Şi totuşi parcă lipseşte ceva. Din nou nu reuşesc să găsesc acel moment în care ajungi să te pierzi cu totul în peisaj. Când prezentul şi locul sunt aşa de perfecte încât din sinteza perfecţiunii lor ajungi să atingi transcendenta peisagistică. Îmi amintesc mult mai viu şi mai intens unele momente din turele făcute în România. De exemplu când am parcurs creasta Rodnei sau când am urcat prima dată pe dealurile de lângă Tarniţa. Ce lipseşte? E foarte greu de zis. Încă nu am identificat toate ingredientele reţetei de transcendenta peisagistică. Ea rămâne în continuare inefabilă. Însă, un contra-ingredient care strică în mod clar gustul momentului e efectul nefast al altitudinii şi condiţiile grele de trăi din munţii Pamir. E greu să consideri un moment perfect atunci când capul îţi pulsează de la altitudine gata să crape că o prună prea coaptă. Când pluteşti în semi-visare de la (ne)dormitul pe pietre şi beton mai multe zile. Când n-ai mâncat decât orez, conserve şi carne alterată de o săptămână. În tot răul există însă şi un câştig: noi perspective legate de lume, alte culturi, călătorie, aventură.

Încet, încet ne rostogolim spre baza munţilor Pamir şi intrăm în peisajul Kyrgyz. Acesta se aseamănă foarte mult prin munţi, întinderi înverzite şi păduri cu România. Doar lacurile de un albastru violent, iurtele nomazilor Kyrgizi şi turmele de cai liberi trădează etnicitatea diferită a locului. În timp ce coborâm din munţi spre altitudini joase efectele de rău dispar. Din discrepanta mare de stări percepi o stare de bine generalizată şi te apropii de perfecţiunea unui moment dar peisajul nu mai e demult perfect. Începi să vezi oraşe mici, răsfirate pe drumul asfaltat, şi ai impresia că tocmai coborî pe Transalpina înapoi în civilizaţie. Contopirea peisagistică ţi-a scăpat printre degete din nou. Nu-i nimic, mergem mai departe.
După o zi întreagă de condus ajungem spre seară într-un orăşel mic. Luăm masa la birtul satului care seamănă cu un fel de cămin cultural sătesc. E o cameră principală mare în care mesele sunt amplasate lângă pereţi lăsând un spaţiu de dans central. Lihniţi de foame ne punem să mâncăm şi, în timp ce stăm noi aşa în thina, se sting luminile şi se porneşte o discotecă în toată regula. Dintr-un separeu ies vreo 5-6 bătrânici pe la vreo 50 de ani. Încep să se mişte pe ritmuri de muzică de club occidentală, moment în care rămân blocat cu mâncarea în mână. Mă uit la Luci şi începem să râdem incontrolabil. La noi nu o să vezi niciodată aşa ceva. În schimb la ei am observat că e normalitatea şi e greu să nu râzi când vezi bătrânici “going low” pe ritmuri de muzică de club. După ce terminăm de mâncat ne distrăm şi noi o vreme, apoi o luăm spre hotel. Nu reuşim să ne punem la somn pentru că se aude o petrecere în parcul de lângă hotel. Mergem să investigăm şi ne împrietenim cu un grup de localnici veseli care ne fac turul oraşului. Are loc un schimb cultural în care localnicii interpretează câteva melodii la chitara iar noi facem o demonstraţie de judo în care Lorand-san ne proiectează cu tehnicile învăţate la dojo.

În următoarea zi ne pornim spre Osh, un oraş vestit pentru marele său bazar. Se dovedeşte a fi însă o mare dezamăgire. Locul seamănă cu o “piaţă rusească” de pe vremea comunismului – mizerabilă şi plină de chinezării inutile.

Dezamăgiţi încă o dată ne pornim spre Bishkek – capitala Kyrgiszstanului. Sunt slab impresionat de aceasta capitală care seamană mai mult cu un oraş gen Petrosani. Este o aşezare urbană  semi-moderna şi slab-iluminata care mă lasă rece prin lipsa de istorie. Două lucruri contribuie major la acest sentiment de apatie. Primul este faptul că Bishkek a fost înfiinţat în 1926 şi, fiind o capitală aşa de tânără, nu a reuşit să acumuleze prea multă istorie. Iar al doilea este faptul că se afla într-o ţară în care populaţia a fost multă vreme nomadă. Asta înseamnă că au preferat să se plimbe, de-a lungul secolelor, în loc să stea cuminţi într-o aşezare permanentă. Nu vreau să critic în vre-un fel acest mod liber de a trăi. Însă, consider că din acest motiv e greu să găseşti orice fel de vestigiu sau clădire istorică importanta. Oraşul nu excelează nici printr-o arhitectură modernă făcută cu bun gust ci îţi lăsa impresia că ai ajuns într-un oraş oarecare, fără un stil propriu bine definit. Pot să zic că dintre toate capitalele pe care le-am văzut până acum, capitala Kyrgisztanului m-a impresionat cel mai puţin.
În schimb, ţară e împânzită de peiasje naturale superbe, munţi multicolori impunători (vârful Lenin 7134m), şi lacuri de un albastru violent. Îmi pare rău că nu am reuşit să vedem mai mult din splendorile naturale ale acestei ţări în timp ce trecem graniţa spre următoarea destinaţie: Kazahstan.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Kyrgysztan – In cautarea sublimului peisagistic appeared first on Masters Of Adventure.

Se face ora 7 dimineaţa. Soarele ne alarmează natural că ar fi cazul să ne trezim. Hăituiţi de lumină, ieşim din bârlogul nostru de nylon, mormăind ca nişte urşi morocănoşi. Lângă noi, Loganul şi Land Cruiseru stau sfătoşi şi se uită la apele salmastre ale lacului Karakul. În lumina dimineţii, cele două maşini se aseamănă cu doi bătrâni ce s-au întâlnit pentru prima dată şi acum îşi povestesc întreaga viaţă. Curios din fire, trag puţin cu urechea la conversaţia lor. Asist la o oră întreagă de discuţii plictisitoare. Fiecare maşina îşi povesteşte viaţa la modul biografic: de la naşterea în fabrica până în prezent. Povestesc despre cel mai prost şofer, cea mai mare groapa, cel mai fain drum şi multe alte banalităţi. La un moment dat se plictisesc şi conversaţia se mută pe originile lacului albastru, pe malul căruia stau parcate.
Se presupune că, în urmă cu câteva milioane de ani, un meteorit a lovit violent peisajul. În locul impactului s-a format un lac albastru, endoreic, de forma unui plămân uman.
Îmi pot imagina că Loganul nostru, cu simţul fin al unui critic de artă românesc, probabil îi explică Land-Cruiserului că e impresionat de minimalismul estetic al peisajului. Că îl asociază cu un sânge albastru de homar scurs pe o uniformă militărească kaki. Că homarul e sugrumat cu sălbăticie de către soldatul Pamirian, s.a.m.d.
Land-Cruiserul, aristocrat excentric, vine cu o contra-replica. Îi spune că pentru el, Karakul reprezintă expresia avangardist-minimalista a pictorului francez Yves Klein, din tabloul IKB 191. Că e doar o expresie a minimalismului albastru.

Între timp noi ne strângem lucrurile, mai puţin impresionaţi artistic de peisaj decât par a fi maşinile. Mă târăsc în patru labe afară din cort şi mă aşez pe saltea după o noapte de zvârcoleala şi nesomn. Îmi desfac o conservă şi-mi pot imagina cum fantomele peştilor, eliberate din sicriul metalic, înoată spre raiul albastru de lângă noi. În timp ce îmi iau micul dejun îi întreb pe băieţi ce impresii le-a lăsat acest lac montan superb, aşezat la 4000 de metri. Lorand îmi povesteşte că a dârdâit de frig toată noaptea, afară fiind 5 grade. Luci, cu simptome de febră şi o stare generalizată de rău, îmi zice că nu a închis un ochi toată noaptea. De pe feţele lor pot citi că sublimul romantic al peisajului nu ameliorează efectele îngrozitoare ale altitudinii şi frigului. Ce vreau să spun e că, din spatele monitorului, fotografii superbe ne amăgesc şi ne iluzionează cu posibilitatea unui moment perfect într-un peisaj perfect. Cum adesea se întâmplă în viaţă, sublimul e greu de atins. La Karakul peisajul e perfect, momentul lasa de dorit.
După micul dejun, ne luăm rămas bun de la prietenii noştri Cornel şi Crinu, şi ne pornim spre Kyrgyzstan. Circumstanţele întâlnirii noastre neaşteptate cu ei vi le vom povesti în postarea despre Tadjikistan.

Pe drumul spre vamă, întâlnim o maşină răpciugoasă în jurul cărora stau adunaţi nişte localnici.

