Unul pune mana pe ea si o arunca mai departe. Toti incep sa fuga in directia ei si vedem cum nu mai suntem bagati in seama. Pornim si noi si vedem in olginzi cum pustanii goi dispar pe ulitele satului.

Ajungem la inca o confluenta de rauri unde drumul nostru iarasi coteste la dreapta. Pe marginea drumului un tanc sta parcat amenintator, de parca in orice moment ar putea incepe un mic razboi. Dam si de o bucata de asfalt asa ca profitam de ea si disparem rapid din zona. Nu tine prea mult si in curand suntem inapoi pe drumul prafuit si plin de gropi.

Loganul ne anunta ca nu mai are benzina asa ca tragem pe dreapta intr-un loc umbrit si golim canistrele in rezervorul sau. Apar doi copii care primesc baloanele din partea casei si suntem depasiti de niste biciclisti voiosi ce se bucura de putina panta in jos care e pe portiunea asta de drum. Drumul continua la fel pana la Rushan unde spre marea noastra bucurie, drumul devine o fasie de asfalt decenta. Raul din dreapta noastra incetineste, facand loc campiilor cultivate la milimetru pe ambele parti si valea se deschide.

Muntii semeti se indeparteaza un pic de noi dar nu ne prea putem bucura de peisaj, deoarece un nor ciudat de praf invaluie valea. Avansam in ritm neobisnuit de bun spre Khorog. Viteza este constant pe la 60-70 la ora si singurul element care ne perturba este inca un control cu trecut in caietul studentesc. Ajungem in Khorog cu usurinta unde ne simtim parca reveniti la civilizatie. Chiar trecem pe langa aeroportul orasului si radem bine cand vedem vacile plimbandu-se pe pista de aterizare fara nici un stres. Ne si imaginam un zbor intarziat deoarece trebuie stranse vacile de pe pista. In oras totul pare presarat intr-o dezordine totala de-a lungul drumului principal. Este un amalgam de contructii noi carpite si cladriti patratoase comuniste. Cu greu gasim un restaurant decent la subsolul unei cladiri si mancam prima bucata de carne intreaga de dupa Dushanbe.

Pe cand terminam deja se apropie seara asa ca ne grabim sa gasim o cazare. Luam la rand bodegile de la drumul principal. Primul loc unde intru este destul de ciudat. Sunt intampinat de un mosulet simpatic ce este extrem de bucuros sa ma vada. Are o basca prafuita in cap si mustata stufoasa. E un pic mai mic de statura asa ca ii pun porecla de Super Mario. Repede apuca un manunchi de chei si imi face turul de onoare. Pare o cladire carpita, cu holul construit pe ce ar fi trebuit sa fie balconul iar cand mi se arata camera imi cam trece cheful de stat acolo. Firele atarna din televizor, baia e plina de mucegai iar usa are un lacat prins in cuie care probabil ca nu rezista nici la un part. Zic pas pentru moment si mai cautam. Ajungem la locul cel mai bun, dupa ghidul Lonely Planet unde suntem loviti de un pret de 20 de dolari de persoana. Nici macar loc de negociere nu e dar macar au wifi si o gradina super misto. Mai verificam si la hotelul central, tipic comunist, dar care este plin. Concluzionam ca am putea sa dormim si noi mai scump dupa ce am fost low cost doua zile si ne indreptam catre al doilea hotel. Il convingem pe receptioner sa ne lase camera la 50 de dolari, insa afacerea cade cand ne duce intr-o camera darapanata care mai are si un motociclist in ea. Initial mi ok ideea dar cand ma si loveste putoarea de la cizmele lui, ne luam la revedere si ne intoarcem la mosul simpatic, ce este in al noualea cer cand aude ca vom sta la el. Isi muta Lada ca sa ne dea Loganului cel mai bun loc de parcare si ne pofteste in camera. Pana la urma imi dau seama ca este mult mai ok decat credeam initial.
Avem chef de o bere si il intrebam pe batran unde am putea merge. Auzind asta, i se aprind ochii si ne spune ca stie el cea mai buna solutie. Intra in camaruta lui si se intoarce cu trei flacoane de plastic si mi le planteaza in brate. Ne explica ca stie cel mai ok bar din sat si mergem acolo sa cumparam bere la draft. Zis si facut si suntem jos in Lada lui. Ne afundam in scaunele moi ale masinii si o luam catre carciuma. Masina trozneste din toate incheieturile dar ne duce pana la destinatie saltand curajoasa peste gropi. La carciuma este plin de fete dubioase dar intram curajosi intr-o incapere mica, unde proprietara manuieste sigura pe ea maneta de la draft. Intra langa noi un localnic care cere o realimentare la halba lui. Il asteptam cu rabdare, ca mai apoi Mario al nostru sa ii prezinte pet-urile. Se umple un lighean mic cu bere din care printr-o palnie ajunge licoarea in flacoanele noastre. Platim si ne intoarcem in Lada care ne duce inapoi la hotel. Luam un pet cu noi si facem o plimbare prin centru. Nu este mare lucru de vazut in afara de un parc ce pare sa fie reabilitat cu ajutorul unor fonduri straine, unde ne asezam pe o banca si savuram berea. Numai semintele lipsesc sa fie imaginea completa. Incet incet lumea incepe sa dispara din jurul nostru asa ca luam ultimele guri de bere si ne retragem si noi.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Tadjikistan – privelisti spre Afghanistan appeared first on Masters Of Adventure.

