Noaptea iarasi a fost scurta si fara istoric, pe de o parte deoarece in Goreme nu exista viata de noapte pe de alta deoarece iar vroiam sa ne trezim sa pozam baloanele de data asta de jos. Dimineata urmatoare ne-am trezit pe la cinci stiind ca nu este nici o graba cu decolarea baloanelor. Ne-am indreptat catre estul parcului, ca lumina sa bata in favoarea noastra si sa avem cat mai multe baloane in obiectiv. Nu a fost atat de usor pe cat am crezut deoarece baloanele zbor deasupra vaii, ceea ce le face sa para destul de indepartate.

 

Din varful dealului ne-am facut calea prin gradinile oamenilor pana cand am ajuns la un drum laturalnic care ne-a dus cat de cat mai aproape de baloane. Acolo am urcat pe niste pietre si am stat sa pozam multitudinea de buline colorate de pe cer. Pluteau nestingherite pe cerul deja albastru de la soarele rasarit de cateva minute si se deplasau aleator intr-o miscare browniana.

Buna dimineata
Buna dimineata

DSC_0010 (1024x680)

DSC_0009 (1024x680)

DSC_0007 (1024x680)

Una dintre ele s-a desprins din cardul din fata noastra si agale s-a indreptat catre dealul nostru. A ajuns pana in dreapta noastra deasupra unei livezi dar de acolo nu se mai misca. Nu avea vant care sa il urneasca iar conductorul nu a mai vrut sa se ridice si sa schimbe locul de aterizare.

Heeeelp!
Heeeelp!

 

A fost scos din impas de unul din oamenii de la sol, care a alergat printre rasaduri si dupa o cursa de obstacole de vreo 200 de metri a prins sfoara ce atarna din cos. A tras acest cordon ombilical pana la remorca unde dupa ce l-a innodat bine, soferul a turat motorul jeep-ului si a inceput sa tracteze balonul.

DSC_0033 (1024x680)

Nici aici nu a mers totul conform planului cum la apropierea de drum, balonul s-a decis sa o ia catre singurul copac din zona, atingand usor crengile sub privirile disperate ale pasagerilor.

DSC_0040 (1024x680)
Capul la cutie!

Pana la urma a fost cu happy end, cand cosul a fost asezat pe remorca si sticla de sampanie a facut poc, pentru inca un zbor reusit.

DSC_0043 (1024x680)

Noi am mai facut niste poze si am luat-o spre hotel. Deja la 10 era o caldura insuportabila asa ca am zis pas unei plimbari si ne-am retras la racoare ca sa mai recuperam din dormit.

 

Ne-am urnit doar pe la 4, cand am decis sa facem o plimbare pe “Love Valley”. Era la cateva sute de metri in afara localitatii. Am mers pe jos pana la un drum prafuit si de acolo cum deja eram obisnuiti, prin gradinile oamenilor. Eram deasupra vaii, cu o prapastie de vreo 25 de metri sub noi si incercam sa gasim un punct prin care putem cobori in stilul vazut in documentarele lui Bear Grylls.

DSC_0069 (1024x680)

El spunea ca mereu poti gasi un punct slab in roca si acolo ai cele mai bune sanse de a ajunge jos cu succes. Asa ca ne-am tot dus pe langa margine, pana cand nu mai prea puteam avansa. Acolo drumul se oprea dintr-o data si incepea o creasta foarte ingusta cu prapastie pe ambele parti. Am coborat pe ea si am avansat sa vad daca putem cobori undeva mai departe, in timp ce baietii ma asteptau sus. Am ajuns la capatul limbii si a trebuit sa ma multumesc doar cu privelistea. Ar fi fost prea periculos de coborat pe acolo, cum era o piatra abraziva destul de abrupta pana jos. Am urcat inapoi la baieti iar Liviu s-a decis sa coboare si el.

DSC_0075 (1024x680)

Dupa cateva minute se intoarce dar ceva nu era in regula. Se simtea rau si dupa cativa pasi a inceput sa vomite. Ceva nu ii picase bine la stomac asa ca am decis ca cel mai bine este sa ne intoarcem la hotel. Ce era cel mai nostim e ca in timp ce vomita GoPro-ul ii era pe cap si uitase sa il stinga asa ca avem filmata toata isprava.

 

Ne-am indreptat agale spre drumul national unde pe margine am vazut un camping cu priveliste faina asupra oraselului.

DSC_0082 (1024x680)

DSC_0091 (1024x680)

Am zis sa facem o pauza de bere sau suc, pana cand se innopteaza. Cum am intrat proprietarul ne-a luat in primire si ne-a facut turul de onoare al campingului. Avea multi client din toate colturile europei, in mare parte veniti cu masina. Ne-a povestit cum acela a fost pamantul pe care tatal lui planta legume sa aiba ce manca acasa si cum in timp l-a transformat in ceea ce vedeam noi acolo, dezvoltand o afacere de succes.

