În Samarkand, un alt oraş la fel de vechi, stăteam şi povesteam cu un tânăr liceean uzbek despre dinamica relaţiilor cu sexul opus. Mi-a explicat că e perfect acceptabil să ai prietenă câtă vreme eşti foarte discret. Însă nu e normal să o săruţi în public sau doamne fereşte să faci sex premarital. În timp ce îmi relata cu seninătate normalitatea lui, îmi aminteam povesti similare din tinereţea bunicii sau mamei mele. Simţeam ca în Uzbekistan am păşit într-o realitate paralelă în care satul bunicii a fost tehnologizat şi modernizat însă mentalitatea oamenilor nu. Şi întrebarea care mi-o pun e cum ajunge mentalitatea oamenilor să se schimbe şi care e rolul tehnologiei în schimbarea ei? E o întrebare complexa şi ar fi multe de zis, dar iese din scopul articolului.

Mai povestesc puţin cu tânărul liceean uzbek despre vacanţe de vară, despre visele şi aspiraţiile lui. Îmi povesteşte că nu-i place programul naţional de cules bumbac deoarece în vacanţele de vară tinerii sunt trimişi obligatoriu pe plantaţie în timpul recoltării. În rest, e convins de  superioritatea modelului existenţial propus de ţările dezvoltate şi îşi îndreaptă privirea şi visele spre alt continent. Vrea să scape în lume, să plece la studii în SUA şi acolo să trăiască… mai bine. Îi dau câteva sfaturi şi apoi ne despărţim pe străzile Samarkandului.

Samarkand e unul din cele mai vechi oraşe din Uzbekistan si seamănă mult cu un oraş românesc de talie medie gen Baia-Mare. Plimbându-te pe bulevarde şi printre blocuri de beton descoperi vestigii monumentale antice. Însă, la fel ca orice alt oraş modern, nu îţi trezeşte nici un simţ istoric. E greu să simţi că stai la casă atunci când eşti înconjurat de un cartier întreg de blocuri. La fel de greu e să simţi istoria în mijlocul straturilor de beton şi a modernismelor.

În schimb oraşul e mai animat decât Bukhara. Plimbându-te seara pe trotuarele Samarkandului simţi cum oraşul vibrează calm a mişcare. Vezi cum oamenii se dispersează peste tot în căutarea relaxării, precum furnicile ieşite din muşuroi în căutarea zahărului. Se adună pe lângă monumente sau în jurul fântânilor muzicale policrome ce ţâşnesc apă roz, turcoaz sau azur pe ritmuri locale. Îşi povestesc nimicurile cotidiene, bucurându-se de răcoarea serii după o zi caniculara. Copiii curioşi vin la tine şi te întreabă cu o dezinvoltură lor specifică vârstei: “Hello! What is your name?” Ne amestecăm şi noi cu ei într-o vâltoare umană şi încet încet, explorând oraşul în mişcări circulare ample ne trezim traşi spre miezul vârtejului. Ajunşi în epicentrul oraşului ne centrifugam fiinţele în veselia circulară a localnicilor la o petrecere de nuntă. Aici lumea vestimentata în culori dansează animat, râde şi aruncă cu teancuri de bani în aer pe care copiii sar repede şi îi culeg. Şi în vârtejul de culoare şi sunet uiţi de tot răul din jur, de nivelul de trai redus, de corupţia omniprezentă, de sistemul sanitar precar, de educaţia deficitară, de rigorile musulmane, de drumurile bombardate cu gropi. Uiţi de tot şi pentru un moment trăieşti în prezent. 