Drumul catre Dushanbe este excelent dar ne abtinem din a calca acceleratia prea tare ca sunt numai 60 de kilometri. Ne si este rasplatita rabdarea cum rapid vedem primul echipaj de politie care opreste un localnic grabit. Inainte de de capitala suntem totusi opriti pentru un control de rutina. Nici macar nu ne cer actele si doar vor sa vada Mongolul cel rosu. Intram in Dushanbe si gps-ul ne arata un hostel aproape, unde de-abia asteptam sa punem capul pe o perna. E destul de greu de gasit deoarece este ascuns intre niste blocuri comuniste. Pana la urma un copil ne indruma spre etajul 6 al uneia dintre scari, unde gasim un apartament neasteptat de modern. Tipa de la receptie ne face turul si ne alegem camera. Pana ne inregistreaza, citim regulamentul, ce pare destul de strict. Coboram dupa bagaje si bani iar cum mesterim in jurul Loganului, din spatele nostru se aude o explozie. Ne intoarcem toti trei deodata ca si intr-un film de actiune exact in momentul in care o ciuperca de foc se risipeste deasupra noastra. Welcome to Dushanbe! Se calmeaza un pic lucrurile, facem cativa pasi in directia exploziei si constatam cu stupoare ca transformatorul cartierului e tandari si totul arde in jurul lui. E clar, in urmatoarele zile aici nu o sa fie electricitate. Nici nu ne mai sinchisim sa ne luam bagajele si intram in bloc unde bineinteles totul este mort. Liftul cu care am coborat in urma cu cateva minute nu mai functioneaza. Urcam pe scari pana la etajul sase unde o anuntam pe receptionera ca nu putem sta in conditiile astea.

Coboram, ne suim repede in Logan si ne caram de acolo in mare tromba. Cum iesim la strada principala, masina de pompieri invechita trece vajaind pe langa noi. Inainte sa o luam la celalalt hostel care e in capatul opus al orasului decidem sa schimbam niste bani si sa mancam. Gasim un gang cu schimburi valutare, unde Liviu si Luci au noroc. Schimba la un domn simpatic, care le ofera un curs mai bun decat cel afisat. Cautam un restaurant dar primul in care intram nu pare sa aiba nimic bun. Gasim o alta bomba de cartier unde un mosulet mananca grabit o ciorba si ni se promite ca au pui, dar mai mult nu putem intelege. Supa este buna, insa cand vine felul principal, avem o surpriza. Aparent, prin pui doamna de la restaurant a inteles unul intreg la rotisor. Ne trezim fiecare cu ditai puiul cu putina salata pe langa si o paine intreaga. Primele bucati aluneca cumva dar este parca cel mai uscat pui din viata mea. Cumva mai indes cateva bucati cu salata si inca putin cu paine. Baiteii s-au dat batuti demult. Recunoastem la unison ca e cea mai proasta masa din excursie, platim rapid nota care macar e mica si dam buzna in supermarket sa reglam din ceva. Eu cu Luci ne indopam cu inghetata iar Liviu bea un suc natural.

O luam pe langa un parc imens unde flutura un steag Tadjik in departare si ajungem in centru. Bulevardul principal este umbrit de niste copaci enormi sub care soferi nebuni fac zig-zag. Ba unul iese in fata noastra, ba un taximetrist opreste in plina intersectie sa ia un client, autobuze opresc din senin sa lase pasagerii sau majoritatea parcheaza cum le pofteste inima, transformand cele trei benzi intr-una singura. Ajungem la al doilea hostel, ce este ascuns pe niste stradute linistite, departe de traficul de la drumul principal. Ne dam jos din masina si vedem copii jucand in strada, exact ca noi in copilarie.