Unul din ei ne face semne energice să oprim. Ne uităm şi noi puţin sub capota lor dar nu prea avem cu ce să-i ajutăm. Cel mai apropiat service e la sute de kilometri distanţă şi, punându-ne în postura lor dificilă, ne decidem să-i tractam până în vamă. Foarte recunoscători, ne oferă un pepene verde uriaş şi doisprezece biluţe de iaurt uscat numit Kurut. E o gustare tradiţională Kyrgyza delicioasă pentru orice amator de brânzeturi.
Trecem uşor de vamă şi dupa ce salutam capra de munte monument avem parte de o surpriză. Ne întâlnim cu Radu Diaconescu, un călător roman plecat cu bicicletă din Kyrgysztan spre meleagurile natale. La scurt timp după, ne ajung din urmă şi prietenii noştri Cornel şi Crinu cu Land Cruiseru. Bucuroşi de această întâlnire cu adevărat neaşteptată, celebrăm în stil tradiţional cu o slănină şi cu o ţuică. Ei au fost singurii călători romani pe care i-am întâlnit în această excursie de 69 de zile. Genul acesta de coincidenţe te frapează şi te fac să te întrebi: care’s şansele să găseşti alţi romani pe vârful muntelui în Kyrgysztan/Tajikistan? Întrebare la care voi da non-raspunsul obişnuit: “E mică lumea”.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Kyrgysztan – Prolog appeared first on Masters Of Adventure.

În Samarkand, un alt oraş la fel de vechi, stăteam şi povesteam cu un tânăr liceean uzbek despre dinamica relaţiilor cu sexul opus. Mi-a explicat că e perfect acceptabil să ai prietenă câtă vreme eşti foarte discret. Însă nu e normal să o săruţi în public sau doamne fereşte să faci sex premarital. În timp ce îmi relata cu seninătate normalitatea lui, îmi aminteam povesti similare din tinereţea bunicii sau mamei mele. Simţeam ca în Uzbekistan am păşit într-o realitate paralelă în care satul bunicii a fost tehnologizat şi modernizat însă mentalitatea oamenilor nu. Şi întrebarea care mi-o pun e cum ajunge mentalitatea oamenilor să se schimbe şi care e rolul tehnologiei în schimbarea ei? E o întrebare complexa şi ar fi multe de zis, dar iese din scopul articolului.

Mai povestesc puţin cu tânărul liceean uzbek despre vacanţe de vară, despre visele şi aspiraţiile lui. Îmi povesteşte că nu-i place programul naţional de cules bumbac deoarece în vacanţele de vară tinerii sunt trimişi obligatoriu pe plantaţie în timpul recoltării. În rest, e convins de  superioritatea modelului existenţial propus de ţările dezvoltate şi îşi îndreaptă privirea şi visele spre alt continent. Vrea să scape în lume, să plece la studii în SUA şi acolo să trăiască… mai bine. Îi dau câteva sfaturi şi apoi ne despărţim pe străzile Samarkandului.

Samarkand e unul din cele mai vechi oraşe din Uzbekistan si seamănă mult cu un oraş românesc de talie medie gen Baia-Mare. Plimbându-te pe bulevarde şi printre blocuri de beton descoperi vestigii monumentale antice. Însă, la fel ca orice alt oraş modern, nu îţi trezeşte nici un simţ istoric. E greu să simţi că stai la casă atunci când eşti înconjurat de un cartier întreg de blocuri. La fel de greu e să simţi istoria în mijlocul straturilor de beton şi a modernismelor.

În schimb oraşul e mai animat decât Bukhara. Plimbându-te seara pe trotuarele Samarkandului simţi cum oraşul vibrează calm a mişcare. Vezi cum oamenii se dispersează peste tot în căutarea relaxării, precum furnicile ieşite din muşuroi în căutarea zahărului. Se adună pe lângă monumente sau în jurul fântânilor muzicale policrome ce ţâşnesc apă roz, turcoaz sau azur pe ritmuri locale. Îşi povestesc nimicurile cotidiene, bucurându-se de răcoarea serii după o zi caniculara. Copiii curioşi vin la tine şi te întreabă cu o dezinvoltură lor specifică vârstei: “Hello! What is your name?” Ne amestecăm şi noi cu ei într-o vâltoare umană şi încet încet, explorând oraşul în mişcări circulare ample ne trezim traşi spre miezul vârtejului. Ajunşi în epicentrul oraşului ne centrifugam fiinţele în veselia circulară a localnicilor la o petrecere de nuntă. Aici lumea vestimentata în culori dansează animat, râde şi aruncă cu teancuri de bani în aer pe care copiii sar repede şi îi culeg. Şi în vârtejul de culoare şi sunet uiţi de tot răul din jur, de nivelul de trai redus, de corupţia omniprezentă, de sistemul sanitar precar, de educaţia deficitară, de rigorile musulmane, de drumurile bombardate cu gropi. Uiţi de tot şi pentru un moment trăieşti în prezent. 

În dimineaţa următoare, la hostel, încercam să ne revitalizam la micul dejun cu o pâine cu gem, spălată cu inghitiuri mici de cafea sau suc de portocale. Facem un recensământ al banilor cheltuiţi şi râdem bine când Luci pune suta de dolari pe care o am în plus pe seama “reglajului din pita”. Se aşează lângă noi un cuplu de olandezi de vreo 30 de ani care călătoresc în jurul lumii şi încep să ne povestească de un prieten de-a lor care şi-a schimbat viaţa cu ayahuasca. Este vorba despre o substanţă psihoactiva entheogenica despre care se susţine că are proprietatea de a-ţi induce iluminarea spirituală, dacă e consumată “corect” în cadrul unui ritual shamanic. Am tot auzit în ultima vreme testimoniale legate de spiritualitatea indusă de drogul acesta. Nu pot decât să remarc cu o oarecare ironie că s-au dus vremurile în care te refugiai în practici spirituale ani de zile. Vremuri în care reţeta prescrisă de societate celor care căutau răspunsuri metafizice era o viaţă întreagă de studiu, practică şi reflecţie. Trăim într-un secol al vitezei unde spiritualitatea a ajuns să se vândă la plic. Presimt că în curând o să văd la televizor un shaman peruvian, învârtind într-o oală ayahuaska şi alte ierburi din jungla amazoniană. Cu o voce seriosa îmi va spune că străvechea băutura psihoactiva mă poate vindeca de incertitudine existentiala şi îmi poate revela secretele universului într-un ritual de transcendenta metempsihotica acorporala. Totul pentru doar 99 de dolari şi 99 de cenţi. Pentru informaţii suplimentare adresaţi-vă vraciului sau farmacistului de junglă sau uitati-va la documentarul de mai jos.

Drinking The Jungle – Extended Version from Andrea Gilbert on Vimeo.

Mă uit pe geam în timp ce părăsim Samarkandul gândindu-mă ce ironic ar fi ca “Dumnezeu” să fi ascuns transcendenta în ayahuaska. Ne ducem cu paşi repezi spre următoarea tara, animaţi că vom vedea în curând autostrada Pamir, cea mai înaltă autostrada din Asia centrală (peste 4500 de metri). Drumul e cel mai dezastruos drum asfaltat ce l-am văzut vreodată. Un drum bombardat cu cratere în care parcurgi uneori 20 de kilometri în câteva ore. Pe marginea drumului mai vezi benzină cu cifra octanica 85 în pet-uri de 5 litri şi oameni care îţi fac semn să opreşti să o cumperi. Pentru cei care vor să meargă vreodată în ţara asta e bine de ţinut minte  că nu au benzină la pompa. Există doar cea din pet-uri, slab calitativa si vândută la negru deoarece toţi localnicii folosesc GPL. Recomand umplerea unor canistre in Turkmenistan, tara precedenta.

Trecem pe lângă nişte mongolioti panicaţi că nu le mai trage maşina cu motor de 1.0L după ce au băgat benzina de 85.  Trecem prin câteva zeci de puncte de control. În fiecare mai încerci să faci câte o glumă de vama cu poliţiştii în timp ce îţi trec în baza de date – caietul studenţesc, datele din paşaport, numărul de înmatriculare şi ora la care ai trecut.

Ajungem în miez de noapte în vamă. În întunericul nopţii duc o muncă grea de convingere cu vameşii uzbeci că eu sunt persoana de pe paşaport. După o lună de excursie seamăn mai mult cu talibanii de pe panoul vamal cu “oameni căutaţi” decât cu poza din paşaport. Le arăt şi buletinul unde am un pic de barbă şi se lasa înduplecaţi. Urmează iarăşi şarada căutării de pornografie. Un vameş, trezit de pe somn, reuşeşte să găsească pe tableta lui Lorand o scenă mai pasională dintr-un film cu vampiri şi celebrează dând muzică la maxim în Loganul nostru. Merge să îşi cheme colegii, să le arate şi lor, dar in afonia lui tehnica uita la ce minut era şi stă încă 15 minute să o regăsească. În paralel, mă cert cu un alt vameş uzbek pe o hârtie care mi-a fost înmânată la intrare în ţară si nu o mai gasesc. Vameşul un pic nervos, probabil pentru că l-am trezit de pe somn, incepe sa urle: “What did you do with it? Did you wipe your ass with it?” Încep să râd de la oboseală şi scormonesc prin bagaje după hârtie. Între timp se uită la filmele şi pozele de pe cardurile mele SD căutând obscenitati. În oboseala şi neatenţia mea îmi fură două carduri microSD, deci mare atenţie la ei. Unii sunt fără scrupule.