În dimineaţa următoare, la hostel, încercam să ne revitalizam la micul dejun cu o pâine cu gem, spălată cu inghitiuri mici de cafea sau suc de portocale. Facem un recensământ al banilor cheltuiţi şi râdem bine când Luci pune suta de dolari pe care o am în plus pe seama “reglajului din pita”. Se aşează lângă noi un cuplu de olandezi de vreo 30 de ani care călătoresc în jurul lumii şi încep să ne povestească de un prieten de-a lor care şi-a schimbat viaţa cu ayahuasca. Este vorba despre o substanţă psihoactiva entheogenica despre care se susţine că are proprietatea de a-ţi induce iluminarea spirituală, dacă e consumată “corect” în cadrul unui ritual shamanic. Am tot auzit în ultima vreme testimoniale legate de spiritualitatea indusă de drogul acesta. Nu pot decât să remarc cu o oarecare ironie că s-au dus vremurile în care te refugiai în practici spirituale ani de zile. Vremuri în care reţeta prescrisă de societate celor care căutau răspunsuri metafizice era o viaţă întreagă de studiu, practică şi reflecţie. Trăim într-un secol al vitezei unde spiritualitatea a ajuns să se vândă la plic. Presimt că în curând o să văd la televizor un shaman peruvian, învârtind într-o oală ayahuaska şi alte ierburi din jungla amazoniană. Cu o voce seriosa îmi va spune că străvechea băutura psihoactiva mă poate vindeca de incertitudine existentiala şi îmi poate revela secretele universului într-un ritual de transcendenta metempsihotica acorporala. Totul pentru doar 99 de dolari şi 99 de cenţi. Pentru informaţii suplimentare adresaţi-vă vraciului sau farmacistului de junglă sau uitati-va la documentarul de mai jos.

Drinking The Jungle – Extended Version from Andrea Gilbert on Vimeo.

Mă uit pe geam în timp ce părăsim Samarkandul gândindu-mă ce ironic ar fi ca “Dumnezeu” să fi ascuns transcendenta în ayahuaska. Ne ducem cu paşi repezi spre următoarea tara, animaţi că vom vedea în curând autostrada Pamir, cea mai înaltă autostrada din Asia centrală (peste 4500 de metri). Drumul e cel mai dezastruos drum asfaltat ce l-am văzut vreodată. Un drum bombardat cu cratere în care parcurgi uneori 20 de kilometri în câteva ore. Pe marginea drumului mai vezi benzină cu cifra octanica 85 în pet-uri de 5 litri şi oameni care îţi fac semn să opreşti să o cumperi. Pentru cei care vor să meargă vreodată în ţara asta e bine de ţinut minte  că nu au benzină la pompa. Există doar cea din pet-uri, slab calitativa si vândută la negru deoarece toţi localnicii folosesc GPL. Recomand umplerea unor canistre in Turkmenistan, tara precedenta.

Trecem pe lângă nişte mongolioti panicaţi că nu le mai trage maşina cu motor de 1.0L după ce au băgat benzina de 85.  Trecem prin câteva zeci de puncte de control. În fiecare mai încerci să faci câte o glumă de vama cu poliţiştii în timp ce îţi trec în baza de date – caietul studenţesc, datele din paşaport, numărul de înmatriculare şi ora la care ai trecut.

Ajungem în miez de noapte în vamă. În întunericul nopţii duc o muncă grea de convingere cu vameşii uzbeci că eu sunt persoana de pe paşaport. După o lună de excursie seamăn mai mult cu talibanii de pe panoul vamal cu “oameni căutaţi” decât cu poza din paşaport. Le arăt şi buletinul unde am un pic de barbă şi se lasa înduplecaţi. Urmează iarăşi şarada căutării de pornografie. Un vameş, trezit de pe somn, reuşeşte să găsească pe tableta lui Lorand o scenă mai pasională dintr-un film cu vampiri şi celebrează dând muzică la maxim în Loganul nostru. Merge să îşi cheme colegii, să le arate şi lor, dar in afonia lui tehnica uita la ce minut era şi stă încă 15 minute să o regăsească. În paralel, mă cert cu un alt vameş uzbek pe o hârtie care mi-a fost înmânată la intrare în ţară si nu o mai gasesc. Vameşul un pic nervos, probabil pentru că l-am trezit de pe somn, incepe sa urle: “What did you do with it? Did you wipe your ass with it?” Încep să râd de la oboseală şi scormonesc prin bagaje după hârtie. Între timp se uită la filmele şi pozele de pe cardurile mele SD căutând obscenitati. În oboseala şi neatenţia mea îmi fură două carduri microSD, deci mare atenţie la ei. Unii sunt fără scrupule.