 

Nu ne-a mai ramas altceva de facut decat sa pregatim plecarea catre Iran din ziua urmatoare. Ne-am dus la singurul supermarket din centru unde am cumparat cateva gustari si apa pentru drum. Primii afara am fost eu cu Liviu. Il asteptam pe Luci pe scara iar cand a iesit, Liviu l-a intrebat pe Luci daca nu poate cara el baxul de apa, deoarece se simtea slabit dupa varsatul de pe deal. Asta l-a enervat destul de tare. Vizibil frustrat, a apucat violent folia de plastic care s-a rupt cand a tras puternic de el, imprastiind sticlele. Nu intelegea de ce trebuia el sa care baxul si de ce nu m-am oferit eu inainte. Treaba era ca pe mine nu m-a rugat Liviu inainte ca el sa iasa si din punctul meu de vedere parea suficient de in regula incat asta sa nu fie problema. Nu intelegeam de ce a fost asa o mare problema ca a fost rugat sa duca un bax de apa. Urma sa aflu ca lui Luci i se parea ca multe din lucrurile ce trebuiau facute cadeau pe umerii lui si ca eu si Liviu nu compensam suficient. A fost destul de frustrant pentru mine sa aud asta avand in vedere ca toata birocratia de dinainte de excursie eu cu Liviu l-am rezolvat, dar omul uita repede cand vrea cu orice pret sa aiba dreptate. Asa ca bosumflat Luci a carat baxul pana la hotel intr-o tensiune ce se putea taia cu cutitul. Si uite ca am avut si noi primul scandal de cand am pornit.

 

Nu urma sa dureze mult pana aparea urmatorul, ce e drept, mai mic decat acesta. Dupa ce spiritele s-au mai calmat ne-am regrupat in restaurantul hotelului sa mai postam pe facebook ultimele poze si sa facem jurnalul video. Aici, fara sa observ, am “acaparat” scena. Baietii se plangeau dupa ce am terminat ca aproape ca numai eu am vorbit si nu le-am dat ocazia lor sa povesteasca prea multe din fazele ce s-au intamplat in zilele trecute. Sincer, nici nu am observat. Probabil ca diareea verbala a venit in mod natural si eu ma simteam prea bine. Nu era ok sa se simta asa ceilalti asa mi-am cerut scuze si am incercat sa vin cu niste solutii pentru ca o astfel de situatie sa nu se mai repete.

 

Ziua urmatoare la noua deja eram in masina cu destinatia Iran. Aveam inca o zi cu cer albastru pana la orizont si mult condus. Dupa o mica ratacire pe niste drumuri montane, eram pe autostrada catre est. Estul ce era atat de necunoscut si de cate ori ma gandeam la ea aveam niste mici emotii. Turcia pe care o cunosc este foarte apropiata de stilul nostru insa in Iran ma asteptam la cu totul altceva. Conduita noastra trebuie sa fie diferita, probabil oamenii o sa fie un pic altfel si turistii sunt pasare rara. Informatia pe care o aveam era minimala. Doar niste oameni si postari pe bloguri care ma asigurau ca totul va fi ok. Infrastructura turca ne si ajuta. Mergeam constant cu acul kilometrajului aproape de 100 si simteam cum avansam.

 

Ne apropiam de muntii din inima platoului Anatoliei si urcam. Mongolul tragea greu si drumul era ciudat. Desi era soare afara asfaltul parea ud si multe pietricele razlete zburdau sub cauciucurile masinii. Cand ne-am oprit in varf, undeva pe la vreo 2000 de metri, am si aflat de ce. De la soare asfaltul se topise. Cum paseam pe el simteam cum sandalele mi se lipesc si mai apoi de smoala de pe talpa se lipeau pietricele.

DSC_0098 (1024x680)

 

DSC_0102 (1024x680)

Odata ajunsi in vale drumul si-a revenit si avansam in continuare foarte bine. In departare iarasi au aparut niste munti, care erau atat de faini incat le-am imortalizat de cateva ori.

DSC_0105 (1024x680)

DSC_0103 (1024x680)

A mai urmat o trecatoare cu asfalt topit, ca dupa coborare in primul oras sa facem pauza de masa. Singurul lucru remarcabil aici era ca preturile deja erau mult mai mici fata de Turcia turistica. Liviu zicea sarcastic: “Am iesit din Austria, aici sunt preturi de Romania!”.