Intram in curtea hostelului, care spre surprinderea noastra este o vila foarte misto. Holul principal, unde este biroul receptionerului arata ca in filme. Spatiul este larg, podeaua acoperita cu covoare pufoase si totul este completat de o canapea enorma cu un lcd pe masura. Deja ne place si ma felicit in sinea mea ca nu am stat in blocul comunist din cealalta parte a orasului. Apare si receptionerul ce ne da vestea cea proasta. Nu are decat un singur loc in pat, restul fiind toate luate. Asa este in plin sezon. Locul pare sa fie punctul final sau locul de pornire a biciclistilor care traverseaza muntii Pamir, dupa cate bicilete numar in curte. Ne place prea mult locul si nu mai vrem sa plecam. Vorbim cu receptionerul, care chiar vrea sa ne ajute. Se gandeste un pic si spune ca este loc in beci si ca putem sta acolo. Cand auzim asta, ne cam trece cheful de vila si incepem sa ne gandim la variante. Totusi tipul insista si ne roaga sa ne decidem dupa ce vedem beciul. Intr-adevar are dreptate, e mai mult vorba despre un demisol foarte curat, podeaua fiind acoperita integral cu mocheta cu niste saltele si cutii depozitate foarte ordonat intr-un colt. Suntem de acord sa ramanem. Aducem bagajele de la Logan, cand tipul iarasi are o oferta. Doua paturi sunt libere intr-o camera de zece la etaj. Parca suna mai bine decat saltea la demisol asa ca eu cu Luci mergem sa investigam. Urcam scarile si intram in camera unde, dupa ce suntem loviti de un miros puternic de picioare si haine nespalate, gasim o dezordine mai rea decat in anul intai la camin. Pe langa fiecare pat se afla fie un morman de haine, fie coburile de la bicileta iar paturile ocupate prezinta si ele un mix de haine, gadgeturi si genti invelite in lenjeria de pat. Vad pe fata lui Luci ca nu e ce si-a imaginat si incep sa rad. La inceputul aventurii am avut discutii cu el despre a fi ordonat si l-a si apostrofat pe Liviu cand si-a lasat patul nefacut sau total dezordonat. Acuma un pic de dezordine nu ma deranjeaza dar cand lucrurile sunt ca la balamuc este destul de neplacut. Parca nu iti mai vine sa stai in locul respectiv iar in cazul de fata mirosul pune capac. Suntem deja intelesi din priviri. Demisolul nostru ii da clasa atat olfactiv cat si vizual, asa ca ne retragem zambind spunandu-i tipului ca totusi vom ramane jos. Ne asezam rucsacurile langa saltelele din demisol si ne putem relaxa.

Cu paturile rezolvate ne relaxam la umbra in curte. Este plin de biciclete si stapanii lor pleaca si vin. Sunt un pic intrigat de faptul ca majoritatea bicicletelor nu au suspensii pe fata, ce trebuie sa fie foarte incomfortabil. Il iau la povesti pe in sloven, care imi explica ca este vorba de mentenanta. Cele fara suspensie nu se strica asa ca poti merge linistit cu ele fara le faci revizie, iar pe drumurile din Pamir este un lucru bun. Din raspunsurile scurte pe care le primesc deduc ca nu prea are chef de discutii, asa ca ma retrag la baieti.

Suntem destul de obositi si nu avem nici un chef sa viziam Dushanbe-ul pe caldura. Ma duc pana la magazin, unde se pare ca e criza de bere rece. Cum sa nu ai asa o comoara pe canicula de afara? Trebuie sa merg pe jos vreo 10 minute pana cand in magazinul unui tanar gasesc licoarea magica intr-un frigider vechi. Iau patru si ma intorc la vila. Acolo Liviu deja povesteste cu un elvetian, care vine din directia opusa. Imi place foarte mult povestea lui. A zburat in China, unde si-a cumparat o motocicleta noua si a mers pe ea pana la granita cu Kyrgizstan, peste patru mii de kilometri. De acolo a schimbat modul de transport pe autobuze si acuma uite-l la capatul muntilor Pamir. Ne povesteste despre aventurile avute in China, unde a mers intr-o furtuna de nisip si a incercat sa pacaleasca politia si sa intre in Tibet. Auzim despre drumurile lungi cu busul in Asia Centrala si ce urmeaza sa ne astepte pe Autostrada Pamir. Berea curge incet in timp ce oboseala apasa din ce in ce mai puternic pe pleoapele mele. Ma retrag in demisol unde Liviu deja doarme. In cinci minute deja si eu sunt pe urmele lui catre taramul viselor.