Extenuaţi după 2 ore de percheziţii vamale trecem în vamă tajika unde un poliţist doarme în izmene pe un scaun. Încercam să-l trezim fără folos. Vama e închisă. Punem cortul şi Luci frustrat de situaţie îşi întinde hamacul la uşa vămii legănându-se într-un somn din care sper că ne vom trezi mâine într-un loc mai frumos.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Uzbekistan – Samarkand si reglajul din pita appeared first on Masters Of Adventure.

Spre seară ajungem în Bukhara, un oras-muzeu cu o istorie lungă şi tumultoasă. Orbecăim pe străzile vechi şi neiluminate printr-un întuneric dens. Îmi pornesc lanterna de pe telefon şi pot să văd umbra vampirică a câte unui trecător, proiectată pe pereţii vechi şi nisipii. La un moment dat, trecem pe lângă un stâlp de iluminat şi auzim o voce feminină din întuneric care ne cheamă:
– Hey guys! Where are you from?
Din întuneric păşeşte în lumina galbenă o siluetă tinerică, cam de vreo 25 de ani. Are un păr brunet ca abanosul şi o figură creionata cu trăsături fine, colorate într-un bronz perfect. E îmbrăcată în nişte pantaloni mulati trei-sferturi şi un tricou roşu de culoarea trandafirului aprins. Ne spune propunerea ei pe o voce dezinvoltă, cu accente uşor rusofone: un tur al Bukharei în care ne va prezenta istoria oraşului şi unele locuri doar de ea ştiute, foarte rar vizitate. Totul pentru doar 10 dolari de persoană pe oră.
Zâmbim cu neîncredere. Experienţa ne-a învăţat că tipele frumoase care vor bani de la prima întâlnire sunt de obicei animale otrăvitoare aşa că îi refuzăm politicos oferta. Ne cazăm într-un hostel bine camuflat printre casele vechi şi cădem obosiţi într-un somn lung ce se termină aproape de orele amiezii.

A doua zi ne plimbăm pe straziile oraşului ce duhneşte a vechi şi a istorie asemenea unui bătrân atins de decreptitudine. În creierul său, activitatea cerebrală se desfăşoară lent, încetinită de vârsta înaintată şi de o căldură ucigătoare. La peste 50 de grade limbile ceasurilor se topesc, timpul nu mai curge, viaţa se opreşte, străzile sunt pustii. Observ că suntem printre puţinii care s-au încumetat să iasă în focul amiezii să viziteze. Strălucim frumos, lubrifiaţi cu unt cremos de protecţie solară SPF 50+. Nu ajută prea mult la răcorire, fapt constatat prin cele trei dâre de ulei şi transpiraţie pe care le lăsăm pe pavajul prăfuit pana la Chor Minor – un monumet care dezamageste prin dimensiunile minore si prin comercialismul locului.

Comercianţii stau nemişcaţi ca nişte statui, adumbriţi de un copac sau de un zid, printre memoriile bătrânului de 26 de secole. La fiecare pas vezi câte o moschee, medresă sau minaret antic, cu ziduri din cărămidă arsă de culoarea nisipului. Te impresionează interiorul şi exteriorul lor prin simplitatea geometrică a structurilor, prin bogăţia decoraţiunilor exprimate în motive murale vegetale sau cu texte vechi. Toate se contopesc într-o armonie cromatică perfectă cu peisajul prăfos din jur şi simţi că te-ai întors în timp, că păşeşti printr-un oraş aşa cum era el acum o mie de ani.