Extenuaţi după 2 ore de percheziţii vamale trecem în vamă tajika unde un poliţist doarme în izmene pe un scaun. Încercam să-l trezim fără folos. Vama e închisă. Punem cortul şi Luci frustrat de situaţie îşi întinde hamacul la uşa vămii legănându-se într-un somn din care sper că ne vom trezi mâine într-un loc mai frumos.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Uzbekistan – Samarkand si reglajul din pita appeared first on Masters Of Adventure.

Spre seară ajungem în Bukhara, un oras-muzeu cu o istorie lungă şi tumultoasă. Orbecăim pe străzile vechi şi neiluminate printr-un întuneric dens. Îmi pornesc lanterna de pe telefon şi pot să văd umbra vampirică a câte unui trecător, proiectată pe pereţii vechi şi nisipii. La un moment dat, trecem pe lângă un stâlp de iluminat şi auzim o voce feminină din întuneric care ne cheamă:
– Hey guys! Where are you from?
Din întuneric păşeşte în lumina galbenă o siluetă tinerică, cam de vreo 25 de ani. Are un păr brunet ca abanosul şi o figură creionata cu trăsături fine, colorate într-un bronz perfect. E îmbrăcată în nişte pantaloni mulati trei-sferturi şi un tricou roşu de culoarea trandafirului aprins. Ne spune propunerea ei pe o voce dezinvoltă, cu accente uşor rusofone: un tur al Bukharei în care ne va prezenta istoria oraşului şi unele locuri doar de ea ştiute, foarte rar vizitate. Totul pentru doar 10 dolari de persoană pe oră.
Zâmbim cu neîncredere. Experienţa ne-a învăţat că tipele frumoase care vor bani de la prima întâlnire sunt de obicei animale otrăvitoare aşa că îi refuzăm politicos oferta. Ne cazăm într-un hostel bine camuflat printre casele vechi şi cădem obosiţi într-un somn lung ce se termină aproape de orele amiezii.

A doua zi ne plimbăm pe straziile oraşului ce duhneşte a vechi şi a istorie asemenea unui bătrân atins de decreptitudine. În creierul său, activitatea cerebrală se desfăşoară lent, încetinită de vârsta înaintată şi de o căldură ucigătoare. La peste 50 de grade limbile ceasurilor se topesc, timpul nu mai curge, viaţa se opreşte, străzile sunt pustii. Observ că suntem printre puţinii care s-au încumetat să iasă în focul amiezii să viziteze. Strălucim frumos, lubrifiaţi cu unt cremos de protecţie solară SPF 50+. Nu ajută prea mult la răcorire, fapt constatat prin cele trei dâre de ulei şi transpiraţie pe care le lăsăm pe pavajul prăfuit pana la Chor Minor – un monumet care dezamageste prin dimensiunile minore si prin comercialismul locului.

Comercianţii stau nemişcaţi ca nişte statui, adumbriţi de un copac sau de un zid, printre memoriile bătrânului de 26 de secole. La fiecare pas vezi câte o moschee, medresă sau minaret antic, cu ziduri din cărămidă arsă de culoarea nisipului. Te impresionează interiorul şi exteriorul lor prin simplitatea geometrică a structurilor, prin bogăţia decoraţiunilor exprimate în motive murale vegetale sau cu texte vechi. Toate se contopesc într-o armonie cromatică perfectă cu peisajul prăfos din jur şi simţi că te-ai întors în timp, că păşeşti printr-un oraş aşa cum era el acum o mie de ani.

Doar mărfurile “noi” de pe tarabele comercianţilor trădează antichitatea locului. Minciunile în schimb, au rămas aceleaşi. Trecem pe lângă un negustor meşteşugar care gravează atent detalii elaborate pe un taler metalic. Ne pofteşte să cumpărăm unul cu 200 de Euro şi e profund jignit de orice ofertă mai slabă, explicându-ne că durează 2 luni să finalizeze unul. După câteva ore, trecem pe lângă acelaşi artizan. Între timp a terminat un sfert din taler. Mai încolo, o vânzătoare se schimonoseşte urât când îi oferi mai puţin de 10 euro pe o şapcă tradiţională, motivându-şi preţul pe lucrătură manuală cu fir mătase. Aceeaşi şapcă “manual lucrată” o găseşti la 3 euro în altă piaţă.

Adeseori stau şi mă întreb cum se auto-justifica un eu care se scaldă zi de zi în noroiul minciunilor. Şi mai ales, ce efecte are această blazare zilnică a conştiinţei şi a eticii personale pe nicovala mercantilismului? Oare îi toceşte şi maleaza rotiţele conştiinţei pe dinăuntru până când se opresc, până când îndoirea adevărului în orice circumstanţă nu mai doare? Sau e doar un rol duplicitar pe care şi-l asuma sub justificarea externă a nevoilor primare. Iar când ziua de lucru s-a terminat apasa pe un buton imaginar care îi reporneşte rotiţele conştiinţei. Cu mecanismul eticii pornit se învârte printre cei dragi, fiind recunoscut drept om cinstit în viaţa personală.
Un lucru e cert – o lume în care toţi am minţi cu nonşalanţă artizanului de talere, ar fi o lume în care viaţa nu s-ar putea desfăşura.
Ce mă surprinde e că nici transparenta absolută nu ar funcţiona în societatea curentă. Stăteam şi povesteam cu băieţii, în sutele de ore petrecute în Logan, de o lume în care fiecare om ar putea să vadă viaţa oricărui om din orice moment, o lume în care ai avea transparenţa totală. Intr-un astfel de loc, corupţia şi faptele reprobabile ar tinde spre zero. Însă nimeni nu vrea asta. Nu o vor milioanele de oameni corupţi, nici milioanele de oameni care îşi înşeală nevestele, nici milioanele de oameni cu o etică relaxată a muncii. Culmea, nu o vor nici măcar oamenii sinceri pe motiv că le încălca intimitatea personală. Mulţi sunt complet împăcaţi cu ideea că o fiinţă superioară, gen înger sau Dumnezeu, să le vadă toate acţiunile. Însă cine eşti tu un simplu muritor, ca să te las să vezi ce fac şi apoi să mă judeci?
Si atunci, daca nu e posibil ca lumea sa functioneze la extremele transparentei ,unde ar trebui plasat optim un indice de transparenta? Cred că sunt prea multe variabile şi situaţii pentru a da un răspuns în câteva cuvinte.
Un sfat punctual care vi-l pot da legat de transparentă e că veţi întâlniţi mulţi oamenii nesinceri în Uzbekistan. In special când vine vorba de bani, ţara are o economie foarte ciudată. Cursul oficial de pe site-uri e la jumătate din cât e cursul real. Asta înseamnă că dacă oficial cursul e 1$ = 2000 som, o să poţi să schimbi pe piaţa neagră 1$ = 4000 som. Nu există case de schimb valutar şi nimeni nu schimba la banca din cauza discrepantei uriaşe de curs. Toată lumea din ţară pare să se îndeletnicească cu schimbatul banilor, inclusiv vânzătorul de la oricare tarabă sau magazin. Noi ne-am luat o ţeapă pe fază asta deci vă recomand să nu schimbaţi nimic până nu întrebaţi care e cursul în mai multe locuri. Optim ar fi să schimbaţi la recepţia unui hotel mai mare.

Dar revenind cu gândurile la Bukhara, de-a lungul zilei trecem de mai multe ori pe lângă fata în roşu, mai sus mentionata, şi încet încet ne împrietenim cu ea. Mai schimbăm un “Ce faci?”, o mai tachinam să ne mai lase din preţ, o mai provocam la o ieşire. Ne răspunde mereu pe o voce îmbărbătata de accentul englez rusificat:
– I will drink you under the table. Uzbek women are strong women.
Bineînţeles, sunt doar vorbe goale când e pusă faţă în faţă cu realitatea provocării. Dârzenia şi îndrăzneală din vorbele ei doar îmbraca o mentalitate seculară şi foarte conservatoare în ce priveşte interacţiunile cu sexul opus. Regulile nescrise ale societăţii uzbeke contemporane derivă din regulile antice ale islamului. Câteva decenii de ocupaţie rusă şi de timpuri moderne au reuşit reuşit să mai şteargă din ele. Unele însă subzista în memoria comunităţii precum gândurile unui bătrân milenar.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Uzbekistan – Bukhara appeared first on Masters Of Adventure.

Pe jos, într-un nisip de porţelan,
Se zbat cioburi de peşti în van.
Lângă, pescarii croşetează
Mândre tricouri de bumbac.