Peste doua ore suntem treji si gata de vizitat. Cautam pe internet ce este de vazut in Dushanbe insa lista este foarte scurta. Pana si steagul pe langa care am trecut la inceputul zilei este acolo si aparent a doua ca si inaltime din lume. In rest niste parcuri, un muzeu ce se inchide in curand si strada cea umbrita de copaci. Decidem sa iesim la o plimbare pe bulevard si sa gasim un restaurant bun unde sa mancam. Ajungem rapid prin traficul usor de seara si iesim la promenada. Imi da impresia ca sunt acasa la Sighetu Marmatiei intr-o seara de vara. Lumea misuna pe trotuare dar nu este aglomeratie. Unii stau in statii de autobuz, altii par sa iasa de la servici si putini doar se plimba relaxati. Ne atrage atentia faptul ca toti barbatii sunt imbracati la fel. Pantaloni de postav, curea neagra si camasa cu maneca scurta. Foarte putin tineri se abat de la acest costum traditional, purtand blugi cu tricou. Repede ajungem in fata operei nationale, unde cu o inghetata in mana ne asezam pe marginea unei fantani arteziene muzicale. Este fantana cea mai frumoasa din excursia asta iar din difozoare rasuna muzica clasica. Apa tasneste ritmat iar culorile se schimba pe toate nuantele curcubeului.

Spectacolul se termina la scurt timp dupa ce ajungem noi asa ca nu ne ramane decat sa ne bucuram de inghetata. Asta nu ne face decat sa ne vina si mai bine pofta de mancare. Intr-un parc alaturat gasim o terasa plina ochi de lume insa mirosul de prajeala ca la cantina nu ne ademeneste sa ne asezam.

Conving baietii infometati sa mergem pana la un restaurant Georgian despre care am citit la hostel. Serpuim pe niste stradute din apropiere si pana la urma la demisolul unei cladiri gasim un mic restaurant proaspat renovat ce arata foarte bine. Luam loc intr-un separeu unde ni se inmana niste meniuri mari. Mancarurile nu ne sunt deloc cunoscute asa ca fac o lista de vreo trei chestii si astept chelnerita. Vine repede si pana la urma ne intelegem asupra carnii de miel preparata intr-un vas de lut ce este specialitate giorgiana si ar trebui sa fie foarte bun. Sunt un pic mirat ca restaurantul este aproape gol. In coltul opus mesei noastre niste oameni de afaceri mananca cu pofta mancarea abia adusa printre pahare de vodka dar in rest nimic. Ma mir cu atat mai mult ca preturile din meniu pareau foarte decente. Pana vine mancarea ne delectam cu televiziune georgiana dar ne plictiseste. Supa aluneca repede si e vremea pentru miel. Este excelent, fiert, cu garnitura de legume. Toti suntem fericiti cu ce ne-am comandat insa inainte sa plecam Luci si Liviu decid sa se indulceasca. Zis si facut, arata cu degetul catre o prajitura din meniu. Din pacate chelnerita ii anunta ca nu este nimic din meniu, doar un tiramisu special. Baietii sunt de acord si li se pune in fata un pahar destul de mic cu prajitura buna in ea. Luci se plange ca ar mai fi putut manca inca vreo trei dar asta e. Apare si nota, cand baietii mai sa nu lesine. Mancarea a fost undeva pe la sase dolari de persoana iar tiramisu-ul a costat undeva spre cinci. Chiar ca a fost special. Luci cere socoteala, dar chelnerita il executa transant: “It was special tiramisu. That is the price!”. Ma distrez un pic pe seama baietilor care platesc cu un nod in gat si iesim afara. Luci remarca totusi ca prajitura a fost buna si ca nu ii pare rau ca l-a comandat. Incercam sa cautam o terasa unde sa bem o bere dar nu gasim nimic asa ca revenim la masina, ce ne duce agale inapoi la vila noastra. Obositi ne trantim pe saltelele din demisol, unde observam ca ni s-a mai alaturat un calator si intram rapid pe taramul viselor.

Dimineata ne trezim relaxati si suntem gata sa dam piept cu Muntii Pamir. Facem un dus, strangem hainele de pe sfoara si sarim in masina. O luam catre centru sa ne facem aprovizionarea pentru lunga Autostrada Pamir. Pe urmatoarele 1600 de kilometri nu se stie ce vom gasi asa ca ar fi bine sa fim pregatiti. Deliberam in magazin ce ar trebui luat. Liviu e avocatul semintelor iar eu imi fac plinul de conserve. Baietii nu sunt convinsi, deoarece conservele sunt pline cu tot felul de conservanti insa totusi trec peste asta ca si cum m-as pregati pentru o situatie de surpravieturie. Ne ia vreo jumatate de ora sa ne facem proviziile si ne intalnim afara, unde pe scarile din fata supermarketului luam micul dejun. Ma rasfat cu niste prajituri foarte bune de fructe si o sticla mare de iaurt. Terminam repede si cautam niste magazine de echipament sportiv. Eu imi cumpar o saltea de izopren iar Luci cauta un polar ce sa-i inlocuiasca haina pierduta in Capadoccia. Nu are noroc asa ca ii promit ca-i imprumut polarul meu de rezerva.