Doar mărfurile “noi” de pe tarabele comercianţilor trădează antichitatea locului. Minciunile în schimb, au rămas aceleaşi. Trecem pe lângă un negustor meşteşugar care gravează atent detalii elaborate pe un taler metalic. Ne pofteşte să cumpărăm unul cu 200 de Euro şi e profund jignit de orice ofertă mai slabă, explicându-ne că durează 2 luni să finalizeze unul. După câteva ore, trecem pe lângă acelaşi artizan. Între timp a terminat un sfert din taler. Mai încolo, o vânzătoare se schimonoseşte urât când îi oferi mai puţin de 10 euro pe o şapcă tradiţională, motivându-şi preţul pe lucrătură manuală cu fir mătase. Aceeaşi şapcă “manual lucrată” o găseşti la 3 euro în altă piaţă.

Adeseori stau şi mă întreb cum se auto-justifica un eu care se scaldă zi de zi în noroiul minciunilor. Şi mai ales, ce efecte are această blazare zilnică a conştiinţei şi a eticii personale pe nicovala mercantilismului? Oare îi toceşte şi maleaza rotiţele conştiinţei pe dinăuntru până când se opresc, până când îndoirea adevărului în orice circumstanţă nu mai doare? Sau e doar un rol duplicitar pe care şi-l asuma sub justificarea externă a nevoilor primare. Iar când ziua de lucru s-a terminat apasa pe un buton imaginar care îi reporneşte rotiţele conştiinţei. Cu mecanismul eticii pornit se învârte printre cei dragi, fiind recunoscut drept om cinstit în viaţa personală.
Un lucru e cert – o lume în care toţi am minţi cu nonşalanţă artizanului de talere, ar fi o lume în care viaţa nu s-ar putea desfăşura.
Ce mă surprinde e că nici transparenta absolută nu ar funcţiona în societatea curentă. Stăteam şi povesteam cu băieţii, în sutele de ore petrecute în Logan, de o lume în care fiecare om ar putea să vadă viaţa oricărui om din orice moment, o lume în care ai avea transparenţa totală. Intr-un astfel de loc, corupţia şi faptele reprobabile ar tinde spre zero. Însă nimeni nu vrea asta. Nu o vor milioanele de oameni corupţi, nici milioanele de oameni care îşi înşeală nevestele, nici milioanele de oameni cu o etică relaxată a muncii. Culmea, nu o vor nici măcar oamenii sinceri pe motiv că le încălca intimitatea personală. Mulţi sunt complet împăcaţi cu ideea că o fiinţă superioară, gen înger sau Dumnezeu, să le vadă toate acţiunile. Însă cine eşti tu un simplu muritor, ca să te las să vezi ce fac şi apoi să mă judeci?
Si atunci, daca nu e posibil ca lumea sa functioneze la extremele transparentei ,unde ar trebui plasat optim un indice de transparenta? Cred că sunt prea multe variabile şi situaţii pentru a da un răspuns în câteva cuvinte.
Un sfat punctual care vi-l pot da legat de transparentă e că veţi întâlniţi mulţi oamenii nesinceri în Uzbekistan. In special când vine vorba de bani, ţara are o economie foarte ciudată. Cursul oficial de pe site-uri e la jumătate din cât e cursul real. Asta înseamnă că dacă oficial cursul e 1$ = 2000 som, o să poţi să schimbi pe piaţa neagră 1$ = 4000 som. Nu există case de schimb valutar şi nimeni nu schimba la banca din cauza discrepantei uriaşe de curs. Toată lumea din ţară pare să se îndeletnicească cu schimbatul banilor, inclusiv vânzătorul de la oricare tarabă sau magazin. Noi ne-am luat o ţeapă pe fază asta deci vă recomand să nu schimbaţi nimic până nu întrebaţi care e cursul în mai multe locuri. Optim ar fi să schimbaţi la recepţia unui hotel mai mare.