Loganul se mişcă precaut peste un pod flotant improvizat, asemenea unui melc roşiatic care nu ştie să înoate. Amudaria, fluviul de sub pod, îşi curge lin apele de culoarea espressoului lung cu mici spume lăptoase. Mă uit după buşteni în cafea dar nu văd nici unul. Se pare că lichidul maroniu nu e suficient de potent pentru a revitaliza malurile aride şi nisipoase ale deşertului Karakum pe care vegetaţia creşte timida şi obosită. Acum 50 de ani, apele sale umpleau cu viaţă al patrulea lac ca mărime din lume. O mare navigabilă închisă, de dimensiuni apropiate de cele ale Austriei.

Ce-a mai rămas din mare sunt doar amintiri şi epave într-un deşert prin care înoată fantomele peştilor demult trecuţi în nefiinţă. Pescarii stau pe mal si tricoteaza tricouri de bumbac.  

Într-o realitate imaginară alternativă milioane de peşti îşi cer dreptatea. Îi văd adunaţi în bancuri nesfârşite pe malul Mării Aral din Uzbekistan. Îşi mişcă cozile solzoase agresiv, împrăştiind nisip în dreapta şi în stânga. Îşi mişcă ochii nevrotici şi buzele cu repeziciune, de parca s-ar sufoca pe uscat. Scandează în cor lozinci mute, inaudibile urechii umane. Poseidon îi ascultă de pe tronul său făcut din scoici de mare uriaşe ce iradiaza policrom sub soarele deşertului. Lângă tron, sub o plasă pescăreasca, sta Nikita Hruscev. Peştii l-au ales ţap ispăşitor pentru politicile rusesti de cultivare a bumbacului în deşert care au dus la secarea Marii Aral. 

În realitatea imaginară alternativă o viaţă de peste e la fel de valoroasă precum o viaţă de om. Ce soarta îşi merită atunci, cineva care a comis un genocid de proporţii?

Moartea? Moartea nu învaţă pe nimeni nimic.

Re-educarea? Rescrierea scării valorice interne prin condiţionarea eternă la o muncă de reparare a răului făcut? O muncă manuală de astupare a canalelor de irigaţie în care se risipesc şi se evaporă apele Amudariei pentru a cultiva bumbac în deşert? Am îndoieli că asta duce la rescrierea ierarhiei valorice.

Un dozaj regulat al unei injecţii metafizice? O pedeapsă în care agresorul e forţat să retrăiască succesiv vieţile celor ucişi, la persoana I. Apoi, la finalul fiecărei vieţi, amintindu-i-se păcatul original şi valoarea vieţii distruse? Şi poate, după ce a trăit un milion de vieţi de peşte, Nikita va înţelege empatia. Sau poate nu. Dar macar va intelege poza de mai jos atunci cand psihologul i-o va arata sub forma unui test Rorschach:

Cu gândurile acestea trec Amudaria şi mă trezesc bătând la graniţa Uzbeka. De-a lungul timpului, aceasta vamă şi-a construit notorietatea prin controalele “la sânge” care se fac. După multe mâzgălituri pe formulare ce stau sub auspiciile birocraţiei ni se spune să aducem toate bagajele în sala de control.  Mă conformez cu mişcări lente şi plictisite de rutină vamală. Vameşul mă pune să-i arăt şi să-i explic fiecare obiect din bagaj. Ajunge la trusa plină cu zeci de cutii cu medicamente şi încruntat mă întreabă într-o uzbeko-engleza greu de descifrat:

-Vat is dis?

Mă screm flexat încercând să-i explic că sunt medicamente anti-diareice. Apoi mă frec pe burtă, apoi mă frec pe frunte, apoi mă frec pe genunchi, pe spate şi după ce rămân fără nici o parte a corpului nefrecata vameşul e satisfăcut şi trece la următorul articol. Pot să văd cum îi strălucesc ochii de entuziasm la vederea laptopului, telefonului şi tabletei. Asemenea unui copil care tremura la vederea unei jucării îmi comanda pe un ton impetuos:

-Start! Start!

Îi pornesc tableta şi telefonu şi îmi cere să-i arăt poze. După câteva glisări stângace printre pozele cu peisaje se plictiseşte şi trece la laptop. Nu peisaje vrea să vadă el Avem o mică conversaţie care mă amuză.

-U have porn?

-No.

-Why? Why no porn?

-Why should I?

– …

Ajuns la laptop mă pune să-i pornesc un Windows Explorer şi, cu mare dificultate, încearcă să ducă cursorul în căsuţa de căutare şi să scrie trei litere: s e x. În căutările lui după obscenitati reuşeşte să pornească un notepad şi nu mai ştie să-l închidă din cauză că îi apare ferestra cu “Save/Don’t Save/Cancel”. Moment în care devine confuz şi enervat. Trânteşte frustrat capacul laptopului şi-mi zice că am scăpat.

Urmează Lorand. După acelaşi ritual de numărare a chiloţilor şi şosetelor de prin rucsac ajunge la camera GoPro. În zadar încearcă Lorand să-i explice că e un action cameră fără display în spate. Încăpăţânat ca un rus insistă să vadă o poză, un film, gesticulând energic către camera:

-Start! Start!

Lorand, văzând că nu are cu cine îi porneşte camera. Începe să pâlpâie ledul roşu intermitent, semn că filmează. Vameşul curios, ia camera, o apropie de ochi şi încearcă să se uite în interiorul ei prin lentilă. Lorand se uită la el şi încearcă să se abţină din răsputeri să nu izbucnească într-o criză de râs. 

Zâmbind în retrospectivă pot totuşi să zic că percheziţionarea electronicelor e o practică standard aici. Deci recomand celor care vor să viziteaze ţara aceasta să-şi cureze conţinutul media pentru a evita nevoia de spăgi.
Ieşind din vamă, trecem pe lângă o nuntă şi ne oprim să investigăm tradiţia matrimonială locală.

Pe măsură ce mă apropriu de gloată de petrecăreţi îmi cade privirea spre expresiile neobişnuite ale celor doi sărbătoriţi. Minele lor sunt parcă în contrast direct cu jovialitatea celorlalţi. Mirele are o figură roşie, crispată, de parcă nu se simte comfortabil cu ambianta, cu rolul de mire sau poate cu mireasa.  Pe fata partenerei se citeşte o schiţă a unui zâmbet fals de resemnare tristă.

Realizez că cei doi miri sunt cei mai nefericiţi pe care i-am văzut vreodată şi încerc să spleculez posibilele motive. Ulterior, cer părerea unui localnic pe care l-am racolat de pe couch-surfing pentru un schimb cultural. Acesta susţine că nu e un caz singular şi că e probabil din cauza pregătirilor precursoare ritului care ţin câteva zile. O altă explicaţie la fel de validă poate fi că încă mai există unele căsătorii aranjate în Uzbekistan.

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Uzbekistan – You have porn? appeared first on Masters Of Adventure.

Mă trezeşte huruitul unui camion care trece pe lângă mine şi îmi acopăr capul cu un tricou încercând să mai fur un pic de somn. Fără folos. Soarele a început să încălzească furnalul deşertic. Lumea se trezeşte rând pe rând şi după noaptea nebună de ieri, se mişca somnambulic de colo colo, strângând lucrurile pentru o nouă zi de raliu.

Ne hotărâm să mergem către un lac subteran sulfuros aflat în inima unui munte de care am citit în Lonely Planet. Viaţă parcă se mişca mai încet atunci când eşti obosit. Maşina curge lin prin peisajul deşertic într-un semi-vis şi în câteva ore ajungem la lac. Primele impresii sunt dezamăgitoare: un lac în inima unui munte, amenajat în condiţii spartane, pentru care trebuie să plăteşti vreo 10$.

Mai rea e aglomeraţia şi faptul că te lasa doar vreo 20 de minute să faci baie ca să nu leşini de la sulf. De la gura muntelui, coborâm parcă printr-un imens tub digestiv spre măruntaiele sale. Scările coboară la nesfârşit, lumina e tot mai slabă şi la un moment ajungem într-o semi-bezna stomacala, umplută cu ape sulfuroase în care ne dizolvam fiinţa. Simt cum mă scufund uşor, cum îmi dizolv învelişul material şi apoi renasc din nou de sub apă în forma unei bestii a întunericului. Un fel hibrid de liliac-om adaptat la semi-bezna, cu aripi de piele aproape străvezii, ce-şi încleştează ghearele negre în peretele de stâncă. Comunic cu ţipete ascuţite de om-liliac cu Lorand şi Luci. Îi îndemn să mergem să explorăm restul peşterii, care se continua într-un tunel semi-inundat, al cărui capăt e scufundat în bezna totală. Suntem opriţi pe motiv că e interzis şi în mintea mea încolţesc tot felu de imagini legate de ce ascund turkmenii în tunelul interzis. Mă scufund din nou în apele hierofane şi renasc iarăşi ca om spre suprafaţă. Dar ceva e schimbat. Simt cum sunt tras cu putere de curenţi spre tunelul interzis de parcă cineva ar fi scos undeva în adâncuri, dopul lacului. Încerc cu disperare să mă agăţ de perete dar ghearele mele de liliac-om au dispărut în metempsihoza acvatică. Sleit de puteri mă las dus de val spre tunelul interzis care aluneca la nesfârşit prin intestinele muntelui tot mai adânc, tot mai repede, spre centrul pământului. În bezna totală, timpul se dilată şi simt alunecarea corpului meu printr-un tunel acvatic nesfârşit. După câteva zile, simt cum lumina pâlpâie difuz prin pleoapele mele închise. Deschid ochii şi văd că mă aflu într-un tunel de plastic iluminat şi încep să aud muzica şi să văd lumina de la capătul tunelului. În câteva momente mă trezesc scufundat într-o piscină cu apa clară, limpede, albastră. Ies la suprafaţă şi văd fete frumoase ce ţipă şi aleargă vesele în bikini în soarele după-amiezii din Hajduszoboszlo.