Ne simtim pregatiti si o luam la drum. Ultima oprire la iesirea din Dushanbe este la benzinarie, unde umplem canistrele cu benzina de calitate, deoarece nu se stie cand mai pupa Loganul benzina de 95. Iesirea este rapida si fara trafic. Mergem agale cu ritmul localnicilor iar in departare vedem primii munti. Emotiile cresc si ele odata cu aparitia primelor curbe. Luci e la volan si se simte bine. Tasneste de dupa un localnic lent si mana Loganul sigur pe el pe primele serpentine. Ma distrez si ma las pe curbele crosetate pe coastele unui deal. Ca de obicei, cand te simti mai bine, cineva trebuie sa vina sa iti strice buna dispozitie si de data asta e politia. Nu intelegem de ce suntem opriti, cum curbele nu lasau cei 90 de cai ai Loganului sa zburde in voie iar cele trei case rasfirate de pe marginea drumului sigur nu constituie un sat. Zambim frumos in timp ce organul se apropie de masina. De data asta avem unul complet afon la limbi straine. Ne spune ceva in tadjuka ce se termina in document. Bine domnule, document sa fie. Ii pasez actele lui Luci, el isi pune si carnetul si totul merge mai departe la politist. Acesta se retrage la masina. Ma uit la Luci si ii zic: “Doar nu il lasi sa iti scrie amenda, nu?”. “Lasa-l sa scrie ca ii zic sa mi-l trimita in Romania!” Raspunde sec. Il conving sa mergem totusi sa vedem despre ce e vorba. Bine ca ajungem, ca politistul e deja cu procesul verbal in mana si cu pixul incalzit in mana. Ne anunta ca am avut 72 in localitate, unde limita e 60. Atata ii trebuie lui Luci ca se si aprinde. “Unde e localitate aici? Noi nu am vazut nici o tabla! Unde e indicatorul?”. Politistul nu intelege nimic. Luci nu are rabdare cu el, ii ia pixul din mana si incepe sa ii deseneze pe caietul folosit ca si suport pentru procesul verbal. Pe mine ma plezneste rasul cand vad pe Luci desenand harta romaniei si un indicator de 70. Politistul nu este impresionat si e gata sa ne scrie o amenda de aproximativ 80 de dolari. Luci nu se lasa si negocierea incepe. Noi oferim cinci dar e inacceptabil. Politistul scade la 40 iar noi urcam la 8. Ajunge la 20 si noi la 10. Deja au trecut vreo 10 minute si omul legii nu mai are rabdare. Il ameninta pe Luci ca ii ia carnetul si va trebui sa il recupereze din capitala. Luci nu se lasa si ii zice ca ok. Asteptam cateva minute parand resemnati in fata masinii, cand apare politistul nervos, ii ia din mana echivalentul celor zece dolari si primim actele la schimb. Bucurosi fugim la masina si demaram in tromba. Ii povestim lui Liviu desfasurarea evenimentelor si radem bine de intamplare.

Suntem atenti la viteza dar nu e prea mare nevoie, deoarece drumul se termina brusc. Suntem la o bifurcatie iar drumul care are petice de asfalt coboara intr-o cariera, pe cand Autostrada Pamir serpuieste spre stanga, urcand dealul.

O luam pe drumul de pamant care incepe sa ne scuture. Daca apas mai agresiv pe acceleratie, totul incepe sa tremure asa ca sunt nevoit sa o las mai moale. Apar in fata noastra primii motociclisti prafuiti si deja ne simtim si noi adevarati aventurieri. Dupa cativa kilometri vedem un camion rasturnat in santul de pe marginea drumului ce parca vrea sa ne aminteasca la ce ne bagam. Nu dureaza mult ca peisajul incepe sa fie din ce in ce mai pitoresc. Intram pe valea unui rau ce curge involburat sub noi. Apa de o culoare gri inchis loveste agresiv bolovanii din apa. Ne oprim de mai multe ori sa facem poze.