Dar revenind cu gândurile la Bukhara, de-a lungul zilei trecem de mai multe ori pe lângă fata în roşu, mai sus mentionata, şi încet încet ne împrietenim cu ea. Mai schimbăm un “Ce faci?”, o mai tachinam să ne mai lase din preţ, o mai provocam la o ieşire. Ne răspunde mereu pe o voce îmbărbătata de accentul englez rusificat:
– I will drink you under the table. Uzbek women are strong women.
Bineînţeles, sunt doar vorbe goale când e pusă faţă în faţă cu realitatea provocării. Dârzenia şi îndrăzneală din vorbele ei doar îmbraca o mentalitate seculară şi foarte conservatoare în ce priveşte interacţiunile cu sexul opus. Regulile nescrise ale societăţii uzbeke contemporane derivă din regulile antice ale islamului. Câteva decenii de ocupaţie rusă şi de timpuri moderne au reuşit reuşit să mai şteargă din ele. Unele însă subzista în memoria comunităţii precum gândurile unui bătrân milenar.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Uzbekistan – Bukhara appeared first on Masters Of Adventure.

Pe jos, într-un nisip de porţelan,
Se zbat cioburi de peşti în van.
Lângă, pescarii croşetează
Mândre tricouri de bumbac.

Loganul se mişcă precaut peste un pod flotant improvizat, asemenea unui melc roşiatic care nu ştie să înoate. Amudaria, fluviul de sub pod, îşi curge lin apele de culoarea espressoului lung cu mici spume lăptoase. Mă uit după buşteni în cafea dar nu văd nici unul. Se pare că lichidul maroniu nu e suficient de potent pentru a revitaliza malurile aride şi nisipoase ale deşertului Karakum pe care vegetaţia creşte timida şi obosită. Acum 50 de ani, apele sale umpleau cu viaţă al patrulea lac ca mărime din lume. O mare navigabilă închisă, de dimensiuni apropiate de cele ale Austriei.

Ce-a mai rămas din mare sunt doar amintiri şi epave într-un deşert prin care înoată fantomele peştilor demult trecuţi în nefiinţă. Pescarii stau pe mal si tricoteaza tricouri de bumbac.  

Într-o realitate imaginară alternativă milioane de peşti îşi cer dreptatea. Îi văd adunaţi în bancuri nesfârşite pe malul Mării Aral din Uzbekistan. Îşi mişcă cozile solzoase agresiv, împrăştiind nisip în dreapta şi în stânga. Îşi mişcă ochii nevrotici şi buzele cu repeziciune, de parca s-ar sufoca pe uscat. Scandează în cor lozinci mute, inaudibile urechii umane. Poseidon îi ascultă de pe tronul său făcut din scoici de mare uriaşe ce iradiaza policrom sub soarele deşertului. Lângă tron, sub o plasă pescăreasca, sta Nikita Hruscev. Peştii l-au ales ţap ispăşitor pentru politicile rusesti de cultivare a bumbacului în deşert care au dus la secarea Marii Aral. 

În realitatea imaginară alternativă o viaţă de peste e la fel de valoroasă precum o viaţă de om. Ce soarta îşi merită atunci, cineva care a comis un genocid de proporţii?

Moartea? Moartea nu învaţă pe nimeni nimic.

Re-educarea? Rescrierea scării valorice interne prin condiţionarea eternă la o muncă de reparare a răului făcut? O muncă manuală de astupare a canalelor de irigaţie în care se risipesc şi se evaporă apele Amudariei pentru a cultiva bumbac în deşert? Am îndoieli că asta duce la rescrierea ierarhiei valorice.

Un dozaj regulat al unei injecţii metafizice? O pedeapsă în care agresorul e forţat să retrăiască succesiv vieţile celor ucişi, la persoana I. Apoi, la finalul fiecărei vieţi, amintindu-i-se păcatul original şi valoarea vieţii distruse? Şi poate, după ce a trăit un milion de vieţi de peşte, Nikita va înţelege empatia. Sau poate nu. Dar macar va intelege poza de mai jos atunci cand psihologul i-o va arata sub forma unui test Rorschach:

Cu gândurile acestea trec Amudaria şi mă trezesc bătând la graniţa Uzbeka. De-a lungul timpului, aceasta vamă şi-a construit notorietatea prin controalele “la sânge” care se fac. După multe mâzgălituri pe formulare ce stau sub auspiciile birocraţiei ni se spune să aducem toate bagajele în sala de control.  Mă conformez cu mişcări lente şi plictisite de rutină vamală. Vameşul mă pune să-i arăt şi să-i explic fiecare obiect din bagaj. Ajunge la trusa plină cu zeci de cutii cu medicamente şi încruntat mă întreabă într-o uzbeko-engleza greu de descifrat:

-Vat is dis?