Deci asta ascundeau Turkmenii în tunel. Incredibil! Dar acum întrebarea e cum mă întorc înapoi că parcă aş vrea să termin excursia. În timp ce stau nedumerit îmi captează privirea o fată frumoasă cu părul blond şi ochii verzi. O fixez cu privirea şi mă pierd în ei. Mă observa, vine la mine şi-mi trage una bună cu palma realităţii. Încerc să mă dezmeticesc din visul pe care l-am avut. Sunt iarăşi în peştera Turkmenă puturoasă. Mă uit la o tanti mai plinuţă ce pluteşte ca un balon în apă termală şi mă decid să ies gândindu-mă că aş fi putut să fiu pe marginea unei piscine cu apa clara, limpede şi albastră. Ies şi băieţii, dezamăgiţi de Lacul Kow-Ata, şi ne continuăm drumul spre Merv.

Aşezat pe drumul mătăsii, acest oraş a trecut de-a lungul timpului în perimetrul multor imperii: sasanid, arab, turc devenind un centru istoric foarte important. În secolul XII se crede că a fost cel mai mare oraş din lume. Un secol mai apoi oraşul e capturat într-o invazie mongolă. Tolui, fiul lui Genghis Khan, ordona un genocid şi sunt ucişi cu sânge rece un milion de bărbaţi, femei şi copiii. Genocidul marchează începutul declinului istoric al oraşului. Tot ce-a rămas acum sunt câteva clădiri şi ziduri de pământ foarte vechi, de prin secolul VII, între care-şi pasc  existenţa turmele de cămile.

Drumul spre Merv e dezastruos – asflat ce a trecut parcă prin ceva  bombardamente. Cu reflexe de melc obosit fac slalomuri nereuşite printre cratere şi ne decidem să dormim. Pe dreapta şi pe stânga sunt kilometri de câmpuri agricole, cu brazde şi denivelări foarte mari pe care nu putem pune cortul. În plus, în timp ce inspectam terenul văd ceva păianjen sau scorpion uriaş – genu de gânganie care pare că ar putea trece prin cort şi să ne mănânce la cină. Cam aşa arata:

Se pare că nu ne-am gândit noi prea mult la riscurile ce le implică campatul în deşert. Pe la ora 1 sau 2 noaptea ne hotărâm să campăm pe un drum secundar care duce lângă nişte hale părăsite. Oprim maşina şi un nene iese pe acoperişul unei coşmelii să inspecteze vizitatorii neaşteptaţi. Lorand, curios din fire iese să inspecteze situaţia. Lângă halele părăsite doi localnici locuiesc într-o coşmelie foarte simplă: patru pereţi şi un covor pe jos. Ne invită să dormim la ei. Lorand pare convins că e o idee bună dar lasă la latitudinea noastră decizia. Eu nu mă simt prea în siguranţă dat fiind dubioşenia locului, aşa că ne decidem să mai mergem. Apar o sumedenie de discuţii după, legate de cât era de sigur să dormim acolo. Băieţii susţin că, faptul că era curent şi o maşină parcată în faţă, indică faptul sigur că oamenii erau doar localnici care păzeau halele. Poate. Dar întrebarea pentru mine este dacă ar fi meritat riscul? Sunt foarte pro schimburi culturale cu localnicii şi avut încredere în străini. Iarăşi sunt conştient că în multe din ţările vizitate condiţiile precare de viaţa sunt normalitatea. Unde tragi însă linia dintre ce pare prea periculos şi ce pare sigur atunci când un străin te pofteşte să dormi la el în miez de noapte?

Părăsim Turkmenistanul în următoarea zi, un pic trişti că trebuie să ne întoarcem spre Clujul nostru cel de toate zilele. În oraşul nostru cel de  baştină în care zac vestigii romanice obosite pe fundul unei gropi acoperite cu sticlă. Suntem slabi. Dacă aş fi primar am avea şi noi o groapă imensă cu foc, neacoperită, lângă biserica romano-catolica din centru. Ar fi un proiect controversat cu o simbolistică interesantă dar care ne-ar aduce în fruntea turismului european. Oftez lung. Simt că nu o să se aprobe.  Mă consolez cu gândul că măcar fetele de la bazin sunt faine în timp ce trec graniţa scăldată de ape ciocolatii….

Citeste continuarea aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Turkmenistan – Kow-Ata si Merv (Epilog) appeared first on Masters Of Adventure.

A doua zi încercăm să mai vizitam ceva de prin Ashgabat dar căldura de 50 de grade ne face să ne refugiem repede în Muzeul Carpetelor. Carpeta ţesuta manual e simbolul naţional al Turkmenistanului şi în acest muzeu se găseşte cea mai mare carpeta din lume. Oare de ce nu mă miră?

Dupa câteva ore prin muzeu ne pornim spre groapa iadului şi ieşim din oraş. Mă uit pe geam la soarele ce pâlpâie în oranj, ca o portocală luminoasă ce-şi stoarce ultimele puteri în apus. În paralel cu noi, un bărbat cu ochelari de aviator zboară cu o motocicletă veche printre baricade făcute din dungi de bolovani. Pare complet relaxat şi absorbit de momentul prezent, în timp ce trece cu viteza printre bolovanii aşezaţi strategic în dungi transversale pe drumul nou construit. Orice mică neatenţie îl poate costa prăbuşirea lui şi a copilului care îl cuprinde strâns din spate. Dar probabil că nu se gândeşte la asta. Probabil se gândeşte doar la vântul care îi sufla în aripile imaginaţiei.

Soarele, complet stors, se prăbuşeşte sub dunele de nisip lăsând luna şi stelele să-şi eclateze strălucirile blânde peste arsurile deşertului. Se face miez de noapte. Gps-ul pâlpâie o săgeată albastră spre nimic. Oprim maşina să investigăm terenul care ne va duce către iad. Găsim nişte urme proaspete pe un nisip care pare bătătorit de maşini şi ne decidem să le urmăm.

Lorand, de la volan, avansează precaut pe drumul ce şerpuieşte ascendent şi lin pe nişte dealuri. La un moment dat, maşina începe să patineze în nisipul tot mai moale şi suntem nevoiţi să dăm cu spatele înapoi de unde am pornit. Ca de obicei, îi sfătuiesc pe băieţi să lăsăm maşina aici şi să o luăm pe jos 10 km dar fără folos. Par convinşi că e o idee bună să mai încercăm să ne băgăm cu ea pe dunele de nisip cu viteză mare, ca şi când ai conduce pe zăpadă. Chiar dacă e adevărat că tehnica de condus e similară cu cea în condiţii de zăpadă, tot mi se pare o idee proastă pentru că riscăm să rămânem blocaţi în miezu’ nopţii în deşert.

Vorbele îmi cad pe urechi surde. Am realizat că nu o să opreşti cu argumente de genu “o să rămânem blocaţi” un om pasionat de condus sportiv ca Luci. Îi pot citi febra condusului în atitudine, în vorbire, în privirea fixă. Se urcă la volan şi începe să gonească prin deşert cu o viteză de raliu. În câteva momente zboară peste porţiunea unde Lorand a rămas blocat şi continuă să accelereze nebuneşte pe urmele de maşini ce încep să se bifurce în ramuri şi-apoi se unesc înapoi. O maşină de slovaci e blocată pe drum şi Luci reacţionează instant, ocolind-o într-un viraj brusc ce împroşcă un val de nisip către slovacii rămaşi cu o expresie stupefiată. Wohoooo! Mă simt ca la raliu şi pe nisipul moale am o senzaţie de plutire în viteză, de parcă facem surf cu Loganu. În fata observăm două maşini de mongolioti blocaţi în nisip şi Luci lasă într-un scurt moment de indecizie acceleraţia, întrebându-ne dacă să oprească să-i ajutăm. Nu apucăm să-i răspundem bine ca naufragiem şi noi pe o dună de nisip fără şanse de mai mişca maşina.