E ceva foarte diferit fata de orice am vazut pana acum. Avansam incet pe drumul prost iar prapastia se adanceste sub noi din ce in ce mai mult. La un moment dat il aud pe Liviu: “Lorand, te rog du-te mai spre mijlocul drumului. Mi se pare ca suntem prea aproape de buza prapastiei.”. Zambesc usor si ma conformez. La un moment dat coboram in vale spre malul raului iar situatia se inverseaza.

In stanga noastra se inalta falnic un perete de stanca iar in dreapta la cativa metri de noi curge nervos raul, traversat de un pod ciudat, pe care culmea, il si recunosc din videourile de pe youtube ale unor calatori care au pasit pe aici. E un pod suspendat, facut intergral din metal, ce are o singura banda.

Ne aventuram pe jos pana pe partea cealalta si admiram uimire si frica cum apa se scurge nemiloasa sub noi. Iau niste bucatele de lemn de pe mal si le arunc in apa. Sunt inghitite instant si le pierd urma pentru totdeauna. Nu stiu daca as putea scapa daca as cadea in rau.

Revenim pe mal unde imi murez picioarele in apa gri. E foarte rece dar placut pe caldura de afara.

O luam din nou la drum si dupa o ora de condus incet ajungem la primul punct de control. Ne dam jos din masina si judecand dupa baraca soldatului, deja suntem departe de civilizatie. Vad doar o masa acoperita cu un linoleu murdar pe care se afla vesnicul caiet studentesc si un radio. Nici patul din coltul opus nu pare mai primitor. O sarma improvizata aduce curentul in incinta dand voce radioului. Suntem trecuti pe caiet si trimisi in drumul nostru. Poteca pe care conducem devine parca si mai rea. Traversam raul cel mare si continuam drumul pe valea unui afluent mai mic. Aici mi se arata ceva incredibil. Ma simt ca si intr-o reclama Milka, insa nu vacile sunt mov ci tot muntele. Avansam cu gura cascata neputandu-ne explica aceasta culoare senzationala ce nu am mai intalnit-o pana acum. Valea serpuieste printre stanci si noi prindem din ce in ce mai multa altitudine. La un moment dat suntem atat de sus incat nu se mai vede firul de apa.

Nu dureaza mult ca revenim din nou intr-un punct in care totul se desface si nu mai suntem sufocati de peretii de stanca.

Aici, intre case vedem primii ciclisti. Par fericiti sa vada alti calatori si oprim scurt sa ii salutam si ne confirma ca drumul e la fel de prost mult si bine. Intram intr-o monotonie a drumului de munte si a Loganului ce ne leagana usor. Traficul e ca si inexistent, fiind mai mult ocupati in a alege trasa optima printre hartoape, care desi avem cele mai bune intentii, nu ne prea iese. La un moment dat ma satur de centura de siguranta care ma jeneaza de la atata leganat si il dau jos. Liviu nu e de acord dar il ignor. Cum mergem agale, suntem depasiti de un localnic, ce pare sa ruleze cu vreo 50 la ora. Nu dureaza mult ca il depasim noi, insa nu deoarece a fost oprit de politie, ci nevestei soferului i s-a facut rau si sta sprijinita in pozitie aplecata langa o piatra.
Incet incet soarele se ascunde dupa munti si pe ultimele firicele de lumina ajungem in Tavildara, singura localitate care pare sa aiba cazare in zona asta.

Lasam datele noastre la punctul de control de pe marginea raului mai apoi traversam un pod care duce in sat.

Suntem surprinsi ca gasim nu una ci trei magazine in centru iar un pic mai incolo, sub forma unui camin cultural un fel de hotel. Camera este surprinzator de decenta, exista dus iar in pretul cazarii avem doua mese incluse. Ne facem comozi si luam cina, ce consta dintr-o bucata de carne ce seamana mai degraba cu o talpa de bocanc si o zeama ce macar e gustoasa. Bem lichidul si lasam talpa in bol iar in camera compensam cu niste dulciuri spatiul gol din stomac. Simt totusi impreuna cu Luci ca nu e de ajuns asa ca o luam catre magazinele din sat sa luam o bere. Constatam cu stupoare ca magazinele s-au inchis intre timp si am ramas fara bautura pentru seara. Ne intoarcem dezamagiti la hotel unde ii povestim proprietarului ce napasta ne-a lovit. Vazandu-ne afectati omul se pune in miscare si in cinci minute revine zambind. Victorios ne anunta ca varu-sau, care cunoaste proprietarul unui magazin ne rezolva. Peste inca cinci minute apare la gard un baiat cu o bere la pet in mana ce ne este inmanat printre gratiile metalice. Proprietarul ne aduce o masa, pe care il aseaza sub un copac in curte, il acopera tacticos cu o fata de masa si flancheaza petul de bere cu doua pahare vechi de sticla. Eu cu Luci ne asezam pe scaunele de plastic aduse din bucatarie si putem fi zen. Ne trece o senzatie foarte frumoasa, cum patesc acasa la munte, departe de lume. In departare se aude apa involburata dar in rest nu se intampla nimic. Nici macar luminile nu mai ard. Stau cu Luci la o poveste pana cand pahar cu pahar terminam berea. Ne retragem in camera unde somnul vine aproape instant.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Tadjikistan, sa inceapa spectacolul appeared first on Masters Of Adventure.