Mă screm flexat încercând să-i explic că sunt medicamente anti-diareice. Apoi mă frec pe burtă, apoi mă frec pe frunte, apoi mă frec pe genunchi, pe spate şi după ce rămân fără nici o parte a corpului nefrecata vameşul e satisfăcut şi trece la următorul articol. Pot să văd cum îi strălucesc ochii de entuziasm la vederea laptopului, telefonului şi tabletei. Asemenea unui copil care tremura la vederea unei jucării îmi comanda pe un ton impetuos:

-Start! Start!

Îi pornesc tableta şi telefonu şi îmi cere să-i arăt poze. După câteva glisări stângace printre pozele cu peisaje se plictiseşte şi trece la laptop. Nu peisaje vrea să vadă el Avem o mică conversaţie care mă amuză.

-U have porn?

-No.

-Why? Why no porn?

-Why should I?

– …

Ajuns la laptop mă pune să-i pornesc un Windows Explorer şi, cu mare dificultate, încearcă să ducă cursorul în căsuţa de căutare şi să scrie trei litere: s e x. În căutările lui după obscenitati reuşeşte să pornească un notepad şi nu mai ştie să-l închidă din cauză că îi apare ferestra cu “Save/Don’t Save/Cancel”. Moment în care devine confuz şi enervat. Trânteşte frustrat capacul laptopului şi-mi zice că am scăpat.

Urmează Lorand. După acelaşi ritual de numărare a chiloţilor şi şosetelor de prin rucsac ajunge la camera GoPro. În zadar încearcă Lorand să-i explice că e un action cameră fără display în spate. Încăpăţânat ca un rus insistă să vadă o poză, un film, gesticulând energic către camera:

-Start! Start!

Lorand, văzând că nu are cu cine îi porneşte camera. Începe să pâlpâie ledul roşu intermitent, semn că filmează. Vameşul curios, ia camera, o apropie de ochi şi încearcă să se uite în interiorul ei prin lentilă. Lorand se uită la el şi încearcă să se abţină din răsputeri să nu izbucnească într-o criză de râs. 

Zâmbind în retrospectivă pot totuşi să zic că percheziţionarea electronicelor e o practică standard aici. Deci recomand celor care vor să viziteaze ţara aceasta să-şi cureze conţinutul media pentru a evita nevoia de spăgi.
Ieşind din vamă, trecem pe lângă o nuntă şi ne oprim să investigăm tradiţia matrimonială locală.

Pe măsură ce mă apropriu de gloată de petrecăreţi îmi cade privirea spre expresiile neobişnuite ale celor doi sărbătoriţi. Minele lor sunt parcă în contrast direct cu jovialitatea celorlalţi. Mirele are o figură roşie, crispată, de parcă nu se simte comfortabil cu ambianta, cu rolul de mire sau poate cu mireasa.  Pe fata partenerei se citeşte o schiţă a unui zâmbet fals de resemnare tristă.

Realizez că cei doi miri sunt cei mai nefericiţi pe care i-am văzut vreodată şi încerc să spleculez posibilele motive. Ulterior, cer părerea unui localnic pe care l-am racolat de pe couch-surfing pentru un schimb cultural. Acesta susţine că nu e un caz singular şi că e probabil din cauza pregătirilor precursoare ritului care ţin câteva zile. O altă explicaţie la fel de validă poate fi că încă mai există unele căsătorii aranjate în Uzbekistan.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Uzbekistan – You have porn? appeared first on Masters Of Adventure.