Mergem la mongoliotii englezi blocaţi în nisip şi ne decidem să ne unim forţele ca să deblocăm maşinile pe rând. Ne adunăm 8 oameni în jurul maşinii englezilor – o maşină mică cu motor de 1.0L. Împingem din toate puterile în timp ce şoferul ambalează până se supra-incalzeste motorul. Cu mari eforturi reuşim să o mişcăm 20 de cm. Devine clar că nu o să reuşim să deblocăm maşinile, aşa că ne decidem toţi să facem o plimbare lungă de 10 km, până la groapa iadului. Contemplez în plimbare de ce am rămas blocaţi.

Nisipul e un duşman mult mai rău decât zăpada. Poţi să tot sapi cu lopata că tot de “moale” dai şi tot mai tare te afunzi. Cum se procedează corect? La modul ideal când ai porţiuni mai lungi de nisip dezumfli parţial rotile, treci porţiunea de nisip şi apoi le umfli la loc. Cu tehnica asta au reuşit câţiva mongolioti să ajungă la groapa iadului. Culmea e că ştiam de ea, dar lipsa de experienţa ne-a făcut să credem că o să reuşim şi fără acest artificiu. Acum nu mai contează şi lumea nu pare deloc îngrijorată de situaţie. Reuşim să ne pierdem într-un prezent în care se amesteca poveştile noastre cu cele ale celorlalţi mongolioti până când se întrevede ceva la orizont. 

O văd strălucind de departe ca un imens reflector ce iradiază unde de lumină spre cer. Am citit multe despre ea şi grăbim paşii animaţi de gândul că o să o vedem în curând. Legenda spune că prin anii ‘70 s-a săpat o groapă mare în ideea exploatării gazelor naturale. Din ceva motiv s-au hotărât că nu e viabilă exploatarea şi i-au dat foc pentru a nu avea acumulări mari de gaze. Sperau ca o să ardă în câteva zile dar focul nu s-a mai stins niciodată şi gazele ard mocnit de zeci de ani. 

Ajuns la poartă, descoper cu uimire că e o intrare spre un iad al insectelor. Sute molii şi alte zburatoare îşi flutura fiinţa oarbă către lumina. Ajunse deasupra gropii, flăcările fierbinţi le carbonizează instant aripile membranoase şi le văd cum se prăbuşesc precum îngerii decăzuţi către infern.

În acest spectacol al morţii lepidopterice, două umbre stau nemişcate pe margine şi valsează pe melodii de dragoste lente în mintea lor. E italianul atotştiutor şi prietena lui. Spre momentul culminant al piesei, el se opreşte pentru o clipă şi se uita pierdut în ochii ei umbroşi. Flăcări diavoleşti dansează în ei, pâlpâind ritualic pe ritmuri de blues. Inima începe să îi zvâcnească mai puternic şi copleşit de emoţie îngenunchează. Scoate un inel care a stat tăinuit toată excursia în maneta de la schimbător, şi o întreabă “Vrei să fii soţia mea?” Timpul încetineşte şi poate să perceapă uimirea ei, apoi bucuria, apoi “Dă”-ul. Un “Da” cu o simbolistică interesantă… Nu ştiu daca italianul atotştiutor ştia că Ashgabat e un toponim persan care se traduce aproximativ: “oraşul dragostei”. E îndrăgostit, ea a zis da, egoul lui a fost validat, deci probabil nici nu mai contează acum să le ştie pe toate. De la atâta dragoste flăcările parcă pâlpâie mai încet, mai mocnit şi îmi caut un loc ferit pe marginea gropii. 

Trec pe lângă englezii care s-au pus să-şi facă un ceai la primus şi regretă că nu şi-au adus un cablu metalic cu care să fi coborât ceainicul în infern. Trec pe lângă un grup de mongolioti gălăgioşi care îşi fac poze de grup pe margine.  Trec şi ajung într-un loc liniştit, îmi pun căştile pe urechi, dau drumul la metal şi îmi pierd privirea în dansul psihedelic al flăcărilor pentru o vreme. E un loc magic pe care când îl vezi, mintea îţi spune încontinuu ca locul ăsta nu exista, că e prea ireal, prea diferit de orice cunoşti sau ai văzut.

Și parcă îmi amintesc de o varsta de aur ce e readusa în prezent de imaginea flacarilor. Simt cum timpul încetineşte şi mă contopesc într-un prezent liric Eminescian ce-mi pâlpâie nostalgic în minte:

Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zărea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!

Nostalgia tinereții…. Oftez lung. Un lucru care pot să zic că l-am învăţat de-a lungul timpului e că pe măsură ce creşti simţurile ţi se tocesc sub greutatea acumulată a experienţelor. Fiecare experienţă nouă îţi îmbraca simţurile cu o haină frumoasă, însă după ce o porţi un timp te saturi de ea. Ajungi ca după o vreme să ai un dulap plin de experienţe dar să nu vrei să mai porţi nici una. La fel e şi în călătorit. Ai văzut pe internet “12 locuri de vis în care trebuie să ajungi înainte să mori” şi te gândeai ce tare ar fi să mergi şi tu. Însă după ce le-ai văzut, oraşele, satele, parcurile, munţii, râurile, lacurile, cascadele, desertul, marea îşi pierd din farmec. Peisajele se decolorează ca nişte fotografii ţinute în soare. Lumea întreagă devine oraşul tău, un oraş pe care l-ai explorat mult şi care nu te mai poate impresiona prin plasticitatea sa devenita prozaică. Tot ce-ţi mai poate da sunt oameni şi activităţi noi pe un fundal artistic fad.

La un moment dat, aveam o discuţie pe tema asta cu Ioana, prietena lui Lorand. Tind să-i dau dreptate. Pentru impresie artistică nu are rost să te duci în locuri care seamănă cu ce ai văzut. Dacă ai văzut: Budapesta, Viena, Londra, Paris, Roma, Barcelona – prin extensia similaritudinii ai văzut mii oraşe şi experienţa unui alt oraş modern va răsuna muta în simţurile tale blazate.

Soluţia e să încerci un stil total diferit faţă de ce ai văzut. Groapa iadului din Turkmenistan e fix genul acela de loc care să-ţi dea sentimentul de o experienţă iniţiatică şi mistică în acelaşi timp, diferită de tot ce-ai mai văzut. 

Citeste continuarea povestii aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Turkmenistan – Groapa Iadului Derweze appeared first on Masters Of Adventure.

După multe ore de alergături, găsim unul mai dărăpănat unde o bătrână ursuza cu batic ne lasă cu 20$ camera. După un schimb de priviri şi  replici acide ne zice prin semne că trebuie să plecăm la 6:00 AM. Luci se enervează şi i-o tăie pe un ton răspicat: 11:00! Baba oboseşte la un moment dat văzând că nu are cu cine şi ne zice pe un ton frustrat: “Ok. Follow the Madame”. Madame ia cheia, zâmbitoare şi ne face semn să o urmăm. E o femeie pe la vreo 40 de ani, mai urâţica aşa, cu părul în onduleuri mari, brunete, ce cad pe umeri în jurul unei figuri fade. Ne plimba relaxată şi surâzătoare pe holurile hotelului, mişcându-şi alene formele dolofane ascunse în haine negre. Ne deschide o cameră comunistă de hotel cu pereţi înalţi, zugrăviţi într-un alb afumat de timp, între care stau, paralel aşezate, 3 paturi. Remarc că nu e nimic remarcabil în camera asta exceptând Madame, care merge spre uşa întredeschisă şi, în loc să plece, o închide. Apoi vine înapoi spre noi şi ne tot întreabă în turkmeno-rusa ei ceva. Ridicăm din mâini şi din umeri neînţelegând ce vrea. Îi răspundem în engleză şi în romană. Deşi cred că toţi bănuiam ce vrea, mintea mea refuza să colaboreze cu gândul oribil că s-ar putea întâmpla ceva între noi şi Madame. După multe eforturi, conversaţia turkmeno – romana se opreşte şi tanti într-un moment de inspiraţie, zâmbeşte larg cu toţi dinţii de aur puşi pe ambele arcade. Apoi începe să mimeze ce ar vrea să facă cu noi, moment distopic în care începem să ne prăpădim de râs. O poftim frumos afară şi după ce închidem uşa mai râdem bine o tură.

Nu am poză cu Madame şi zâmbetul ei de aur, dar am făcut ceva poze cu localnice care pliveau prin parcurile turkmene

Mă aşez pe patul de fiare vechi vopsite în culoarea oului de raţă ruginit, clocit sub cine ştie câte cloşti umane. Îmi pot imagina ce activităţi murdare s-au petrecut în camera asta şi îmi pun dezgustat prosopul peste perina.  Mă aşez pe el şi aud un zgomot de animal bătrân cu arcuri schelainde din care nu reuşesc să descifrez dacă voi visa frumos sau urât în noaptea asta. Închid ochii şi încep să aţipesc dar baieţii trag de mine să mergem la o plimbare nocturnă aşa că mă trezesc în faţa hotelului. Aud zgomote de trap de cal pe trotuar în spatele meu. Mă lipesc aproape de zidul hotelului în timp ce călăreţul scoate urlete sălbatice către pietonii care nu se prea sinchisesc să-l bage în seamă. Întreb o localnică care a trecut pe lângă acest eveniment foarte senină:

– Ce-i cu călăreţul?
– La noi e permis să te plimbi cu calu prin oraş. La voi nu?   