În Samarkand, un alt oraş la fel de vechi, stăteam şi povesteam cu un tânăr liceean uzbek despre dinamica relaţiilor cu sexul opus. Mi-a explicat că e perfect acceptabil să ai prietenă câtă vreme eşti foarte discret. Însă nu e normal să o săruţi în public sau doamne fereşte să faci sex premarital. În timp ce îmi relata cu seninătate normalitatea lui, îmi aminteam povesti similare din tinereţea bunicii sau mamei mele. Simţeam ca în Uzbekistan am păşit într-o realitate paralelă în care satul bunicii a fost tehnologizat şi modernizat însă mentalitatea oamenilor nu. Şi întrebarea care mi-o pun e cum ajunge mentalitatea oamenilor să se schimbe şi care e rolul tehnologiei în schimbarea ei? E o întrebare complexa şi ar fi multe de zis, dar iese din scopul articolului.

Mai povestesc puţin cu tânărul liceean uzbek despre vacanţe de vară, despre visele şi aspiraţiile lui. Îmi povesteşte că nu-i place programul naţional de cules bumbac deoarece în vacanţele de vară tinerii sunt trimişi obligatoriu pe plantaţie în timpul recoltării. În rest, e convins de  superioritatea modelului existenţial propus de ţările dezvoltate şi îşi îndreaptă privirea şi visele spre alt continent. Vrea să scape în lume, să plece la studii în SUA şi acolo să trăiască… mai bine. Îi dau câteva sfaturi şi apoi ne despărţim pe străzile Samarkandului.

Samarkand e unul din cele mai vechi oraşe din Uzbekistan si seamănă mult cu un oraş românesc de talie medie gen Baia-Mare. Plimbându-te pe bulevarde şi printre blocuri de beton descoperi vestigii monumentale antice. Însă, la fel ca orice alt oraş modern, nu îţi trezeşte nici un simţ istoric. E greu să simţi că stai la casă atunci când eşti înconjurat de un cartier întreg de blocuri. La fel de greu e să simţi istoria în mijlocul straturilor de beton şi a modernismelor.

În schimb oraşul e mai animat decât Bukhara. Plimbându-te seara pe trotuarele Samarkandului simţi cum oraşul vibrează calm a mişcare. Vezi cum oamenii se dispersează peste tot în căutarea relaxării, precum furnicile ieşite din muşuroi în căutarea zahărului. Se adună pe lângă monumente sau în jurul fântânilor muzicale policrome ce ţâşnesc apă roz, turcoaz sau azur pe ritmuri locale. Îşi povestesc nimicurile cotidiene, bucurându-se de răcoarea serii după o zi caniculara. Copiii curioşi vin la tine şi te întreabă cu o dezinvoltură lor specifică vârstei: “Hello! What is your name?” Ne amestecăm şi noi cu ei într-o vâltoare umană şi încet încet, explorând oraşul în mişcări circulare ample ne trezim traşi spre miezul vârtejului. Ajunşi în epicentrul oraşului ne centrifugam fiinţele în veselia circulară a localnicilor la o petrecere de nuntă. Aici lumea vestimentata în culori dansează animat, râde şi aruncă cu teancuri de bani în aer pe care copiii sar repede şi îi culeg. Şi în vârtejul de culoare şi sunet uiţi de tot răul din jur, de nivelul de trai redus, de corupţia omniprezentă, de sistemul sanitar precar, de educaţia deficitară, de rigorile musulmane, de drumurile bombardate cu gropi. Uiţi de tot şi pentru un moment trăieşti în prezent. 