 

Cele cateva sute de kilometri pana in Iran au fost excelente. Drumuri express impecabile si trafic bun. Cand soarele apunea deja incepeam sa depasim primele camioane cu numere nemaivazute: Iran, Turkmenistan, Uzbekistan. Usor usor intunericul a preluat tot si o jumatate de luna lumina cerul. Inca o trecatoare, o pauza de masa intr-un oras dubios si gata! Bateam la portile Iranului. Era undeva pe la miezul noptii, paznicii pareau adormiti si portile inalte cu gratii erau trase. In spatele meu parcheaza doua masini din Iran in care calatoreau niste familii. La un volan era un tip mai tanar ce ma indruma catre prima ghereta unde inman actele unei tipe care chatuia pe un smartphone cu ecran imens. De acolo mergem la controlul de pasapoarte si eu, soferul, ma despart de Liviu si Luci si ma ocup de trecerea masinii. Deja cele doua masini din Iran erau dupa poarta. Trag si eu aproape si astept pana iese un tanar plictisit ce ma pofteste impreuna cu Mongolul inauntru si cu un zambet pe fata imi spune: “Welcome to Iran!”. De aici il interceptez pe soferul tanar si ma ghideaza printre ghiseele vamale. Fac un ping pong intre doua de cateva ori. Ba pune unul o stampila, ba vine seful lui, ba trebuie ceva completat. Foarte bine, eu am rabdare. Am iesit de doua ori sa ne faca controlul vamal al masinii, dupa care am fost reunit cu baietii intr-o incapere separata. Acolo doi tipi tineri, foarte bucurosi sa vada ca straini vin sa viziteze Iranul au tinut sa ne povesteasca despre cat de buni sunt ei si imaginea din media nu este reala. L-am asigurat ca stim asta si ca ne asteptam sa fie o experienta foarte frumoasa. Insa tipul tot insista si se repeta ca o moara stricata. Dupa zece minute era deja plictisitor. Ne-a dat numarul lui de telefon si a zis ca orice problema avem il putem suna iar mai apoi ne-a luat la fiecare emailul si numarul. Cu greu am reusit sa scapam de el, insa nu am putut pleca fara sa primim niste pliante turistice si recomandari de hoteluri. Odata pe hol baietii au rasuflat usurat. Imi zic ca au trecut prin ceva asemanator cu ce stiau ei ca e un interviu securist. Eu am prins doar un pic la final dar pe ei i-au pus sa scrie pe o foaie tot felul de date personale, de la numele mamei pana la numarul de telefon si vroiau sa stie in mare detaliu ce o sa faca in Iran. Simteau ca vamesul vroia sa ii intimideze, dar nu au avut cu cine.

 

In terminalul vamal, pe biroul sefului vamii se aflau actele masinii. L-am intrebat pe tipul de la masa daca sunt gata si am inteles ceva de genul ca trebuie sa vina seful lui sa se uite peste ele si dupa aia putem pleca. El se pune la masa, mai povestim si asteptam. Trec minutele si noua ne este din ce in ce mai somn. La un moment dat ne plostim in scaune si aproape ca motaim. Dupa o ora Luci se ridica se duce la tip, ia hartiile masinii si intreaba daca putem pleca. Tipul zice ca da si ca credea ca vrem sa dormim acolo. Noi ne uitam contrariati unul la celalalt si nu mai intelegem nimic. Ciudata reactie la oboseala asta. Se pare ca undeva intre linii nu am inteles corect ce a zis omul. Dintr-o data suntem in picioare si o luam catre masina. Dam sa trecem pe la bariera insa suntem intors catre un tunel ce arata ca o spalatorie de camioane. Cica trebuie sa dezinfectam masina si costa trei dolari. Obositi ne scarpinam de maruntisul pe care il avem si cumva adunam suma. Perdeaua de apa incepe sa cada, noi trecem prin ea, iesim din cladire si suntem in Iran!

 

Oraselul din vama este pustiu. Nimeni nu este afara, doar luminitele de la semnele firmelor. Singurul hotel turistic este insa in alta localitate. Dupa jumatate de ora de condus ajungem, trezim receptionerul si contra sumei de 50$ primim o camera de doua persoane. Cadem toti lati si in cateva minute dormim.

Citeste continuarea aici.

DSC_0047 (1024x680)

DSC_0039 (1024x680)

2 thoughts on “Shooting de Cappadocia si fuga spre culturi noi

  1. Buna ziua,
    As dori sa stiu daca ati avut nevoie de “Carnet du passage en Duane” pentru masina, sau cum v-aţi descurcat cu trecerea autoturismului?
    Va multumesc atat pentru povestile voastre savuroase cat si pentru raspunsul ce mi-l veţi da!

    1. Salut Dan,

      Am decis sa ne facem CPD desi nu era neaparat nevoie. A fost necesara pentru tranzitarea Iranului insa exista alternativa de a plati un “fixer” care iti rezolva un permis temporar in vama cand ajungi. Fixerul ar fi fost cu 100$ mai ieftin fata de cei 500 cat a costat CPD-ul dar am zis ca nu ne complicam si sa mergem pe varianta oficiala. In restul tarilor nu a fost necesar CPD-ul, in majoritate lor fiind valabil chiar si RCA-ul incheiat in Romania.

Leave a Reply to DAN ROTARIU Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>