Începe să mă încerce sentimentul pe care-l ai atunci când viaţa ţi se pare o reverie ciudată, dar ne continuăm drumul spre centrul oraşului. Mă uit la ceas pe telefon. Un clopot invizibil şi tăcut bate ora 23. Noi nu-l auzim, dar localnicii par să-l audă şi încep să se retragă parcă speriaţi că forţe demonice s-ar putea trezi la viaţă. Că poate statuile de aur din jurul palatului prezidenţial, o să-şi deschidă cu un scârţâit metalic ochii făcuţi din rubine roşii şi vor începe să umble înfometate pe străzi. Că poate liderul-statuie încălecat pe-un cal de aur va sări de pe coloana lui de marmura şi va conduce o vânatoare de cetăţeni urmat de celelalte statui. Că poate vor începe să alearge toate pe trotuare cu tropote de metal care sparg asfaltul şi timpanele. Apoi, înfometate de carne umană, vor sfâşia cu dinţii de aur pe oricine a îndrăznit să violeze decretul sfânt: Cetăţenii nu au voie să iasă din case după ora 11. De ce? Pentru că zeii fac regulile iar muritorii de rând trebuie să se conformeze sau să fie distruşi. E bine ca nu ştiam de regula asta, că probabil nu am fi ieşit nici noi.

La fiecare colţ de stradă, lângă fiecare statuie şi clădire oficială stau oameni îmbrăcaţi în albastru cu cascheta, urmărindu-ne atent fiecare pas, aşteptând să greşim ceva. Greşim atunci când Lorand scoate aparatul foto să pozeze o statuie ecvestră însă e oprit de urletul nervos al unui poliţist:

– Hey you! No pictures! No pictures!

Încercam să trecem strada spre o clădire impozanta dar suntem opriţi de urletul altui poliţist.

– Go back! Go back!

Mă simt ca şi în Inception în scena în care Cobb îi explică lui Ariadne ca atunci când intri în visul altcuiva, subconştientul celui care visează simte natura ta străină şi încearcă să o combată precum celulele albe se lupta cu o infecţie. Poate că am adormit şi m-am trezit în visul lui Turkmenbashi iar acum acesta mă atacă prin proiecţii ce iau forma oamenilor de ordine. Până la urmă de unde poţi să ştii sigur că atunci când visezi, eşti în visul tău şi nu în visul altcuiva?

Realizăm că nu avem şanse să vizităm zona centrală, împânzită de clădiri oficiale şi forţe de ordine aşa că încercam să scăpăm şi să explorăm o zonă semi-centrala. După jumătate de oră ajungem în zona blocurilor de locuinţe frumos  placate cu marmură ca nişte stafii albe cu mii de ochi negri, ce parcă au înmărmurit surprinse de bătaia reflectoarelor. Băieţii au vehiculat toată ziua idei cum că blocurile ar fi pustii, întărindu-şi credinţa în faptul că se văd doar două-trei lumini aprinse în fiecare bloc. Lorand, din fire mai curios decât o pisică, vrea să verifice teoria asta. Gândul de a intra într-un complex de locuinţe la miezul nopţii, într-o ţară autocrată, împânzită de poliţie la fiecare colţ de stradă, îmi creează un discomfort psihic. Rulez diverse filme în minte: văd cum ne prinde poliţia şi cum e foarte greu să le explicăm ce căutam înăuntru la miezul nopţii. Am îndoieli că o să înţeleagă curiozitatea lui Lorand şi că cel mai probabil o să ajungem la închisoare fiind consideraţi spioni sau infractori. Urmează confiscarea Loganului şi apoi deportarea. Îs curios ce film rulează la Lorand în cap aşa că îi povestesc filmul meu şi că mi se pare riscantă aventura asta. Nu pare impresionat şi zice că dacă e vreun poliţist le zicem că suntem în căutarea unui hotel.  

Ne apropiem. Uşa de la intrare stă deschisă şi ne uităm curioşi înăuntru. Lângă uşa de la lift zace o masă de birou de pal, fără personalitate, cu un cofrag mare de ouă şi nişte acte. Scaunul de birou are o haină pe el şi primul gând care-mi trece prin minte e că probabil e biroul paznicului.  Încerc să-l conving din nou pe Lorand că nu e o idee bună să mergem pentru că paznicul probabil e la baie şi se va întoarce. Nu am cu cine, aşa că după câteva minute ce parcă durează o veşnicie ajungem cu liftul la ultimul etaj. În holul de la ultimul etaj se văd papuci în faţa fiecărei uşi, un cărucior de copii şi nişte dulapuri.

– Ha! V-am zis că-s locuite le zic la băieţi în şoaptă, de frică să nu-i alarmăm pe locatari.
– Bine, bine… hai să vedem ce e prin dulapurile astea.

Mă uit descumpănit la Lorand în timp ce deschide curios dulapurile de pe hol. În mintea mea ştiu că nu mai exista nici o explicaţie credibilă în cazul în care suntem prinşi.

– Lorand, crezi că e o idee bună să umbli prin dulapurile oamenilor în miezul nopţii?

Luci începe să râdă cu nonşalanţă. Am dedus demult că e în asentimentul lui Lorand când vine vorba de penetrarea necunoscutului cu aplomb. Facem o poză de sus la oraş noaptea şi ieşim nedetectaţi din complexul locativ.

Răsuflu uşurat şi îmi fac o notă personală să iau exemplu de la curajul băieţilor în timp ce ne întoarcem la hotel. Apoi încep să-mi pun întrebarea dacă eu sunt prea fricos sau băieţii sunt prea imprudenţi. În situaţia de fata tind să cred că e a doua variantă dar la modul general vorbind mi se pare admirabil curajul pe care-l demonstrează în orice situaţie. Mi se pare că unul din ingredientele cheie în a-ţi ieşi constant din zona de confort e curajul. Mă uit în jur şi văd mulţi oameni nesatisfăcuţi de viaţă, de job, de ţară, de conducere, de situaţia lor, de etc… La mulţi le lipseşte curajul să facă o schimbare majoră. De ce? Copilărie? Condiţionare socială?

O vină mi se pare că o are copilăria. Învăţăm de mici ca în necunoscut zace potenţialul suferinţei infinite. Undeva îngropate adânc în noi zac cicatricile psihologice ale primei dăţi când am căzut şi ne-am belit mâinile, ale primei dăţi când am băgat mâna în foc, ale primei batjocoriri din partea cuiva şi învăţăm singuri ca în bezna necunoscutului zac monştri. Nu-ţi zice nimeni ca suferinţa e parte din viaţă. Că lumea e un iad frumos în care ne auto-flagelam intelectual şi fizic scoţând urlete de “dezvoltare personală”, “progres”. În sfârşit, nu-ţi zice nimeni că dacă vrei să evoluezi la infinit va trebui să suferi la infinit. Gândul acesta în sine ar trebui să motiveze pe oricine e interesat de evoluţie.

O altă vine o are condiţionarea socială care ne învaţă că trebuie să explorăm necunoscutul cu paşi mărunţi, ca nişte melci invalizi. Începem de mici să mergem la creşă, apoi la şcoală, apoi la liceu, apoi la facultate. Apoi la job dăm de scara corporatistă, toate acestea insuflându-ţi ideea că viaţa trebuie să curgă predictiv, în paşi mici şi progresivi, fără prea mult hazard. Deşi îmi pare că hazardul e sarea şi piperul vieţii şi fără el viaţa devine o mâncare fadă. În plus, e o reţetă pentru învingerea temerilor. Cu cât ieşi mai des din labirintul cotidian şi te “hazardezi” cu activităţi, oameni şi locuri noi cu atât necunoscutul devine mai familiar şi mai puţin înfricoşător.

Citeste continuarea aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Turkmenistan – Ashgabat appeared first on Masters Of Adventure.

Un iad de marmură şi aur
Îmbracă suferinţa în miraj
Atenţionări zac peste tot
“Se taie limba dacă ai curaj”.

Cam aşa ar suna impresiile pe care mi le-a lăsat Turkmenistanul dacă aş fi nevoit să condensez experienţa celor patru zile petrecute acolo în patru versuri. Dar hai să vă povestesc de unde a început totul. 