În dimineaţa următoare, la hostel, încercam să ne revitalizam la micul dejun cu o pâine cu gem, spălată cu inghitiuri mici de cafea sau suc de portocale. Facem un recensământ al banilor cheltuiţi şi râdem bine când Luci pune suta de dolari pe care o am în plus pe seama “reglajului din pita”. Se aşează lângă noi un cuplu de olandezi de vreo 30 de ani care călătoresc în jurul lumii şi încep să ne povestească de un prieten de-a lor care şi-a schimbat viaţa cu ayahuasca. Este vorba despre o substanţă psihoactiva entheogenica despre care se susţine că are proprietatea de a-ţi induce iluminarea spirituală, dacă e consumată “corect” în cadrul unui ritual shamanic. Am tot auzit în ultima vreme testimoniale legate de spiritualitatea indusă de drogul acesta. Nu pot decât să remarc cu o oarecare ironie că s-au dus vremurile în care te refugiai în practici spirituale ani de zile. Vremuri în care reţeta prescrisă de societate celor care căutau răspunsuri metafizice era o viaţă întreagă de studiu, practică şi reflecţie. Trăim într-un secol al vitezei unde spiritualitatea a ajuns să se vândă la plic. Presimt că în curând o să văd la televizor un shaman peruvian, învârtind într-o oală ayahuaska şi alte ierburi din jungla amazoniană. Cu o voce seriosa îmi va spune că străvechea băutura psihoactiva mă poate vindeca de incertitudine existentiala şi îmi poate revela secretele universului într-un ritual de transcendenta metempsihotica acorporala. Totul pentru doar 99 de dolari şi 99 de cenţi. Pentru informaţii suplimentare adresaţi-vă vraciului sau farmacistului de junglă sau uitati-va la documentarul de mai jos.

Drinking The Jungle – Extended Version from Andrea Gilbert on Vimeo.

Mă uit pe geam în timp ce părăsim Samarkandul gândindu-mă ce ironic ar fi ca “Dumnezeu” să fi ascuns transcendenta în ayahuaska. Ne ducem cu paşi repezi spre următoarea tara, animaţi că vom vedea în curând autostrada Pamir, cea mai înaltă autostrada din Asia centrală (peste 4500 de metri). Drumul e cel mai dezastruos drum asfaltat ce l-am văzut vreodată. Un drum bombardat cu cratere în care parcurgi uneori 20 de kilometri în câteva ore. Pe marginea drumului mai vezi benzină cu cifra octanica 85 în pet-uri de 5 litri şi oameni care îţi fac semn să opreşti să o cumperi. Pentru cei care vor să meargă vreodată în ţara asta e bine de ţinut minte  că nu au benzină la pompa. Există doar cea din pet-uri, slab calitativa si vândută la negru deoarece toţi localnicii folosesc GPL. Recomand umplerea unor canistre in Turkmenistan, tara precedenta.

Trecem pe lângă nişte mongolioti panicaţi că nu le mai trage maşina cu motor de 1.0L după ce au băgat benzina de 85.  Trecem prin câteva zeci de puncte de control. În fiecare mai încerci să faci câte o glumă de vama cu poliţiştii în timp ce îţi trec în baza de date – caietul studenţesc, datele din paşaport, numărul de înmatriculare şi ora la care ai trecut.

Ajungem în miez de noapte în vamă. În întunericul nopţii duc o muncă grea de convingere cu vameşii uzbeci că eu sunt persoana de pe paşaport. După o lună de excursie seamăn mai mult cu talibanii de pe panoul vamal cu “oameni căutaţi” decât cu poza din paşaport. Le arăt şi buletinul unde am un pic de barbă şi se lasa înduplecaţi. Urmează iarăşi şarada căutării de pornografie. Un vameş, trezit de pe somn, reuşeşte să găsească pe tableta lui Lorand o scenă mai pasională dintr-un film cu vampiri şi celebrează dând muzică la maxim în Loganul nostru. Merge să îşi cheme colegii, să le arate şi lor, dar in afonia lui tehnica uita la ce minut era şi stă încă 15 minute să o regăsească. În paralel, mă cert cu un alt vameş uzbek pe o hârtie care mi-a fost înmânată la intrare în ţară si nu o mai gasesc. Vameşul un pic nervos, probabil pentru că l-am trezit de pe somn, incepe sa urle: “What did you do with it? Did you wipe your ass with it?” Încep să râd de la oboseală şi scormonesc prin bagaje după hârtie. Între timp se uită la filmele şi pozele de pe cardurile mele SD căutând obscenitati. În oboseala şi neatenţia mea îmi fură două carduri microSD, deci mare atenţie la ei. Unii sunt fără scrupule.

Extenuaţi după 2 ore de percheziţii vamale trecem în vamă tajika unde un poliţist doarme în izmene pe un scaun. Încercam să-l trezim fără folos. Vama e închisă. Punem cortul şi Luci frustrat de situaţie îşi întinde hamacul la uşa vămii legănându-se într-un somn din care sper că ne vom trezi mâine într-un loc mai frumos.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Uzbekistan – Samarkand si reglajul din pita appeared first on Masters Of Adventure.