Mai sunt 3 luni pană la începerea excursiei. Am ieşit de la servici şi stau pe net. Îmi forţez ochii injectaţi de la prea mult stat la calculator peste sursele de informaţie sărace, legate de Turkmenistan.  Răsfoind câteva pagini de istorie aflu ca a fost multă vreme o ţară autocrată, condusă de un dictator cu puteri absolute. În 30 de ani de guvernare marile sale realizări sunt: politici de promovare activă a cultului personalităţii, cheltuirea banilor publici pe clădiri megalomane, pe omniprezentele statui de aur autoportret ce se rotesc in jurul soarelui, redenumirea lunii Ianuarie după numele său şi scrierea unei cărţi despre care el susţine public că ajungi în rai dacă o citeşti de 3 ori.

În plus, a interzis complet turismul independent în Turkmenistan. Deci, in teorie nu prea ai voie să vizitezi ţara de capul tau pentru că cea mai mare frică a unui conducător pseudo-zeu e ca supuşii lui o să-şi piardă credinţa în el. Aşa că orice fel de contact neprotejat al localnicilor cu influenţe externe – surse de informare, turişti sau media este descurajat pentru a nu le îmbolnăvi credinţa.  In practică, limitarea turistică se poate ocoli cu un pic de ingeniozitate şi curaj. Dar trebuie să iţi asumi riscul unor amenzi de o mie de euro, stoparea excursiei şi deportarea imediată.  

Acestea fiind spuse, am zis că sună bine şi că e cazul să aplicăm pentru viză. Am aburit ochelarii consulului Turkmen de la Bucureşti cu poveşti frumoase. Am redactat o scrisoare de motivaţie în care ne exprimăm intenţiile inocente de a NU vizita Turkmenistanul ci doar de a-l tranzita in cinci  zile. Apoi am aşteptat cu o oarecare nelinişte răspunsul vreo câteva săptămâni. A fost bine şi după câteva luni băteam la poarta graniţei Turkmene.

– Pastile aveţi?
– Nu
– Arme?
– Doar pe cea din pantaloni.

Vameşul încruntat se înseninează brusc şi râde cu poftă la umorul ieftin de vamă al unui mongoliot englez din faţa mea.

După ce trecem de control stăm la poveşti cu ceilalţi participanţi la Mongol Rally – nişte britanici dezinvolţi. Opreşte lângă noi un Nissan Micra din care iese un italian bine bronzat, mai slăbuţ de felul lui. Poartă pe cap o pălărie de cowboy neagră şi ochelari gri-metalizaţi rotunzi. Din ce ne povesteşte, pare genul de om foarte citit, atotştiutor, despre care nu ştii ce ascunde în ultra-tehnicitatea discursului său. Ne povesteşte emfazat în câte raliuri a fost el prin Africa, cum e prin Timbuktu, cum se conduce pe nisip, cum şi-a hidroizolat singur motorul de la maşină şi ce compuşi chimici, interzişi în Turkmenistan, conţin pastilele de dureri de cap cu care tocmai am trecut vamă. Mă întreb dacă supra-calificarea lui în excursiuni, pe care o exprima cu atâta afectare, e doar expresia naturală a unui vast “curriculum vitae” în călătorit. Sau dacă exagerată lui atenţie pentru detalii înveleşte eczemele unui eu teatral sau paranoic. Nu reuşesc să aflu pentru că după câteva poveşti ne despărţim şi mergem mai departe curioşi de ce ne rezervă ţara aceasta.

În faţă, asfaltul curge ca un rău gri prin pustietatea deşertului Karakum pictând un peisaj de o frumuseţe minimalista, ameţitoare. Umbre în forme de nori dansează pe deşertul blond cu ochi albaştri, pe munţii erodaţi de timp şi de vreme. În van încerc să îmi aşez privirea pe un copac sau pe o clădire. Nu există nimic, totul e sterp. Dar mint… totuşi exista umbre, nori, deşert şi parcă le vezi altfel fiind singurele elemente pe care poţi să-ţi aşezi privirea şi simţurile. Parcă te afli în interiorul unei camere construite pentru deprivare senzorială. În ea, albastrul cerului iradiază mai intens, norii parcă au forme şi mişcări mai artistice, munţii parcă se erodează şi îşi transforma substanţa dură în nisip sub ochii tăi şi umbrele aleargă ca nişte animale arse de nisipul fierbinte.

Loganul înoată fluid, ca un peşte singur, într-un râu de asflat care duce spre capitala ţării – Ashgabat, un loc distopic minunat. Şi precum un rău îşi aduna afluenţii în cursul său spre mare la fel şi drumul nostru se lăţeşte devenind un adevărat fluviu, foarte lat, cu multe benzi, dar cu puţini peşti.

Mă uit pe geam la oraşul care arata ca o bijuterie modernă şi minimalista. În dreapta, clădiri mari de sticlă şi marmură îşi înălţă piscurile ascuţite spre cer. Pe vârful fiecăreia flutura în bătaia vântului steagul turkmen verde cu imprimeu de covor şi semiluna albă. În stânga parcuri bogate în vegetaţie sug cu pofta apa din instalaţiile de irigaţie omniprezente, etalându-şi sfidător coroana foliara în dogoarea deşertului. În centrul lor, pe arcade de marmură tronează statui poleite cu aur.

Pe bulevardele şi trotuarele supra-dimensionate maşinile şi pietonii se scurg anemic, moleşiţi de la canicula sau de la plictis. Murdari şi vlăguiţi de foame, ca nişte câini vagabonzi, intrăm şi noi în singurul restaurant din zonă. Urcam pe scările luxoase cu covor roşu, pe lângă balustrade aurite şi intrăm într-un salon unde ne aşteaptă chelneri la patru ace intre coloane antice greceşti.  Am o presimţire în stomac că suntem prea murdari şi prea săraci pentru locul ăsta dar foamea e mare. Aştept să ne conducă un chelner la masă şi după ce vedem meniul cu preţuri vest europene, ne înţelegem din priviri că e cazul să plecăm. După lungi căutări găsim un restaurant cu preţuri decente şi ne bucurăm de şaşlâcul delicios din meniu. Luci se plânge la masă de ţigările scumpe care costă de doua ori preţul normal şi se găsesc doar la negru. Promite că se lasă de fumat in ţara asta. 

Citeste partea a doua aici.

Citeste intamplarile precedente aici.

The post Turkmenistan – Iad de marmura si aur (Prolog) appeared first on Masters Of Adventure.

Ce e important de stiut e ca nu exista viza turistica pentru Turkmenistan pentru cazul care vreti sa faceti un tur organizat pe cont propriu (gen Mongol Rally sau tur cu masina personala, bicicleta sau pe jos). Aceasta limitare lasa deschise doar doua optiuni:

1. Daca vreti sa vedeti intr-un mod exhaustiv Turkmenistanul se poate organiza o viza turistica cu o firma de turism locala din Turkmenistan care are aprobarile necesare pentru a face asta.
2. Daca faceti expeditii de genul Mongol Rally, tur cu masina personala, bicicleta sau pe jos se poate obtine o viza de tranzit valabila maxim 5 zile cu conditia sa aveti deja vizele pentru tara de intrare si iesire. In cazul nostru aveam obtinuta viza turistica pentru Iran si pentru Uzbekistan. Aceasta viza are limitari de genu ca nu veti putea vizita zone turistice cum ar fi platoul dinozaurilor din Köýtendag sau alte obiective turistice care reprezinta o abatere de la traseul de tranzit.

Noi am ales varianta 2 pentru care sunt necesare urmatoarele acte:

1. O scrisoare care sa fie “Addressed to the Embassy of Turkmenistan”, sa contina scopul calatorie, ruta exacta de tranzit, masina, model masina, culoare, serie sasiu, numar inmatriculare, perioada exacta pentru care se doreste viza (maxim 5 zile)
2. copie dupa pasaport
3. copie dupa permisul de conducere a soferului
4. copie dupa vizele tarilor din care se intra si in care se iese
5. 2 poze tip pasaport
6. formular de viza care se primeste si completeaza la ambasada, la fata locului

Procesul e in felul urmator:

Cu actele de mai sus (exceptand 6) se merge la Ambasada Turkmenistanului. Dupa ce se depun actele ele se verifica si dureaza 10 zile lucratoare pana cand se primeste raspuns din Turkmenistan legat de aprobarea sau respingerea vizei. In acest timp se poate folosi pasaportul pentru a obtine alte vize sau daca nu se poate lasa de la bun inceput la ambasada. Dupa astea 10 zile se suna la ambasada si se intreaba daca totul e ok si daca totul a fost ok, se alege ori varianta de a pune viza cu timp de procesare normal care costa 35 de euro si dureaza maxim 10 zile sau cu regim de urgenta care costa 55 de euro si dureaza maxim 3 zile.

Noi am ales regimul normal si a durat tot 3 zile pana a fost pusa Se plateste la final si odata cu plata se mai completeaza ceva formulare la fata locului (sa aveti poza tip pasaport la voi si pentru acesta)

The post Cum obtii viza de Turkmenistan appeared first on Masters Of Adventure.